duminică, 26 decembrie 2010

Urarea de Crăciun a lui Toader Şteţca pentru români


M-a sunat Toader Şteţca de la Paris. Ca în fiecare an de Crăciun şi de Paşti, şi-a sunat prietenii din ţară. Sunt zilele în care dorul capătă o dimensiune sacerdotală, mistică, şi Toader sună atunci ca după pomelnic. Eu eram cam al 60-lea. Înainte de mine îl sunase la Braşov pe Mircea Sevaciuc, la care tocmai veniseră colindătorii… I-au ascultat împreună şi astfel Toader, care se afla în Franţa, a fost colindat în România… Pe urmă m-a sunat pe mine, cum v-am spus. “Toadere - zic - , ce le-ai ura tu românilor de Crăciun?”. A stat câteva clipe pe gânduri şi mi-a spus: “M-am uitat şi eu la televizor şi am văzut cum s-a aruncat băiatul acela de la balcon. Mă gândesc că ceva se întâmplă, ceva se apropie… Le-aş ura românilor mei să fie pregătiţi cu sufletul, să fie demni. Să le dea Dumnezeu sănătate şi să nu mai stea cu mâna întinsă!”

Citeste si pe CERTITUDINEA

marți, 30 noiembrie 2010

S-au pus bazele Clubului online al Presei Transatlantice


În perioada 26-27 Noiembrie 2010 a avut loc prima Conferinţă Internaţională „Crossing Boundaries in Culture and Communication”, organizată de Universitatea Româno-Americană, departamentul de limbi străine din Bucureşti. „Suntem organizatorii acestei prime ediţii a Conferinţei Internaţionale şi avem deja confirmarea a peste 100 de invitaţi de la universităţi prestigioase din străinătate” – declara, în urmă cu zece zile, pentru Romanian Global News (Agenţia de Presă a Românilor de pretutindeni) Prof. Univ. dr. Adriana Chiriacescu, preşedintele comitetului ştiinţific al conferinţei.„Ceea ce înseamnă că sunt premise pentru dezvoltarea unui schimb de experienţă la Universitatea Româno-Americană din Bucureşti, care să însemne o experienţă pozitivă pentru toate secţiunile Conferinţei: română, engleză, franceză, spaniolă, germană şi italiană”.

La iniţiativa profesorului Ioan Iacob, asistent la catedra de limbi străine a Universităţii (şi preşedinte al fundaţiei culturale HESPERUS), o secţiune separată a fost dedicată presei. Ziare din SUA precum "Clipa", "NY Magazin", "Gândacul de Colorado", "Mioriţa USA", postul de televiziune în limba română din Chicago "RomSatTV", au fost prezentate, în cadrul lucrărilor Conferinţei, de Mădălina Corina Diaconu. „Ideea unei secţiuni dedicate PRESEI mi-a venit firesc, ţinând cont de contribuţia imensă a mass-media la tot ceea ce înseamnă realizarea unei societăţi democratice în fostele ţări socialiste din Europa de Est” – a declarat pentru Romanian Global News profesorul Ioan Iacob. „Ţinând cont de specificul unic al URA, m-am gândit să punem bazele unui schimb de experienţă între presa din România şi cea din SUA, militând în perspectivă chiar pentru dezvoltarea relaţiilor dintre jurnaliştii de pe cele două ţărmuri ale Atlanticului. Probabil că viitorul, în acest context, trece şi prin noi”.

La sfârşitul Conferinţei, a fost semnată „Carta Jurnalismului Transatlantic” şi s-au pus bazele CLUBULUI ONLINE AL PRESEI TRANSATLANTICE, din care fac parte, deocamdată, publicaţiile americane "Gândacul de Colorado", "Mioriţa USA", "Clipa", "NY Magazin", postul de televiziune "RomSatTV" (reprezentate la conferinţă de Mădălina Corina Diaconu) şi revista online „Certitudinea” (România).
Semnatarii Cartei au fost participanţii la secţiunea „Comunicare, jurnalism, media” din cadrul Conferinţei Internaţionale „Crossing Boundaries in Culture and Communication”: Mădălina Corina Diaconu, Ioan Iacob, Miron Manega, Luciana Irina Valuţanu, Ileana Topologeanu, Raluca Alexandra Stanciu, Ioana Avram, Lucian Soare, Matei Marcu, Paul Stanciu, George Zaharia, Andra Popescu, Ovidiu Solonar, Arthur Suciu.

Preşedinte interimar al Clubului Presei Transatlantice a fost aleasă Mădălina Corina Diaconu , celelalte competenţe fiind atribuite după cum urmează: director pentru relaţii internaţionale – Ioan Iacob; director pentru relaţiile cu televiziunile nord-americane - Dick Russ, Managing Editor and News Anchor on Cleveland's NBC affiliate, WKYC-TV, Channel 3 (U.S.A.); director adjunct pentru Statele Unite ale Americii - Vivian Roşca, studentă la Universitatea Româno-Americana (U.S.A.), iar director pentru România - subsemnatul. Membri de onoare: Ceci Connolly de la „Washington Post” (U.S.A.), Claudia Vaida, editor la „Las Vegas Romanian Journal” (U.S.A.) şi Lucian Oprea, editor la "Gândacul de Colorado" (U.S.A.).
Vom reveni cu amănunte referitoare la crearea acestei punţi importante de comunicare între cele două ţărmuri ale Atlanticului. Clubul va funcţiona iniţial online, dar are toate şansele să se transforme într-o structură complexă, cu întâlniri, congrese şi tipărituri specifice.

Sursa: CERTITUDINEA

marți, 16 noiembrie 2010

COBZA RELANSEAZĂ SPIRITUL DALLES


Vineri, 26 noiembrie 2010, la ora 18,00, la Sala de spectacole a Universităţii Populare “Ioan I. Dalles”, va avea loc concertul-dezbatere "ION CREŢEANU şi LIRA TRACĂ - Cântece ţărăneşti acompaniate la cobză". Este primul eveniment al proiectului RENAŞTEREA SPIRITULUI DALLES, iniţiat de Asociaţia IRSCA Gifted Education, în parteneriat cu Universitatea Populară “Ioan I. Dalles”. Proiectul se derulează sub egida ACADEMIEI ROMÂNE. Biletele se găsesc la Casa de bilete a Universităţii Populare “Ioan I. Dalles”, Bd. Nicolae Bălcescu nr. 18, Sector 1, Bucureşti. Preţul biletului: 15 lei

sâmbătă, 18 septembrie 2010

AUROLACI CU JEEP-URI ÎN JURUL SPITALULUI CLINIC CF 2

Spitalul Clinic CF 2 este prost aşezat. Este prea vizibil şi se intersectează cu interesele bogătaşilor snobi, ale dezvoltatorilor imobiliari şi ale primarilor. Nu impresionează pe niciunul dintre ei faptul că este un spital de referinţă al Capitalei şi că are superspecialişti, în ciuda eforturilor concertate de a i se compromite imaginea. Pentru că tot ce se întâmplă de câteva luni pare scenariul unui proiect diabolic de distrugere, cu planuri şi variante de rezervă.

Vinovaţii şi „acarii”
Planul A ar putea fi asociat cu scandalul din aprilie, când artista Amelia Antoniu şi Alice Roxana Preda au contractat infecţii nosocomiale în perioada de spitalizare, infecţii care le-au pus în pericol viaţa. Toată presa a căşunat pe „spitalul morţii” (aşa a fost „supranumit” CF 2-ul, deşi, până una-alta, n-a murit nimeni în contextul cauzei, dar asta e o altă poveste) şi, implicit, pe aspectul de neglijenţă şi iresponsabilitate al personalului medical. În realitate, vina era la „vârf”, aşa cum s-a constatat ulterior, în speţă a managerului, Dr.Constantin Tănase, a directorului financiar-contabil, a directorului de îngrijiri (decedat între timp) şi a directorului administrativ, care, în solidar, ar trebui acuzaţi de tentativă de omor cu premeditare. Echipa de control din cadrul Direcţiei Asistenţă Medico-Socială a Ministerului Transporturilor, care a realizat inspecţia la nivelul spitalului CF 2, în perioada 28-30 aprilie, a constatat vinovăţiile, dar i-a sancţionat pe nevinovaţi. “Directorul adminstrativ şi directorul financiar-contabil nu a pus la dispoziţie secţiilor şi laboratoarelor materialul dezinfectant necesar, invocându-se lipsa fondurilor, deşi în timpul controlului a rezultat că atât ministerul cât şi CASMTCT au transmis fonduri către spital, existând astfel în cont sumele necesare achiziţionării unor astfel de materiale”, se precizează în raportul prezentat de Direcţia Asistenţă Medico-Socială (DAMS) din Ministerul Transporturilor privind controlul de la spitalul CF 2. Şi totuşi, constată şi ziarul PUTEREA, din măsurile raportului parafat de fostul ministru al Transporturilor, Radu Berceanu, şi de directorul DAMS, Victoria Iacob, rezultă că fostul director Constantin Tănase şi reprezentanţii Comitetului Director ai spitalului pot dormi liniştiţi: în urma evenimentelor care au „uşurat” bugetul Ministerului Transporturilor de circa 40.000 euro (costul tratamentelor celor două paciente în alte spitale) şi i-au adus grave prejudicii de imagine, singurele sancţiuni dispuse de Direcţia Asistenţă Medico-Socială, condusă de Victoria Iacob, sunt o amendă cu 10% din salariu, pe termen de o lună, pentru doi medici care nu au nicio vină că managerul spitalului CF 2 nu a alocat fonduri pentru material dezinfectant, deşi planul de prevenire a infecţiilor fusese depus din ianuarie. Cei doi „acari Păun” ai Spitalului CF 2 sunt medicul şef al laboratorului de analize medicale (care a şi demisionat) şi şefa laboratorului de nosocomiale.
Denisa Popovici, preşedintele Uniunii Sindicatelor din Spitalele CFR (în mijloc)

Anonimii din Voluntari şi adevăraţii stăpâni
„Planul era să se întâmple ceva, ca să se închidă spitalul – declară pentru CERTITUDINEA Denisa Popovici, preşedintele Uniunii Sindicatelor din Spitalele CFR. Altfel, ce să cred? Eu am semnalat că existau bani în cont pentru materialul dezinfectant, materiale sanitare şi medicamente, iar controlul a constatat existenţa a nu mai puţin de 11 miliarde. Iată că până la urmă s-a întâmplat ceva grav, dar din fericire n-a murit nimeni. Nu cred în simpla neglijenţă sau iresponsabilitate, de vreme ce eu însumi am făcut, la conducerea Ministerului şi a spitalului, presiuni mari pentru deblocarea fondurilor. Rezultatul a fost nul iar consecinţele sunt cele pe care le cunoaşteţi. Dar, în ciuda prejudiciilor de imagine pe care le-a adus spitalului un management dezastruos, eu susţin în continuare că avem un personal supracalificat, de elită, care va face ca CF 2 să-şi recâştige prestigiul de altă dată – spital de referinţă al Capitalei”.
Pentru a înţelege mai bine roiul de interese care „bâzâie” în jurul Spitalului CF 2, reamintim câteva detalii. În 2002, s-a reuşit cu chiu cu vai intabularea cadastrală, dar nu în totalitate. 4.500 de metri pătraţi au rămas pe spaţiul public, care au fost retrocedaţi, în 2008, unor cetăţeni din Voluntari. La scurtă vreme, cei 4.500 mp au intrat în posesia unor personaje mai puţin anonime şi anume Verginica Tanţi Dumitrescu şi Adrian Ciorobea. Era şi firesc, nu puteau ieşi în faţă de la început, s-au folosit de nişte intermediari anonimi.

Cine a pus magiun pe clanţă?
Şi acum, câteva cuvinte despre un posibil Plan B. În acest moment, pe terenul astfel pierdut, societatea Bog Art Office a început să se ocupe serios de ridicarea unui imobil de 16 etaje. Absolut întâmplător, luni seara, pe la ora 21,30, lângă magazia cu materiale a spitalului, aflată în imediata vecinătate a noilor proprietari, a izbucnit un incendiu. De fapt, era un foc mocnit, aranjat din lemne şi material plastic. Focul n-a apucat să se extindă, graţie atât vigilenţei personalului medical, cât şi a celorlalţi angajaţi care, în cunoştinţă de cauză despre cei care poftesc la terenul spitalului, suflă şi în iaurt. Au simţit miros de fum, s-au dus să vadă de unde provine şi au anunţat pompierii. Incendiul a fost „strangulat” din faşă. Zvonul explicativ care a fost lansat dă vina pe nişte aurolaci care cică ar fi vrut să se încălzească. Aşa o fi, dar aurolacii se încălzesc de obicei la foc cu flacără, nu la foc mocnit, care scoate doar fum. Or fi nişte aurolaci cu jeep-uri? Greu de răspuns, dar e bine de luat în considerare şi această eventualitate, măcar ca ipoteză de lucru.
Denisa Popovici, care apără cu dinţii spitalul şi drepturile angajaţilor de aici, nu se consideră singură în cauza ei. „Spitalul ăsta a fost sfinţit, în decembrie 2009, când a fost turnată piatra de temelie a viitoarei capele – spune ea. E un loc protejat şi apărat de Dumnezeu. Cei care au intenţii necurate ar fi bine să se gândească de două ori înainte de a acţiona”.

Citeste si pe CERTITUDINEA

DE CE URÂM FEMEILE? Frumuseţe şi modă

Este clar că, pentru a prezenta interes în ochii unui bărbat, o femeie trebuie să fie în primul rând frumoasă. Iar dacă e frumoasă intră automat în competiţie cu alte femei, la fel de dornice să prezinte interes. Aici începe să-şi spună cuvântul moda, care introduce repere artificiale de evaluare. Din acest moment, competiţia devine inechitabilă şi are câştig de cauză frumoasa cea mai sponsorizată. Ceea ce le determină şi pe celelalte concurente să-şi caute sponsori. Se ajunge, în cele din urmă, la o falsă competiţie şi la un fals sistem de valori.

Moda şi frumuseţea nu au fost întotdeauna complementare. Şi nu e sigur că acum ar fi. De altfel, amândouă sunt greu de definit.
Frumuseţea, zicea Aristotel, e un dar al zeilor, Socrate o considera o domnie de scurtă durată, Platon, o superioritate de la natură, Theofrast, o înşelăciune mută, Theocritos o pedeapsă de fildeş (ce frumos!), iar Carneade, o domnie fără paznici. „Frumuseţea seamănă cu fructele văratice – scrie Francis Bacon în Eseuri – care se strică lesne şi nu pot să ţină multă vreme; şi, de cele mai multe ori, ea dă naştere la o tinereţe desfrânată şi la o bătrâneţe ruinată”.
Aflăm dintr o emisiune TV că totalitatea elementelor şi substanţelor chimice care alcătuiesc corpul uman, evaluată la preţurile actuale, costă mai puţin de un milion de lei. Ce tulburătoare constatare că frumuseţea unei femei, oricine ar fi ea, e alcătuită din aceleaşi elemente şi costă tot atât!

Şi totuşi, frumuseţea a zăpăcit minţile multor bărbaţi, a declanşat războaie, a dărâmat imperii. „Tot ce-i deosebeşte pe oameni pare neînsemnat – observa şi Vauvenargues. Din ce e făcută frumuseţea sau urâţenia, sănătatea sau infirmitatea, deşteptăciunea sau tâmpenia? O uşoară diferenţă între organe, ceva mai multă sau mai puţină fiere etc. Şi, totuşi, acest ceva mai mult sau mai puţin are o însemnătate neţărmurită pentru oameni. Iar când judecă altfel greşesc”. Marele Balzac s-a recunoscut înfrânt de frumuseţe şi-i a acceptat supremaţia. A avut puterea şi demnitatea de a nu adopta filosofia vulpii care n ajunge la struguri: „Frumuseţea nu se poate dobândi. Este recunoscută pretutindeni şi valorează adesea mai mult decât averea şi talentul . N-are nevoie decât să se arate, pentru a dobândi. Nu i se cere decât să existe”.
Moda este şi mai greu de definit, întrucât, spunea scriitorul maghiar Aszalay Jozsef, „este un monstru care se naşte din sine însuşi şi, precum Saturn, îşi mănâncă propriii copii încă înainte ca noi să-i putem vedea. Monstrul e originar din Franţa, Dumnezeul lui e Frivolitatea, marele lui preot se numeşte Capriciu, Templul lui e Parisul şi piaţa de vechituri e cimitirul lui”.

Esenţa unui lucru e definită uneori de întâmplările pe care le generează. În cazul modei, relatarea lui Mihail Sevastos despre o întâmplare din perioada interbelică este cât se poate de cuprinzătoare. El povesteşte că, dintr-o greşeală de paginaţie, un model de pălărie feminină a apărut într-un ziar bucureştean cu fundul în sus. „Partea curioasă a chestiei – comentează autorul – este că, peste puţin timp, un număr important de doamne au apărut pe Calea Victoriei cu pălării întoarse. Care nu erau, de altfel, întru nimic mai puţin stranii decât unele pălării puse normal. Iată încă un mod de a lansa o pălărie nouă de damă” – îşi încheie Mihail Sevastos relatarea.
Dar cea mai lapidară şi mai plastică definiţie a modei îi aparţine însă lui Tudor Muşatescu: „Moda e una căreia îi eşti fidel, schimbînd-o”.

(Din cartea "DE CE URÂM FEMEILE?", în curs de apariţie)

Citeşte şi pe CERTITUDINEA

sâmbătă, 31 iulie 2010

Elena Udrea a făcut pipi de la trambulină

Reamintim, pentru cei care nu ştiu, dar şi pentru cei care nici nu şi-au imaginat că avem aşa ceva, că în România există o Facultate de Arte Decorative şi Design (în cadrul Universităţii Naţionale de Arte) şi chiar o Societate a Designerilor Profesionişti. Niciodată structurile statului nu au apelat la aceşti specialişti cu studii academice care, din lipsă de actvitate în ţara lor, fac servicii de design profesionist altor ţări. În România toată lumea se pricepe la design, începând cu primarul Vanghelie şi terminând cu Elena Udrea. Rezultatul acestei “priceperi” se vede în ororile mobilierului stradal, printre care şi palmierii din sectorul 4 (palmierul, după cum se ştie, este o plantă reprezentativă pentru România de aceea – s-a gândit cineva – dă personalitate identitară capitalei ţării). Iar ce s-a întâmplat cu brandul turistic al României la Shanghai s-a văzut déjà. Mediocritatea şi iresponsabilitatea clasei politice sunt atât de… absolute, încât n-a fost suficient să fim proşti în ţara noastră, trebuia să vadă tot mapamondul. Elena Udrea a păţit, la Shanghai, ca în bancul cu Bulă care a făcut pipi în bazinul ştrandului şi a luat amendă. Dar nu pentru faptul în sine, ci pentru că a făcut-o de la trambulină. Asta a făcut şi ministrul Turismului: pipi de la trambulină! Din păcate, nu e singurul (singura). Tot guvernul face pipi de la trambulină. Adică sunt incompetenţi la scenă deschisă, pe toate canalele Tv şi pe toate paginile ziarelor, din ţară şi din străinătate. Sunt atât de incompetenţi încât până şi realizatorii logo-ului i-au luat de proşti şi le-au livrat, pe post de unicat, o frunză de serie, găsită pe internet. Noroc că un blogger a avut curiozitatea să verifice... Fiind mediocri, aceşti ipochimeni care ne conduc nu realizează faptul că sunt mediocri, nici felul cum sunt priviţi în mediile europene şi mondiale. Nu înţeleg nimic, de aceea se revoltă de răutatea presei. Cazul cu “Nea Sandu, ecluzele şi guvernul” ilustrează perfect nivelul la care se manifestă incompetenţa reprezentanţilor puterii. Cine-i de vină? Păi, în afară de protagoniştii direcţi ai sinistrei comedii politice, toţi cei care ştiu şi tac. Ştiu că există soluţii, ştiu şi care sunt acestea, şi totuşi tac. Mai sunt cei care au primit ordin să tacă. Şi mai sunt ceilalţi, care sesizează ce se întâmplă şi nu iau atitudine, preferând să aibă grijă exclusiv de curtea şi de casa lor. Adică mai mult de jumătate din populaţia conştienta. Reamintesc, în acest context, cuvintele lui Mihai Viteazu (autorul, după păreread mea, a primului “proiect de ţară”) adresate, într-o scrisoare diplomatică, hatmanului polon Stanislav Zolkiawski, după bătălia de la Călugăreni: “Iarăşi şi iarăşi vă rugăm stăruitor să va înduraţi de treburile creştineşti şi să stingeţi focul care arde paretele vecinului, înainte ca el să vă ajungă pe voi”. Reamintesc, de asemenea, relativ la tăcerea vinovată a celor mai mulţi dintre noi, despre existenţa câtorva proiecte salvatoare pentru România, care pot fi oricând instrumentate. Ele au fost concepute de Prof. Dr. Florian Colceag. Deşi le-am mai prezentat, consider că reluarea a trei dintre ele constituie o lectură utilă până la realizarea, de către Elena Udrea, a următorului brand de ţară…

MODELUL DE ŢARĂ

Programul de retehnologizare a României

Programul ROSBIR, de dezvoltare sustenabilă în regim de criză

Citeste si pe CERTITUDINEA

sâmbătă, 24 iulie 2010

REÎNTOARCEREA LUI TOADER ŞTEŢCA (VI). "Această întâlnire nu are nici conţinut, nici culoare politică"

A mai rămas puţin până la reîntoarcerea lui Toader Şteţca la Săpânţa, unde va avea loc, în zilele de 7 şi 8 august 2010, acea întâlnire la care acesta visează de 18 ani. Va fi, de fapt , o reîntâlnire cu ţara care (prin vremelnicii ei conducători neocomunişti) l-a silit să plece în exil. Va fi o întâlnire de reconciliere şi, în primul rând de pomenire a celor care, pentru Toader Şteţca, au valoarea unor martiri: Călin Nemeş, Corneliu Coposu, Ion Raţiu, Ioan Alexandru, George Şerban, Iosif Costinaş, Ion Gavrilă Ogoranu, Elisabeta Rizea, Constantin Ticu Dumitrescu.

„Aş vrea să se înţeleagă foarte clar şi fără niciun echivoc că această întâlnire nu are niciun conţinut şi nicio culoare politică - spune Toader Şteţca. Sunt bineveniţi şi oameni care fac parte dintr-un partid sau altul, dar nu în această calitate. E o întâlnire în numele omeniei şi demnităţii în care, mai mult ca oricând, nu încape niciun mesaj politic”.
Şi-au confirmat participarea, până în acest moment, peste 150 de personalităţi din ţară şi din străinătate, parte din ei reprezentanţi ai unor asociaţii care s-au remarcat prin încercarea de a reconstrui democraţia în România (Asociaţia „15 Noiembrie 1987”, Liga Studenţilor, Societatea Timişara, Asociaţia 21 Decembrie etc.), sau ai unor publicaţii ori instituţii media din ţară şi străinătate (Europa Liberă, Radio France International, Le Monde, Jurnalul Naţional, România Liberă, 22, Evenimentul Zilei, Cronica Română, Adevărul, Naţional Tv, Televiziunea Oradea 5 etc.). Lista instituţiilor media nu este completă. Dintre personalităţile care şi-au confirmat participarea, amintim pe surorile marelui şi regretatului om politic Corneliu Coposu, Leontin Iuhasz, fiul celebrei şi distinsei disidente Doina Cornea (care va da citire unui mesaj din partea mamei sale), Neculai Constantin Munteanu, Mircea Sevaciuc, Viorel Oancea, fiii sau fiicele unor mari absenţi ca Ioan Alexandru, Călin Nemeş, George Şerban şi Iosif Costinaş, fostul preşedinte al României Emil Constantinescu, Dumitru Mazilu, Doru Mărieş, Marius Oprea, Sanda Pralong, regizorii Dinu Cocea şi Stere Gulea, dramaturgul Matei Vişniec, Doru Mărieş, Mona Muscă, Nicolae Moranciu, Iulia Hossu Longin, Doru Braia, Vasile Gogea, Mihai Torje, Cătălin Bia, Sorin Ilieşiu, Octavian Bjoza etc.

Dincolo de dezvăluirile pe care le va face la Săpânţa, în numele adevărului şi dreptăţii în care continuă să creadă, Toader Şteţca – primul lider al rezistenţei împotriva neocomunismului – doreşte ca toţi cei care vor fi acolo, dar şi cei care vor afla indirect, să reţină un mesaj simplu şi tulburător, exprimat cu ani în urmă de Călin Nemeş:
„Circulaţi. Totuşi, gândiţi-vă că într-o bună zi se va încheia şi viaţa voastră supusă stomacului. Iertaţi-mi că vă reamintesc, dar vă dau cuvântul meu de om că într-o zi, în care soarele va răsări la fel ca astăzi, veţi muri. Şi dumneavoastră, şi eu. Mai devreme sau mai târziu. Şi ceva îmi spune că imediat după acest ultim eveniment al vieţii noastre, care este moartea, îi vom reîntâlni pe ei, pe magnificii copii şi adolescenţi ai lui decembrie 1989. Şi, poate, ne vor întreba ce am făcut după moartea lor? Ştiu că eu am ce să le răspund. Dar dumneata, trecătorule?” (“România liberă”, 25 aprilie 1991)

Citeşte şi celelalte articole despre REÎNTOARCEREA LUI TOADER ŞTEŢCA:

REÎNTOARCEREA LUI TOADER ŞTEŢCA (V). Mircea Sevaciuc, fostul lider al Mişcării ,,15 Noiembrie 1987" îşi aminteşte...

REÎNTOARCEREA LUI TOADER ŞTEŢCA (IV). Ieşirea din detenţie

REÎNTOARCEREA LUI TOADER ŞTEŢCA (III). Cum l-am cunoscut

REÎNTOARCEREA LUI TOADER ŞTEŢCA (II). Mişcarea de rezistenţă împotriva neocomunismului

REÎNTOARCEREA LUI TOADER ŞTEŢCA (I). Întâlnirea cu Dinu Cocea, la Paris

VA URMA

luni, 19 iulie 2010

Mihai Viteazu, autorul primului "model de ţară" şi primul memorialist român. "Stenograma" convorbirii cu solul polon Lubieniecki la Bucureşti


Mihai Viteazu - autor literar este, desigur, o formulare excesivă. Dar nu prin insuficienţa calităţilor stilistice ale „autorului” ci prin intenţia scrierii. „Textele” sale au fost scrisori diplomatice. Mihai Viteazu nu s-a gândit niciodată să se dedice scrisului, a făcut-o doar pentru a comunica. Iar ceea ce avea el de comunicat era dramatic. Dramatică, tragică chiar, era şi conştiinţa domnitorului. Acest lucru se vede şi se simte şi după 400 de ani.

Despre Mihai Viteazu ştim exact cât am învăţat în liceu şi ce am reţinut din filmul lui Sergiu Nicolaescu. În orice caz, imaginea sa indusă de comentatorii istorici ai ultimilor 20 de ani se identifică cu cea de aventurier lipsit de scrupule, de bătăuş dotat, de parvenit lacom, care nu s-a mulţumit cu Ţara Românească, a „pohtit” şi la celelalte două provincii, Moldova şi Transilvania.
Neavând noi înşine conştiinţă istorică, nu putem nici concepe, nici accepta ca un ins din secolul al XVI-lea, fie el şi voievod, fie el şi Mihai Viteazu, să posede aşa ceva. Ne convine ipostaza de „Mişu Caftangiul” din bancurile de cartier, nu cea de erou şi martir, pe care o considerăm fie o invenţie a romantismului de secol XIX, fie o făcătură a dictaturii comuniste. Despre modul real şi dramatic în care şi-a trăit voievodul scurta perioadă de glorie putem afla, mai degrabă decât din referinţele europene elogioase contemporane lui, din propriile lui vorbe, fie scrise de el, fie redactate de alţii. Acele texte, din fericire păstrate în arhivele europene, îl recomandă, după toate regulile şi convenţiile literare, drept primul memorialist român. Propun aşadar o reconsiderare istorică a autorului primului „model de ţară” prin chiar scrierile şi vorbele sale. Pentru început, un fragment din „stenograma” discuţiei cu solul polon Lubieniecki, avută cu o lună înainte de bătălia de la Călugăreni. (Miron Manega)

"Acum sunt gata să-mi vărs sângele, căci plec la bătaie cu turcii"

«Nu am nicio încredere în unguri, din care sunt în jurul meu 7.000, ba mă tem mai mult de ei decât înainte vreme de turcii care acţionau sub stăpânirea mea. Eram mai sigur sub turci de cum sunt sub creştini acum: […] Palatinul Transilvaniei a trimis numai 3.000 de unguri cărora le plătesc leafa de şase luni, zălogindu-mi toată averea şi vânzând bucată cu bucată toate odoarele soţiei mele. Am ajuns la o aşa de mare sărăcie, încât eu nu-mi cruţ nici obiectele mănăstirilor, ci şi acele toate, care erau închinate lui Dumnezeu, sunt vândute rând pe rând. Nu am niciun ajutor şi nici nu nădăjduiesc altul; Palatinul Transilvaniei nu e în stare să ducă această povară […] Şi între Împărat şi principii creştini nu este nicio înţelegere […]
Dacă acest pârjol s-ar răspândi peste Dunăre în patria mea şi de aici în Ţara Moldovei, nimic bun nu trebuie să aştepte serenisimul rege al Poloniei. Mai bine să se sfătuiască regele cu ai săi şi hatmaniii săi împreună cu oastea sa să-i aştepte pe turci nu la Tyras, adică la Nistru, ci la Dunăre, şi să-i oprească şi să-i împiedice să treacă Dunărea […]
Tot ce fac, fac din dragoste pentru creştinătate, ca să nu se verse sângele creştinilor. Din partea turcilor eu nu eram hărţuit cu nedreptăţi, ba mi s-a făgăduit că eu şi fiul sau moştenitorul meu vom fi păstraţi în domnia mea pe vecie. Acum sunt gata să-mi vărs sângele, căci plec la bătaie cu turcii, care sunt mai presus de puterile mele».

(convorbirea s-a purtat în limba turcă, pe care o cunoşteau şi solul polon,şi Mihai Viteazu. Documentul a fost redactat mai întâi în polonă şi apoi în latină, spre a fi trimis la Vatican, cardinalului Cinzio Aldobrandini, însărcinatul Papei cu chestiunile de politică externă privind «Liga Sfântă»)

marți, 13 iulie 2010

AVEM CU CE, PRICEPEŢI? Programul ROSBIR, de dezvoltare sustenabilă în regim de criză


Autor: FLORIAN COLCEAG


Când îţi arde casa, primul lucru pe care trebuie să-l faci e să stingi focul, nu să alergi după incendiator. Extrapolând, acum, când ţara e greu lovită de inundaţii, urgenţa e să o salvăm, abia după aceea să-i pedepsim pe vinovaţi.

Aşadar: este posibil ca o ţară lovită de crize, cataclisme şi dezastre să reuşeasca să iasă din aceste necazuri şi să se dezvolte sustenabil? La aceasta întrebare răspunsul este DA. Exemplele mondiale ne conduc la unul dintre programele de mare importanţă ce au avut success oriunde au fost aplicate. Este vorba de programul, dezvoltat iniţial în SUA, numit SBIR (Small Business Innovative Research), practicat în acest moment în Japonia, Coreea de Sud, Taiwan, India, Rusia, Marea Britanie, Finlanda şi Olanda. Este un act de profesionalism să cauţi pe piaţa mondială instrumentele ce au succes în rezolvarea unei situaţii date, în loc să improvizezi măsuri fără valoare care măresc nivelul crizelor şi al catastrofelor. Acest program a scos Finlanda din criză în 1990, când a fost aplicat.

Succesul programului SBIR a venit din faptul că s-a folosit de resurse ignorate de liderii momentului, anume invenţiile şi inventatorii, laboratoarele de cercetări, materiile prime secundare sau epuizate, oamenii fără mari şanse sociale de a se afirma şi de a genera o valoare adaugată, precum intelectualii, cercetătorii, femeile, şomerii, persoanele defavorizate. Acest program social, dezvoltat în paralel cu programul de formare de IMM-uri innovative şi high tech, reprezintă baza economiei şi a dezvoltării de locuri de muncă.

Pentru demararea unui astfel de program este nevoie de profesionalism, viziune, credinţă, respect faţă de oameni, grijă de natură, responsabilitate socială, competenţă profesională şi standarde de calitate. În ce măsură liderii noştri actuali posedă aceste calitaţi putem constata singuri, atât din modul în care acţionează cât şi din programele pe care le proiectează.

A nu se înţelege cumva că fac abstracţie de vinovaţii dezastrului actual, sau că îi cocoloşesc. Departe de mine gândul acesta. Mă uit cu mâhnire la zonele întinse, calamitate de ape, fenomen datorat defrişărilor masive şi urmăresc programele Tv, "sufocate" de ştiri apocaliptice pe această temă. Se fac anchete, reportaje, dezbateri despre cine a cheltuit banii alocaţi îndiguirii şi protecţiei în caz de calamităţi. Se răscolesc detalii, se caută vinovăţii în sfera politicului. E foarte bine că aceste lucruri se întâmplă, dar e rău şi inexplicabil că nimeni nu suflă o vorbă despre cauzele profunde ale acestor dezastre, despre marii vinovaţi, despre crimele împotriva mediului. Nimeni nu vorbeşte şi nu întreabă despre DEFRIŞĂRILE care au determinat aceste dezastre. Şi niciun lider, nicio structură politică nu au tratat cu seriozitate această cauză majoră şi nimeni nu a sancţionat cu adevărat încălcarea prevederilor europene în această privinţă. N-au făcut-o pentru că au fost complici la măcelul ecologic. Nu e nicio exagerare în ceea ce spun. Nicio demitere, nicio dezvăluire a corupţiei nu va face pădurile să crească la loc. Iar pentru aceste defrişări fără precedent în istoria noastră, pentru aceste atentate la siguranţa naţională, nu e semnalată nicio vinovăţie. Ca şi când vinovaţii n-ar exista. Există în schimb câmpii şi sate distruse, animale înecate, victime omeneşti. O focalizare în acest sens a curiozităţii presei ar constata, fără dificultăţi, că foştii şi actualii lideri stau la baza actualelor nenorociri.

Mă uit, de asemenea, cu tristeţe, dar şi cu indignare, la inventatorii români care au reuşit, cu eforturi supraomeneşti, să genereze tehnologii şi idei tehnologice care ar putea, dacă ar fi puse în practică, să permită o dezvoltare accelerată şi sustenabilă a României. De ce nu au reuşit încă? Este simplu : au fost ţinuţi de mâini ca să nu reuşească. Un exemplu în această direcţie este Justin Capră, care are un portofoliu de peste 1.000 de invenţii şi NICI MĂCAR UNA nu a intrat în producţie!
Nu aş vrea să generalizez, dar ştiu că duşmanii României sunt cei care o conduc. Pentru că mediul politic este cel care a acţionat direct sau prin complicitate la distrugerea şi vânzarea ţării. Ştiu, în acelaşi timp, că chiar în acest mediu există (încă mai există!) oameni de calitate, doritori să rezolve problemele grave ale României…

Programul ROSBIR a ajuns pe masa Guvernului. Vom vedea cât de mult le pasă de România, măcar în acest moment, decidenţilor noştri aleşi sau numiţi, în functie de modul în care vor răspunde acestui program. ROSBIR este dezvoltat după analiza bunelor practici internaţionale şi a directivelor europene, de Eugen Pavel, unul dintre profesioniştii de mare clasă, prea puţin cunoscuţi în România. Cine este Eugen Pavel? Nu are notorietatea Elenei Udrea, e adevărat, dar este profesor universitar, cercetător, inventatorul DVD-ului capabil să stocheze mii de terra de informaţie, membru al Academiei Oamenilor de Ştiinţă, cel mai recunoscut inventator român din SUA. Adică exact tipul de personalitate pe care guvernele anterioare şi actuale l-au evitat, preferând să lucreze cu politruci semianalfabeţi şi pupincurişti, cu mafioţi lacomi şi periculoşi, care ne costă, în acest moment, toată sărăcia din România.

Programul ROSBIR de stimulare a IMM-urilor Inovative din România

Programul ROSBIR se află postat şi pe site-ul IPID ca şi pe blogul APP, unde e supus dezbaterii publice de către toţi partenerii sociali interesaţi.

marți, 6 iulie 2010

La ce sunt bune dezastrele


OMENIA este un cuvânt peste care au crescut, din 1947 încoace, buruienile. Multe buruieni. Ne amintim, vag, că era cândva una din trăsăturile fundamentale ale poporului român. Între timp sensul şi semnificaţia acestui cuvânt au fost supuse unei campanii istorice de defrişare şi substituire cu plantaţii moderne de buruieni exotice. Urmărind la televizor ceea ce se întâmplă în ţară, realizez brusc că dezastrele sunt un fel de turnesol al conştiinţelor. Turnesolul, aşa cum se ştie, este un amestec chimic solubil, care este folosit ca indicator pH pentru a determina caracterul acid sau bazic al unei substanţe. Ei, bine - m-am gândit - potopul care ne distruge alege până la urmă grâul de neghină, caracterul de lipsa de caracter, credinţa de apostazie, OMENIA de neomenie. Dan Puric spunea odată că, la nevoie, spiritul unei naţii se poate retrage chiar şi într-un singur individ. Român nu este cel care îşi spoliază semenii şi face din cataclism un bussiness rentabil, ci cel care îşi dă haina – singura haină pe care o are - pentru a-l înveli pe altul care are mai multă nevoie de ea, sau cel care sare în valuri să salveze un copil sau un bătrân. Român nu este cel care se duce să se îmbete la cârciumă în timp ce puhoaiele îi devastează satul, şi chiar propria casă, ci cel care veghează ca şi el, beţivul fără conştiinţă, să fie salvat în caz de pericol. Nu limba vorbită te face român, ci OMENIA care animă fapta. Calitatea de a fi român, identitatea în general, nu ţi-o dă numele de pe buletin, cetăţenia oficială sau limba în care înjuri. Iar patriotismul nu poate fi legiferat prin referendum sau ordonanţe de urgenţă, el există sau nu există. De aici ni se trag toate, şi nefericirea naţională, dar şi incredibila vitalitate care ne-a făcut să supravieţuim peste veacuri. Raportul dintre conştiinţă şi opusul ei este raportul dintre Dumnezeu şi diavol din fiinţa noastră naţională. Câteva procente în plus de Dumnezeu ne-a ajutat să nu dispărem de pe hartă.
Priviţi cu atenţie bobul de grâu: are încrustat pe el chipul Domnului, poansonul de Meşter. Noi, oamenii, suntem chiar seminţele lui Dumnezeu, iar semnul lui în noi este OMENIA. Există şi experimente de laborator, de pe care a fost şters poansonul, identitatea. Există oameni cărora le este ruşine de ţara în care s-au născut, de părinţii care i-au adus pe lume, de istoria care le-a dat numele. Teoretic, această atitudine ar fi justificată, practic este o automutilare, care distruge ceea ce ai, dar nu-ţi conferă o altă identitate (vezi cazul Michael Jackson, care, vrând să fie alb, s-a transformat într-un monstru). Ştergerea identităţii este ca o operaţie estetică făcută de un măcelar, o sfidare imatură şi stupidă a lui Dumnezeu, o maimuţăreală a actului divin, o aroganţă bazată pe ignoranţă. Nu poţi să-ţi ştergi identitatea, pentru că nu eşti rezultatul unei reacţii chimice făcute în eprubetă, eşti OM, iar OMENIA este consecinţa firească a acestei identităţi. Şi nu te poţi manifesta ca om decât ca român, aşa cum ungurul se manifestă ca ungur, armeanul ca armean, ţiganul ca ţigan şi aşa mai departe. Nu poţi, român fiind, să te manifeşti ca ungur, armean sau ţigan…
Dar ce legătură au toate acestea cu inundaţiile? – ar putea întreba cineva. Au. Pentru că, iată, inundaţiile ne-au pus într-o situaţie limită în care trebuie să reacţionăm cumva. Unii, majoritatea, au reacţionat «băseşte», cu mici şi bere de zilele oraşului Dorohoi, în timp ce, tot de zilele oraşului, puhoaiele luau case şi vieţi omeneşti. Niciun pic de tulburare, de smerenie, sau măcar de decenţă nu i-a urnit din implacabila nesimţire. Niciun strop de OMENIE.
Am văzut şi un ins, un anonim, care, în timp ce aceleaşi puhoaie măturau totul în cale, nu s-a gândit la mici şi bere. Nu s-a gândit nici măcar să fugă, ceea ce i-ar fi fost la îndemână, căci era bărbat în putere. A încropit rapid o plută din scânduri, cu care a salvat opt vieţi omeneşti. Nouă ore a stat împreună cu acei oameni agăţaţi de pluta lui, până când autorităţile au avut curajul să vină să-i ia din mijlocul apelor. Acel om era un român. Cei care petreceau cu mici şi bere - ce erau ? Erau ceva? Diferenţa dintre acel om şi petrecăreţii din Dorohoi este diferenţa dintre popor şi populaţie. Vreau să spun, cu asta, că OMENIA este marea calitate a poporului român, aşa cum dezbinarea este marele păcat. Ce-a mai rămas din această calitate, sau cât din ea s-a transformat în mici şi bere, realizăm în timpul dezastrelor. Atunci se alege, cum spuneam, grâul de neghină. Boabele de grâu sunt, în mod fatal, mai puţine. Poate chiar foarte puţine. Au însă, ştanţate pe ele, chipul lui Dumnezeu şi proprietatea de a germina. Paradoxal, acest soi de grâu încolţeşte în situaţii limită…
Cred că dezastrele, acest insolit turnesol al faptelor, ne pot furniza o statistică fundamentală, care, la rândul ei, ne evaluează cantitativ şansele de salvare a României. O statistică la care puţini se gândesc: cât la sută din populaţie reprezintă poporul. Puţin. Atâta cât ne indică OMENIA.

P.S. M-a sunat ieri inginerul Ion Creţeanu… Îl ştiţi, e vestitul cobzar din Voineasa, acel «Grigore Leşe al sudului» despre care tot scriu. Era emoţionat. Are o mică moşie şi un conac în comuna Brastavăţu de lângă Corabia… Îl sunase paznicul conacului, nea Ion Gălan, un bătrân de 76 de ani. «Domnu’ inginer – i-a spus - , hai domne să aducem şi noi aici două familii dintre nenorociţii ăia peste care au venit apele… Să-i scoatem din iarnă, măcar, până le-o da statul ceva. Cu mâncarea ne-om descurca noi. Uite, le dau şi eu patru saci de făină». Nea Ion Gălan e cunoscut în toată zona ca mare meşter de căciuli de astrahan şi om de OMENIE.
Ar mai trebui adăugat un amănunt: bătrânul meşter e grav bolnav. Are cancer la stomac. În puţinele zile care i-au mai rămas, se gândeşte la «nenorociţii ăia peste care au venit apele»…

duminică, 4 iulie 2010

REÎNTOARCEREA LUI TOADER ŞTEŢCA. Întâlnirea cu Dinu Cocea, la Paris


Vă mai amintiţi de primarul Toader Şteţca din Săpânţa? Este cel care, în 1990, luând în serios principiile democraţiei şi ale dreptului de proprietate, a făcut reforma agrară înainte de a exista o legislaţie în acest sens. În toamna aceluiaşi an, după modelul “Proclamaţia de la Timişoara”, a fost elaborată şi dată publicităţii “Proclamaţia de la Săpânţa”.

De atunci, până în 1992, a fost arestat şi eliberat de nenumărate ori, pentru a fi silit să “abdice”. N-a cedat şi, de altfel, nici oamenii nu l-au lăsat. Doi ani mai târziu, înainte de alegerile locale, Toader Şteţca a fost arestat din nou, sub acuzaţie mincinoasă, pentru a fi împiedicat, de fapt, să candideze. În timpul cât el era închis, săpânţenii au luat ca ostatici un maior pe nume Petre Roman, apoi un deputat FSN, Augustin Botiş, şi un împuternicit al guvernului, Ovidiu Şincai. Alegerile s-au desfăşurat cu trupele de scutieri în sat, cu ridicări de oameni şi grenade lacrimogene. Primar a fost ales, în cele din urmă, reprezentantul FSN Gheorghe Turda.

“Domnilor, omul acesta este un erou naţional!”
“Mişcarea de rezistenţă” de la Săpânţa a durat trei ani. Trei ani de luptă continuă cu autorităţile neocomuniste, cu diversiunile, cu intrigile şi dezbinările abil instrumentate de “profesionişti”. Săpânţenii au fost însă solidari cu primarul lor, care devenise un fel de comandant de redută. Această unitate nu a putut fi desfăcută decât în forţă, prin arestarea lui Toader Şteţca. În timpul uneia dintre eliberări, acesta a părăsit Maramureşul şi România şi s-a refugiat la Paris. De atunci, opinia publică nu mai ştie nimic precis despre el. Am aflat de curând, de la un alt nedreptăţit al sorţii, regizorul Dinu Cocea, restul poveştii...
“Şteţca fusese condamnat la vreo 20 de ani închisoare, pentru că dăduse pământul înapoi ţăranilor, înainte să apară legea retrocedării... Avea vreo zece procese, care se tot strămutau, ba la Sighet, ba la Braşov, ba la Ploieşti. Era mai tot timpul închis dar, între procese, îi mai dădeau şi drumul. Ei, bine, în 1993, într-una din aceste , Şteţca a fugit din ţară şi a spre Franţa... Eu l-am cunoscut la o întâlnire cu regele, unde veniseră şi foarte mulţi ziarişti din Europa. După întâlnire, i-am invitat pe toţi la o bere. Printre ei se afla şi un bărbat tăcut şi retras care, la un moment dat, s-a apropiat de mine: ... Am rămas interzis. ... Ştiam toată povestea de la Europa Liberă. N-am mai aşteptat să-mi spună ce voia. . Şi le-am relatat tuturor ce se întâmplase în ’90 la Săpânţa...

Dinu Cocea, protectorul providenţial
I-am dat lui Toader Şteţca o carte de vizită spunându-i să mă sune de câte ori pofteşte sau are nevoie de ceva... A doua zi primesc un telefon de la el: ... Eu locuiam atunci la Franconville, un orăşel superb la vreo 12 kilometri de Paris”. În sfârşit, Dinu Cocea l-a cazat la el acasă. După aceea a început să-l înveţe limba franceză, în fiecare zi câte două-trei ore... Între timp a încercat să-i găsească şi o slujbă, dar n-a reuşit decât ca măturător de şpan într-o fabrică de mobilă metalică. Toader Şteţca nu cunoştea nici o meserie compatibilă cu exigenţele locului şi timpului (făcuse o şcoală de meserii şi fusese antrenor de fotbal la Olimpia Satu Mare)... Dar – şi de-aici totul capătă aer de ficţiune – patronul fabricii a pus ochii pe el, observând că e un om priceput şi inteligent. “Nu ţi-ar plăcea să faci altceva?” – l-a întrebat acesta, într-o bună zi. “Ba da, i-a răspuns Toader, dar nu mă pricep. – Uite, i-a zis patronul, urmăreşte ce face omul ăla la butoane şi învaţă să faci la fel. Dacă reuşeşti, îi poţi lua locul”.

Toader Şteţca, autodidactul
Omul de la butoane era un maistru foarte priceput dar care, spre ghinionul lui (şi spre norocul lui Toader Şteţca), era în conflict cu patronul. Acesta cam voia să scape de el, pentru că era mult prea obraznic şi revendicativ. Conform contractului încheiat, el era, practic, “stăpân” pe întreaga linie tehnologică a fabricii, iar patronul nu avea voie să intervină sau să ia vreo decizie de schimbare. Ar fi putut, în schimb, să-l dea afară, dar nu avea cu cine să-l înlocuiască. De aceea îi făcuse propunerea lui Toader Şteţca... Maramureşanul nostru a luat-o foarte în serios şi, din clipa aceea, nu s-a mai dezlipit de lângă maistru. Acesta a devenit însă suspicios şi, la un moment dat, nu l-a mai lăsat să stea în preajma lui. Toader nu a dezarmat: şi-a cumpărat un binoclu şi, de la distanţă, cocoţat pe o scară, urmărea mişcările maistrului la tabloul de comandă. “Timp de două săptămâni – povesteşte Dinu Cocea - cu complicitatea patronului, a fost autodidact de la distanţa. După care, noaptea, după program, patronul venea să verifice ce ştia Toader şi să-l corecteze unde greşeşte. În cele din urmă, maistrul a fost concediat iar primarul transfug a fost angajat în locul lui (pe un salariu mai mic, evident). Toader era foarte harnic şi conştiincios (lucra zece ore, venea şi în week-end), iar patronul era fericit, căci producţia aproape i se dublase iar comenzile erau onorate la timp. Acum Toader Şteţca are două case lângă Paris şi şi-a cumpărat şi două maşini. Nu este primar, dar e bogat. În orice caz, mult mai bogat decât era la Săpânţa”.

P.S. Toader Şteţca se întoarce în ţară. Se întoarce pentru a spune până la capăt adevărurile necunoscute ale “războiului de la Săpânţa”, dar şi pentru reconciliere. Fostul primar vrea să facă o mică sărbătoare de recunoştinţă din această reîntoarcere. Vrea s-o facă public, să se ştie. Vrea să mulţumească tuturor celor care l-au ajutat atunci, în perioada 1990-1993, tuturor celor care au susţinut cauza lui, precum şi acelora care doar au crezut în această cauză. Vom reveni cu detalii despre “Războiul de la Săpânţa”, despre personalitatea lui Toader Şteţca şi despre neaşteptata lui revenire în România.

Cite
şte şi pe CERTITUDINEA

luni, 28 iunie 2010

DOUĂ RASE PUR SÂNGE

Pe 23 mai, în Duminica Rusaliilor, un cobzar s-a împrietenit cu un cal alb. Cobzarul se numeşte - îl ştiţi! – Ion Creţeanu, iar pe cal îl cheamă Hadban. Amândoi sunt pur sânge: unul oltean, altul arab

vineri, 18 iunie 2010

BRAND LA BRAND TRAGE. Valiza de călătorie a lui Eminescu era Louis Vuitton, iar ceasul de aur avea marca Breguet


Pe 15 iunie se împlinesc 121 ani de la moartea bizară şi neelucidată a poetului. Evident, instituţiile culturale îl sărbătoresc, fiecare cum se pricepe. Majoritatea festivităţilor comemorative au un iz convenţional şi conformist, pentru că însăşi data acestei comemorări a devenit canonică. Printre evenimentele de acest fel legate de data morţii, una a fost în mod spectaculos insolită, atât în ceea ce priveşte ineditul detaliilor, cât şi prin noua perspectivă pe care o conferă personalităţii lui Mihai Eminescu. Este vorba de expoziţia „Novele eminesciene”, care a avut loc pe 10 iunie la Biblioteca Metropolitană Bucureşti, al cărei custode este Dan Toma Dulciu.

Printre obiectele care compun această expoziţie se numără primul film documentar despre Eminescu, realizat de Octav Minar în 1914 (Subsemnatul a fost primul care a semnalat în spaţiul public existenţa acestui film, „dezgropat” de la Arhiva Naţională de Filme de Ion C. Rogojanu şi Dan Toma Dulciu), masca mortuară a lui Eminescu (colec]ia Adrian Boeriu), o copie a fotografiei de la Praga din 1869, realizată (în 1896) în atelierul unui vestit fotograf din Craiova pe nume Heitler, o fotografie inedită din 1888, în care-i putem vedea pe Eminescu, Veronica Micle, Caragiale şi Vlahuţă (colecţia Adrian Boeriu), inelul de aur cu monogramă al poetului, dar mai ales valiza de călătorie şi ceasul de aur.

Valiza de piele, atribuită mărcii Louis Vuitton

Acestea din urmă sunt valoroase în primă instanţă prin ele însele, demonstrând că Mihai Eminescu nu era un sărăntoc rebel, aşa cum ni l-au prezentat manualele comuniste, ci un aristocrat boem care, atunci când răbda de foame îngropându-se printre manuscrise, nu o făcea împins de nevoie, ci de febra creaţiei. Dar ceea ce plasează personalitatea poetului în zona „high-life” este rafinamentul unor accesorii şi, mai ales, marca acestora. Geanta de călătorie, de pildă, are o poveste postumă emoţionantă. În urmă cu doi ani, la colecţionarul Cristian Ştefănescu a venit o bătrânică şi i-a spus că a găsit în podul casei sale din Bucureşti „un obiect care are legătură cu Eminescu”. Curios, Cristian Ştefănescu a rugat-o să i-l arate. Bătrâna i-a adus o valiză de piele, care avea pe ea o etichetă metalică pe care era inscripţionat numele M. Eminovici. Colecţionarul, emoţionat, a achiziţionat-o pe loc. Cercetările ulterioare au scos la iveală faptul că valiza a fost cumpărată de Eminescu (sau i-a fost cumpărată) în perioada în care era bolnav şi pleca să se trateze în Austria, dar în orice caz înainte de anul 1887. Faptul că are lipite pe ea şi etichete de prin locuri în care Eminescu n-a fost niciodată (sau nu avem documente în acest sens) denotă că fusese cumpărată „la mâna a doua”. Cercetările au mai scos însă la iveală ceva: calitatea excepţională a obiectului, unii cunoscători atribuind-o atelierelor Louis Vuitton din Paris, celebre încă de pe vremea aceea. „Din păcate, marca Louis Vuitton nu a început să-şi inscripţioneze numele pe produse decât din anul 1897”, spune Dan Toma Dulciu, custodele expoziţiei. „Deci, în acest moment, nu avem decât cuvântul cunoscătorilor. Cristian Ştefănescu a solicitat însă celebrei mărci expertizarea genţii de voiaj a lui Eminescu şi urmează să aflăm în curând dacă specialiştii care şi-au dat cu părerea s-au înşelat sau nu”.
O marcă pentru Eminescu şi pentru „greii” lumii

Dar, dacă în privinţa genţii de voiaj nu avem garanţia specialiştilor de la firma Louis Vuitton, în privinţa ceasului de aur al lui Eminescu istoria este aproape la vedere, fiind recuperată aproape integral din mai multe referinţe istorice. În 1909, la 20 de ani de la stingerea din viaţă a poetului, Corneliu Botez scria, în legătură cu existenţa acestui ceasornic, următoarele cuvinte: "Pe la începutul lui iulie 1881, Gh. Eminovici, tatăl poetului, a venit la Bucureşti ca să vadă pe poet, care se găsea în capitală. Cu această ocazie, a cumpărat şi dăruit poetului un ceas de aur cu lanţ, care l-a costat 40 de galbeni".
40 de galbeni însemna enorm la vremea aceea. Cu un singur galben se puteau cumpăra doi boi, aşa că preţiosul ceas al lui Eminescu valora cât o cireadă de boi sau de vaci. De ce era atât de scump acel ceas? Aflăm dintr-o mărturie a istoricului literar Graţian Jucan: „E un ceas de aur, de buzunar, cu 3 capace: unul în faţă şi două în spate. Pe capacul din faţă e gravat un monogram: E.H., desigur iniţialele vechiului proprietar. Pe capacul din spate, la mijloc, e reprezentată o floricică. Pe verso, în interior: k/18 (18 carate); 21180; P.F. Pe capacul din interior N 27780. Echappement a ancre ligne droite 15 rubis; Balancier Chronometre; Spiral Breguet. Pe verso: 21180. E un ceas cu cheie, de 77 grame greutate şi un diametru de 46 mm”. În această referire întâlnim şi explicaţia valorii acelui ceas : era un Breguet. Asemenea ceasuri au purtat Maria Antoaneta, Napoleon Bonaparte, Stendhal, Puşkin, Alexandre Dumas, Max Jacob, Winston Churchill etc., iar astăzi le întâlnim la Putin, la Sarkozy şi la regina Angliei.

„Ce faci c-un ceasornic? Te uiţi la el. Pe când cu tine?”

Cât de important şi încărcat de semnificaţii era acest obiect în viaţa de zi cu zi a lui Eminescu, aflăm chiar de la poet, dintr-o scrisoare trimisă Veronicăi Micle, la 17 februarie 1882: "Şi încă să mai ştii una. Mi-am scos ceasornicul meu de aur de unde şedea cu chirie la părintele Strul Avrum şi mă fudulesc cu el. Ştii tu că el e pururea posibilitatea imediată de-a te aduce la Bucureşti cu nepusă-n masă, căci el reprezintă oricând capitalul necesar pentru transportul celui mai scump odor ce-l am eu în Iaşi, încât eu îmi imaginez următoarea consecuţiune în prezenţa celor două odoare ale mele: când tu vei fi aici, el poate lipsi, cînd tu vei lipsi, el va-ncerca să vie la loc. Îţi poţi tu închipui a cui prezenţă o prefer. Ce faci c-un ceasornic? Te uiţi la el. Pe când cu tine? Câte nu facem noi de par ceasurile minute şi zilele sferturi de ceas?".

Un Breguet pentru un paşaport

Ce s-a întâmplat cu preţiosul ceas de aur după moartea lui Eminescu, aflăm tot de la istoricul literar Graţian Jucan: „După moartea lui Ioan Drogli (primul soţ al Aglaei, sora poetului - n.r.), în 1887, Aglaia s-a recăsătorit cu căpitanul austriac Heinrich Gareiss (1859-1931) Edle von Döllizsturm, în 1890, avansat în timp până la gradul de colonel. După moartea Aglaiei, în 1900, … obiectele au rămas în posesia soţului ei. Acesta s-a recăsătorit şi a avut un fiu, tot cu numele de Heinrich Gareiss, ajuns medic chirurg, doctor emerit, în Câmpulungul Moldovenesc, care, din familie, a deţinut în proprietatea sa: două dulapuri de haine, mobilă stil vienez… ceasul de aur (fără lanţ) şi inelul de aur al poetului… Doctorul emerit a mai deţinut o vreme 4-5 scrisori de-ale poetului, adresate Aglaiei, care s-au pierdut în timpul celui de-al doilea război mondial, în bombardamentul de la Drezda. Armatele germane în retragere l-au luat forţat în Germania, de unde mai târziu a revenit… Heinrich Gareiss a donat ceasul şi inelul poetului complexului muzeal din Iaşi, prin prof. Ion Arhip, atunci directorul muzeelor ieşene, în schimbul obţinerii unui paşaport pentru Germania, unde se stabilise fiul său, tot doctor, şi voia să plece acolo. Personal, am fost girantul şi mijlocitorul acestor tranzacţii, cu bucuria de-a le fi ştiut rămase în ţară. Doctorul a primit, prin organele în drept, paşaportul şi a plecat”.
Ceasul de aur cu spiral Breguet şi inelul de aur cu monogramă ce au aparţinut poetului naţional constituie acum mândria Casei Pogor din Iaşi. Iar geanta de călătorie atribuită atelierelor Louis Vuitton se află în colecţia de artefacte preţioase a lui Cristian Ştefănescu din Bucureşti. Aceste obiecte insolite au fost puse la dispoziţia lui Dan Dulciu pentru realizarea expoziţiei „Novele eminesciene” de la Biblioteca Metropolitană. La realizarea expoziţiei şi-au dat, aşadar, concursul: Biblioteca Metropolitană Bucureşti, Biblioteca şi Arhiva Ion C. Rogojanu, Biblioteca Judeţeană M. Eminescu - Botoşani, Asociaţia „Ospeţia din România” (preşedinte Mihai Acatrinei), matematicianul şi criptologul Ilie Torsan, Adrian Boeriu (Galeriile Zambaccian), colecţionarii Cristian Ştefănescu, Ioan T. Vescan şi Dan Toma Dulciu.

Autor: MIRON MANEGA

Citeşte şi pe CERTITUDINEA

vineri, 14 mai 2010

NOUTĂŢI DIN ISLANDA




Fotografii făcute săptămâna trecută, în Islanda, de Aurel Miron Manea. Imaginile sunt preluate de pe site-ul LA VIE EN GRIS

Vezi si pe CERTITUDINEA

miercuri, 12 mai 2010

SĂ NU ZICEŢI CĂ N-AŢI ŞTIUT!


Ceea ce se întâmplă acum în România este o batjocură fără precedent. Ni se induce pe toate căile concluzia că nu există soluţii. Soluţii există! Sunt simple, europene şi profund naţionale. Într-un an de zile România se poate redresa. Reamintesc afirmaţia lui Mugur Isărescu făcută în urmă cu un an: “Nu de bani are nevoie România, ci de gospodari”. Culmea, există şi gospodari! Nu-i întreabă nimeni, nu le cere nimeni părerea. Iar cei care-şi dau cu părerea, pe toate posturile Tv, în toate ziarele şi pe toate reţelele online, sunt oameni care n-au nicio legătură cu soluţiile. Sunt cel mult diagnosticieni. Unii foarte pricepuţi, de altfel, pentru că suntem, totuşi, o naţie cu un potenţial ridicat de inteligenţă. Gândim însă pe o temă INDUSĂ, nu pe cea IMPUSĂ DE REALITATE.

Ca şi când ei n-ar fi existat

Suntem bombardaţi, pe toate căile, cu diagnosticul fals că AVEM CANCER, diagnostic argumentat, ilustrat până la exasperare, cu aceleaşi şi aceleaşi imagini şi declaraţii. Suntem năuci, de parcă ne-a prins flama violetă şi nu mai distingem nimic. Privim, orbi, în direcţia în care se aud petarde şi sirene. Murim de sete lângă fântână, pentru că n-o vedem, privim în altă direcţie. Murim ca proştii, de un diagnostic fals, pus de paramedici politici retardaţi, corupţi sau plătiţi. N-AVEM CANCER, avem un virus! Un virus politic, fabricat în laborator. Nu e fatal, dar asta nu înseamnă că nu ne poate ucide. Vom muri, dar de mâna noastră, sau cu consimţământul nostru de a refuza antidotul. Suntem sedaţi, setaţi, mankurtizaţi să ne complacem în boală, în mizeria propriei putrefacţii, în blazare. Ne convine să acceptăm fantasma că suntem blestemaţi, că ne-am născut fără coloană vertebrală, că avem o ereditate infectă. Ca şi când n-ar fi existat Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş, Constantin Brâncoveanu, Mihai Eminescu, Brâncuşi, Eliade, Ţuţea, Paulescu, Vlaicu, Vuia, Coandă sau cei care au murit în temniţele comuniste, pentru că au refuzat pactul cu diavolul... Sau, un exemplu aproape anonim: profesorul meu de istorie din liceu, care nu-şi începea ora până nu deschidea harta României Mari. Iar când i-au furat-o o desena pe tablă... EI CE ERAU? Cirkizi? Găgăuzi? Tuaregi? Ne comportăm ca şi când n-am exista sau, şi mai rău, ca şi când n-ar exista Dumnezeu.

N-AVEM CANCER!

Încerc, de câteva luni, să atrag atenţia că există o soluţie simplă, un proiect impecabil şi extrem de economic, prin care România poate fi resuscitată şi relansată în cursă. Proiectul se numeşte MODELUL DE ŢARĂ. Autorul lui este tot un român, profesorul Florian Colceag, preşedintele IRSCA Gifted Education. Foarte puţini au avut răbdarea să-l cerceteze, şi mai puţini l-au înţeles (ceea ce este normal, pentru că este un model matematic, cu o teorie economică în spate), dar şi mai puţini, dintre cei care l-au înţeles, au avut vreo tresărire de interes pentru a-l susţine. Ca să nu fiu nedrept, au fost şi oameni care au simţit vibraţia mesajului şi au reacţionat prompt: “OK! Ce am de făcut?”
În ce constă eficacitatea acestui proiect? Simplu: 120 de oameni pot schimba România. Adică o pot salva... Nu reiau ceea ce am mai scris. Cei care sunt interesaţi vor accesa linkurile de mai jos...
Doamnelor şi domnilor, vă dau o veste proastă: N-AVEM CANCER! N-avem, aşadar, nicio scuză dacă murim ca proştii!

P.S. Proiectele: MODELUL DE ŢARĂ, NOUA CONSTITUŢIE şi PROGRAMUL DE RETEHNOLOGIZARE A ROMÂNIEI aparţin prof. Dr. Florian Colceag.

http://www.certitudinea.ro/

http://www.certitudinea.ro/articole/modelul-de-tara

http://www.certitudinea.ro/articole/modelul-de-Tara/view/modelul-de-TarA-interviu-cu-profesorul-florian-colceag-i

http://www.certitudinea.ro/articole/modelul-de-Tara/view/modelul-de-TarA-interviu-cu-profesorul-florian-colceag-ii

http://www.certitudinea.ro/articole/modelul-de-Tara/view/modelul-de-TarA-interviu-cu-profesorul-florian-colceag-iii

http://www.certitudinea.ro/articole/modelul-de-Tara/view/modelul-de-TarA-interviu-cu-profesorul-florian-colceag-iv

http://www.certitudinea.ro/articole/modelul-de-Tara/view/modelul-de-TarA-interviu-cu-profesorul-florian-colceag-v

http://www.certitudinea.ro/fisiere/file/MODEL%20DE%20TARA%20de%20Florian%20Colceag.pdf

http://www.certitudinea.ro/articole/modelul-de-Tara/view/o-aplicaTie-a-modelului-de-TarA-programul-de-retehnologizare-a-romaniei

http://www.certitudinea.ro/fisiere/file/Programul%20de%20Retehnololgizare%20a%20Romaniei.pdf

http://www.certitudinea.ro/articole/modelul-de-Tara/view/modelul-de-TarA-reforma-constitutiei

http://www.nouaconstitutie.ro/

duminică, 14 martie 2010

MODELUL DE ŢARĂ (V). "Jaful naţional s-a comis cu multă competenţă"


Modelul de Ţară al lui Florian Colceag seamănă izbitor, în privinţa expertizei istorice, a diagnozei sociale, a motivaţiei şi a reperelor de bune practici (preluate din experienţa sistemelor britanice) cu teoria Statului Organic a lui Mihai Eminescu. Modelul de Ţară nu este însă doar o teorie, ci şi (mai ales) un manual de lucru, Florian Colceag având avantajul instrumentelor de cercetare ale secolului XXI. “Modelul de ţară” este un fel de maşină pe care autorul ei te învaţă şi cum s-o construieşti, şi cum s-o utilizezi.

“Se poate şi fără stat, direct cu publicul şi finanţatorii europeni”

Daţi-mi un argument decisiv pentru care Modelul de Ţară n-ar trebui să aibă nicio opoziţie din partea statului român.

L-am formulat deja: nu cere bani de la buget. În schimb, aduce bani la buget.

Şi dacă statul va… sta deoparte?

Se va afla într-o situaţie destul de ingrată. Pentru că derularea programelor va fi la vedere, în faţa întregii opinii publice naţionale şi internaţionale. Dacă statul va sta deoparte în condiţiile în care nu trebuie să investească nimic, fiind iniţiativa societăţii civile, iar proiectul e agreat şi susţinut de întreaga Uniune Europeană, precum şi de instituţii de prestigiu din lume, atunci instituţiile politice din România vor fi percepute în afară ca duşmani ai proiectului, deci duşmani ai redresării României. Nu cred că le convine această perspectivă.
Şi dacă, totuşi, statul român nu va dori să se implice în Modelul de Ţară nici măcar cu atât de puţin cu cât i se cere, deşi are posibilitatea, proiectul se poate face prin societatea civilă. Dacă stăm să numărăm, statul e reprezentat, în instituţiile sale fundamentale, de 2.000-3.000 de oameni. Nu reprezintă nici populaţia majoritară şi nici cea mai bine profesionalizată. Se poate şi fără stat, direct cu publicul, direct cu antreprenorii, direct cu finanţatorii europeni.

Uniunea Europeană ar agrea să colaboreze cu proiectul, fără girul statului român?

Nu cu orice proiect, dar cu acest proiect da. De ce? Pentru că un proiect de sustenabilitate în guvernanţă cum e Modelul de Ţară trebuie să fie validat undeva. Trebuie să fie experimentat undeva. Probleme de guvernanţă nu sunt doar în România, sunt peste tot. Este nevoie de un laborator. Deci ar fi dispuşi să susţină un model de dezvoltare durabilă şi sustenabilă în regim de criză.

“Ferească Dumnezeu ca un om foarte prost să aibă şi puterea!”

Dumneavoastră, Florian Colceag, aveţi suficientă vizibilitate şi notorietate în Europa ca să puteţi fi perceput ca o garanţie pentru instituţiile decidente ale Uniunii Europene?

Da. Eu sunt cunoscut şi bine perceput în mediile ştiinţifice internaţionale, la OECD, Clubul de la Roma, Banca Mondială şi chiar Uniunea Europeană. Acest proiect, din clipa în care va ieşi pe piaţă, va constitui obiect de studiu inclusiv pentru premianţii Nobel. Am o plajă de recunoaştere destul de largă în lume, suficientă ca eu să constitui o garanţie morală şi profesională…

În România nu sunteţi “utilizat”…

Nu. Şi din păcate nu sunt o excepţie în acest sens. Dar aş vrea să se înţeleagă un lucru: acest proiect nu urmăreşte să mă scoată pe mine în evidenţă, ci ca să ajute în momentul de dificultate, la găsirea unei soluţii pe o intenţie corectă: intenţia reformei instituţiilor statului şi a ieşirii din criză cu dezvoltare sustenabilă…
Interesant e că sistemul Gifted Education pe care-l promovez de atâţia ani în România a prins la populaţie. Acum există deja campusuri care vor creşte pe Gifted Education… Dar n-a prins la autorităţi. Iar ce apare în legi, pe programele de excelenţă în educaţie, apare datorită eforturilor pe care le-am făcut împreună cu colaboratorii şi colegii mei. Există o rezistenţă colosală a mediocrităţii în decizie, izvorâtă din frica mediocrilor de a-şi pierde poziţiile, deşi ne costă şi îi costă. Ei ar fi mai fericiţi şi mai în siguranţă dacă ar exista oamenii potriviţi la locul potrivit.

Şi totuşi, nu cred că România putea fi distrusă numai de mediocri. Doar incompetenţa nu putea fi atât de eficientă şi de… sistematică. Pare mai degrabă un scenariu, un program…

Observaţia este judicioasă. Jaful naţional s-a comis, într-adevăr, cu multă competenţă. Pentru că, deşi majoritatea celor care au ocupat şi ocupă funcţiile publice sunt mediocri, în spatele lor, sau printre ei, s-au aflat întotdeauna creiere cu înalte abilităţi. De unde au apărut aceste creiere? Nu din senin, evident. Ceauşescu a adunat în jurul său, în ultimii ani de dinaintea morţii, un număr de tineri şefi de promoţie cu abilităţi evident înalte. I-a plasat în posturi de consultanţă la vârf şi i-a supus unui regim extrem de competitiv, pe direcţii precise, astfel încât să se aleagă nişte câştigători (procedeu utilizat peste tot în reţeaua KGB). Aceşti tineri au stat în umbra puterii, s-au hrănit cu laudele şefilor şi şi-au transformat personalitatea astfel încât să placă acestora. Trăind în mediul lor izolat, au ajuns ulterior să concureze între ei pe ceea ce părea, la momentul anilor `90, ca fiind lucrul cel mai intersant, adică acumularea unor averi cât mai mari. Având însă sentimentul că sunt ilegitimi în structurile puterii, nu au gospodărit averea ţării, ci au jefuit-o, comportându-se ca nişte prădători (comportament curent în istorie, atât la colonizatorii unor teritorii, cât şi la imigranţi). Mulţi dintre acei tineri au rămas în sau pe lângă structurile puterii şi au dus ţara la punctul în care se află acum. Interesant, din punct de vedere psihologic, este şi modul lor de manifestare în raport cu posibilii competitori: tinerii supradotaţi şi specialiştii în diferite domenii. Aceştia au fost percepuţi nu ca nişte resurse valoroase pentru ţară, ci ca nişte posibili competetitori pe poziţiile câştigate cu greu între ei, prin bătălii permanente, de tip politic. Din nou devine vizibil acel sentiment de ilegitimitate, prin lupta de conservare a anumitor caracteristici a ierarhiilor de partid şi a sistemului proletcultist, moştenit din comunism.
Se observă însă şi o tendinţă de a se făli cu puterea, cu poziţia, cu averea, în faţa puţinelor persoane care i-au cunoscut în copilărie, când erau nişte tineri săraci şi fără perspective. Comportamentul lor exprimă tot timpul o atitudine demonstrativă de tipul „vedeţi ce-am ajuns?” Astfel, din partea acestor foşti tineri capabili şi frustraţi, putem vedea acte „generoase” gen construirea unei biserici, a unei grădiniţe, sau alte „ctitorii”, dar niciodată orientarea eforturilor spre reconstrucţia naţionala. Ilegitimitatea se vede la nivelul lipsei de conştiinţă, de responsabilitate faţă de destinul naţiunii. Ţara este considerată o vacă de muls, cu excepţia unor mici regiuni ce trebuie protejate pentru a le preamari lor existenţa.
Avem, de partea cealaltă, competiţia tinerilor cu studii în afara ţării, ce se întorc în ţară ca să ajute la ieşirea din criză. În mod evident, aceşti tineri au alte motoare interioare şi nu au fost formaţi să fie concurenţi între ei. Au, de asemenea, un nivel înalt de cunoştinţe, dar sunt orientaţi către problemele ţării, nu ale grupului elitist cu care se întrec. De aici se vede şi reacţia autorităţilor vizavi de aceşti tineri, pe care-i sfidează cu sloganuri şi atitudini dispreţuitoare gen „puterea se cucereşte, nu se oferă”. Ceea ce nu ştiu ei e că aceşti tineri chiar o vor face. Altfel însă decât se aşteaptă ei. Actualii deţinători ai funcţiilor cheie sunt bine antrenaţi să fure cu acte în regulă, scopul lor fiind puterea şi averea. Tinerii ce vin înapoi în ţară sunt formaţi în spiritul competenţei, calităţii, responsabilităţii şi implicării sociale, având şcoala vestică în spate, nu şcoala KGB. În plus sunt informaţi în privinţa realităţii de la noi, nu sunt în necunoştinţă de cauză. Ei vin de asemenea pe un vid de competenţă şi calitate, nu de putere, cum era în 1990. Pe aceşti tineri, instituţiile statului, dacă îi primesc, încearcă să-i pervertească, să-i deformeze după modelul lor de lucru. De aceea, şansele acestor tineri de a putea face ceva în Romania se află în mediul privat, unde autoritatea statului nu mai are prea mare putere, mai ales într-un stat atât de slăbit şi de ineficient cum este al nostru. Pentru acesti tineri „Modelul de Ţară” reprezintă schema funcţională de inserare şi acţiune prin accesarea fondurilor europene care ocolesc structurile statului. Ei pot construi o altă Românie, chiar pe spaţiul în care România, aşa cum e ea proiectată de actualii lideri, se află în degenerare rapidă. Aşa se schimbă în general istoria: datorită sau din cauza unor variabile de tip psihologic. De aceea este o eroare să credem că liderii noştri politici sunt incapabili din punct de vedere intelectual. Ei sunt doar greşit orientaţi şi egocentrici. Depinde de noi să alegem alţii, cu abilităţi cel puţin la fel de înalte, dar care sunt orientaţi spre binele naţional. Începem să avem de unde alege, prin reîntoarecerea tinerilor în ţară.

Care este cea mai mare piedică în calea realizării Modelului de Ţară?

Nu cred, în acest moment, că sunt opoziţii atât de mari încât proiectul să nu poată fi realizat. Momentul este cel mai potrivit, pentru că, practic, e singura soluţie. Pot să vă spun însă care este cel mai mare duşman al normalităţii de orice fel. Un prieten din Australia mi-a atras atenţia asupra unui pasaj dintr-o carte pe care tocmai o citise. Există - scria în acel pasaj - o trăsătură comună între oamenii foarte puternici şi oamenii foarte proşti: şi unii şi alţii încearcă să schimbe mediul în care trăiesc, după propria lor concepţie, în loc să-şi schimbe concepţia în funcţie de mediul în care trăiesc. Şi ferească Dumnezeu ca tu să fii mediul în care trăiesc ei, pentru că vor face absolut orice ca să te deformeze. Acum vin eu şi completez: ferească Dumnezeu ca acel om foarte prost să aibă şi puterea!

Citeşte şi pe www.certitudinea.ro/

Click pentru a citi proiectul MODELUL DE ŢARĂ

joi, 11 martie 2010

MODELUL DE ŢARĂ (IV). "Din punct de vedere financiar, statul nu mai poate fi luat în cosiderare. E falit"


Modelul de Ţară al lui Florian Colceag seamănă izbitor, în privinţa expertizei istorice, a diagnozei sociale, a motivaţiei şi a reperelor de bune practici (preluate din experienţa sistemelor britanice) cu teoria Statului Organic a lui Mihai Eminescu. Modelul de Ţară nu este însă doar o teorie, ci şi (mai ales) un manual de lucru, Florian Colceag având avantajul instrumentelor de cercetare ale secolului XXI. “Modelul de ţară” este un fel de maşină pe care autorul ei te învaţă şi cum s-o construieşti, şi cum s-o utilizezi.

“În Suedia, un secretar de stat rezistă şi zece mandate”

Hai să aruncăm o privire în curtea vecinilor. Ce au ei şi noi nu avem?

Ca să fac o glumă aş putea să răspund: nemţi! Glumesc... Răspunsul este mentalitatea. Am stat odată de vorbă cu directorul unei mari bănci belgiene. Avea un fiu care lucra tot în mediul bancar. L-am întrebat: “E angajat la banca ta?” Mi-a răspuns: “Nu. Nu e destul de bun pentru banca mea”. Mi s-a părut definitoriu pentru un anumit tip de mentalitate.
Care este, în ţările cu tradiţie democratică, statutul unui specialist integrat într-o structură politică? Într-un minister, de pildă…

În Suedia, de exemplu, un secretar de stat rezistă şi zece mandate. Chiar dacă e promovat de un partid, el rămâne acolo atâta timp cât este competent. Este atât de puternic implementată atitudinea asta, încât nici nu se pune problema să fie schimbat de următorul guvern. Pentru că ministerele au interesul să funcţioneze, nu să-şi creeze singure probleme. Specialiştii sunt preţuiţi, nu depreciaţi...
Consecinţele crizei sunt egale pentru toate ţările?

Un lucru e clar: criza afectează pe toată lumea. Dar nu în mod egal. Sunt ţări care trec relativ uşor şi fără traumatisme sociale peste ea.

Care sunt aceste ţări?

Ţările Commonwealt-ului… Sau ţările care au monarhie. Se poate constata pe baze statistice că monarhiile traversează mult mai uşor efectele crizei.

Care-i explicaţia?

Bătălia politică nu e atât de acerbă în sistemele monarhice. De ce? Pentru că există structuri care permit continuitatea programelor. Şi anume structurile Policy Maker, alcătuite din specialişti pe toate domeniile, care cunosc totul pe aceste domenii. Totul, adică la nivel internaţional. Ei se pot raporta la tot ce constituie parte din acest domeniu şi-şi dau seama de unde vine optimul. Ei pot duce mai departe continuitatea programelor, chiar dacă se schimbă şefii politici. Iar monarhia mai prezintă un avantaj: durează mai mult de patru ani. Este, practic, veşnică. Şi, ca un corolar, aici apare o mare problemă a democraţiilor făcute pe genunchi, cum e cea din România: pe nimeni nu interesează proiectele pe termen lung, adică mai lungi de patru ani, pentru că nimeni nu e sigur că va mai fi în funcţie la următorul mandat.

De ce aceste structuri există cu precădere în ţările monarhice şi mai puţin în republici?

Pentru că monarhia nu are suport. Monarhia e acceptată de populaţie nu prin mecanismul democratic al votului, ci doar prin tradiţie. Şi, ca să reziste, instituţia monarhică are nevoie să se înconjoare de cei mai capabili specialişti în toate domeniile, care pot rezolva problemele populaţiei. Monarhia este selectivă la nivelul liderilor, în timp ce populaţia, în sistemele nemonarhice, are doar instinct, nu are principii de selectivitate care să-i permită să aleagă cei mai buni specialişti şi cei mai sănătoşi moral. Populaţia alege după criterii manipulatorii, adică după cum îi duc alţii de nas. Inconvenientele acestui sistem se văd cel mai bine în situaţiile de criză.

“Avem un sistem antieconomic”

Există totuşi republici “bătrâne”, cu îndelungi tradiţii democratice. Acolo cum sunt reglate aceste “inconveniente” ale democraţiei?

Implementând sistemul policy making în sistemul politic propriu-zis. Politicienii francezi, de exemplu, nu sunt integraţi în politică după principiul “cine plăteşte ăla intră”. Trebuie să fie absolvenţi ai uneia dintre marile şcoli: Ecole normale superieure, Ecole normale politique, Ecole des minnes, Ecole Politechnique. Adică acele şcoli care le-au dat capacitatea de a arăta oamenilor că, din punct de vedere profesional, sunt “beton”. Pe de altă parte, într-o ţară cu tradiţii democratice, nimeni nu-şi permite să aducă pe post un politician acolo unde nu se pricepe foarte bine. La noi e o practică curentă. La noi se consideră că cineva care a gestionat prost un sector poate gestiona bine alt sector. De 20 de ani avem un sistem absolut aberant, în care intră un ministru totalmente pe lângă problemă, în patru ani învaţă câte ceva, după care e înlocuit cu unul care nu ştie nimic şi totul se repetă. Iar el, care între timp, a devenit ceva mai capabil, nu transmite nimănui ce a învăţat, pentru că nu avem o formă de continuitate a experienţei. La noi democraţia nu e democraţie…

Dar ce este?

O formă de guvernare mafiotă, apărută datorită unor anomalii constituţionale.
De pildă…?

De pildă, conform constituţiei noastre, puterea se dă partidelor politice. Partidele politice nu au însă filtre de selecţie profesională. Din această cauză, politicienii, când intră pe funcţie, nu sunt selectaţi pe principii profesionale, ci clientelare. Mai mult, unii dintre ei ajung în comisii profesionale, făra ca ei să fie profesionişti pe domeniu. În concluzie, noi avem un sistem antieconomic.
Pe de altă parte, finanţarea partidelor politice e lăsată pe mâna… partidelor politice. Care, când trebuie să ajungă într-un mecanism electoral, iau bani de unde apucă. Toate acestea constituie baza compromisului şi a corupţiei.

Semănăm cu cineva, din acest punct de vedere?

Noi am preluat modelul american, dar nu l-am preluat complet, ci numai cât le-a convenit politicienilor. La americani, cineva care a intrat în campania prezidenţială poate fi sprijinit cu sume mari, de diverşi finanţatori. Dar, tot în America, un candidat poate fi sprijinit şi printr-un SMS. Şi dacă, într-adevăr, populaţia te vrea, te sprijină mai bine decât finanţatorii. La noi nu există această posibilitate. Şi, dacă pui cap la cap selecţia păguboasă a parlamentarilor, cu finanţarea la fel de păguboasă şi cu reprezentarea în parlament, care se face pe criterii teritoriale şi etnice, dar nu şi profesionale, ajungem să avem nişte oameni incapabili să rezolve problemele reale ale populaţiei.

Sistemul Policy Making şi stakeholderii

Şi ce-i de făcut? Mai este ceva de făcut?


Da. Reforma instituţiilor statului. Aici îi dau dreptate preşedintelui Băsescu, pentru că şi el declară acelaşi lucru. Dar să vedem cum o face, pentru că plaja soluţiilor s-a îngustat.
Dumneavoastră aveţi soluţii?

Da. Proiectul “Modelul de ţară”. Care există şi este, de câteva zile, făcut public pe www.sustainability-modeling.eu. Ca şi proiectul Noii Constituţii, care este şi el publicat pe internet pe www.nouaconstitutie.ro. Aici îmi permit să fac o mică paranteză: nimeni, niciun om politic nu scoate o vorbă despre existenţa acestui proiect, dar toţi iau bucăţi din el şi-şi fac propriul proiect. Diferenţa dintre proiectul meu de Constituţie şi al lor este acela că al meu este pentru ţară, al lor e o Constituţie de partid. Dar se vorbeşte foarte mult acum despre schimbarea Constituţiei, ceea ce înseamnă că demersul meu de anul trecut – a fost şi o dezbatere în aula Academiei Române pe tema asta - începe să aibă efect. Chiar dacă fiecare se gândeşte la interesele personale sau de grup, faptul că a devenit o temă publică e în folosul ţării. Căci socotelile fiecăruia nu se vor potrivi cu rezultatul final.
Concret şi cât de cât punctual, ce ar trebui făcut?

Păi, de pildă, un sistem de Policy Making…

Hai să lămurim şi problema asta. Ce înseamă, de fapt, policy making şi cu ce se “mănâncă”?


O echipă de specialişti – cei mai buni dintr-un domeniu sau altul. Aceştia trebuie puşi în structuri care să dea continuitate programelor, indiferent ce guvern sau ce partid se succede la putere. E foarte simplu, e foarte avantajos, dar n-a făcut-o nimeni. Acum a devenit imperios necesar. Iar Parlamentul propriu-zis trebuie dublat cu o cameră de specialişti care să facă studiile de impact, studiile de analiză a nevoilor şi aşa mai departe şi care să împiedice apariţia unor legi abuzive sau aberante. În esenţă, trebuie procedat ca atunci când urci în avion. Preşedintele, de exemplu, când alege un pilot, îl alege pe cel mai bun. Din clipa când a pornit avionul, nimeni nu-i spune pilotului cum să piloteze, pentru că e absurd. Acesta are o singură sarcină: să ducă avionul la destinaţie. Rezolvarea problemei naţionale – pentru că deja se pune problema existenţei noastre în viitor – nu poate fi făcută decât printr-un mecanism cooperativ clar, bine executat la nivelul specialiştilor, şi prin stabilirea unei relaţii foarte clare între putere şi stakeholderi, aşa cum se întâmplă în ţările în care problemele chiar se rezolvă…

Ce sunt stakeholderii?


Sunt cei care suportă consecinţele reglementărilor făcute de putere. Adică populaţia. Dacă nu ai un dialog real cu cei pe care tu îi gestionezi, atunci e jale. La noi s-au făcut atâtea greşeli politice majore, care ne-au costat atât de mult, încât nu ne mai putem permite să facem altele.

“Din punct de vedere financiar, statul nu mai poate fi luat în cosiderare, pentru că e falit


Îmi daţi nişte exemple?


S-a pus, de exemplu, problema descentralizării administrative. Felul în care s-a făcut la noi a fost, de fapt, o feudalizare. Preşedintele consiliului judeţean este pur şi simplu un fel de rege. Nu dă socoteală nimănui, nici măcar preşedintelui ţării. Nu există niciun fel de relaţie de feed-back. Cât timp n-ai feed-back, nu poţi gestiona nimic, lucrurile scapă de sub control. După ce au făcut prostia asta, au început bătălia pentru politizare. Adică fiecare partid să-şi bage cât mai mulţi oameni de-ai lor, ceea ce a dus la o accentuare a feudalizării, a autonomiei arbitrare. De aceea este cu atât mai necesară implementarea sistemului Policy Maker.

Cum facem posibil acest sistem? Cum îl facem real, fizic
?

Modul şi strategia realizării acestui sistem sunt incluse în “Modelul de ţară” despre care vorbim, de fapt. Până acum am făcut doar o scurtă analiză a contextului şi am subliniat necesitatea unui demers serios. E un proiect absolut tehnic, ştiinţific, are o teorie economică în spate, care justifică tot ce cuprinde. El a fost gândit pentru acest moment de criză majoră şi are, în principiu, calitatea de a putea fi aplicat în orice altă ţară, fie pentru ieşirea dintr-o criză, fie pentru optimizarea unui curs normal al lucrurilor.
În Modelul de Ţară instituţiile conlucrează. Au programe. Instituţiile nu dublează eforturile ca să facă ceva, ci pot privi acelaşi obiectiv din două capete, astfel încât să-l facă să funcţioneze mai rapid. Instituţiile au feed-back. Aşadar, în Modelul de Ţară statul nu mai este doar o sugativă de bani pe care să-i gestioneze cum doresc cei care sunt la putere, ci un sprijinitor de programe. Cel puţin pe două direcţii mari: retehnologizare şi reprofesionalizare.

În ce ar consta sprijinul statului?


Din punct de vedere financiar, statul nu mai poate fi luat în cosiderare. E falit. Poate sprijini însă prin reglementări. Dar nişte reglementări bine gândite, după nişte programe. Să luăm un exemplu: în momentul de faţă, noi avem invenţii. Multe şi extrem de rentabile, dacă intră în producţia de serie. Prin ele – şi vorbesc în cunoştinţă de cauză - România poate deveni lider pe piaţa mondială de tehnologii inovative. Asta ne-ar putea scoate din marasmul economic în mare viteză.
Pe de altă parte, avem mulţi antrepenori care au rămas fără pieţe, sau care nu mai au ce fabrica. Unii dintre aceştia sunt dispuşi să-şi rişte timpul, efortul şi banii proprii pentru a se reorienta spre alte tipuri de produse pe care aceste invenţii le pot scoate în faţă.

Bugetarii puterii şi bugetarii naţiunii


De ce nu s-a făcut nimic, până acum în acest sens? OSIM-ul există de mult…

Păi să vă spun ce n-avem, referitor la OSIM. Noi n-avem o unitate care să vândă aceste brevete pe piaţă. N-avem oameni care ştiu să aprecieze nevoile pieţei, să ştie să găsească finanţările necesare şi n-avem o lege care să explice în ce măsură fiecare coparticipant la o nouă tehnologie poate să câştige procente din profit prin sistemul de redevenţe (royalties). Deci statul poate câştiga prin promulgarea unei legi şi prin menţinerea unui grup de 10-12 persoane care să organizeze experţii din domeniu, care să poată spune că acea invenţie nu e o prostie, că poate avea succes economic, că n-are concurenţă care s-o elimine. Pentru asta, statul ar trebui, conform proiectului meu, să plătească 12 salarii. Restul banilor şi-i câştigă fiecare singur, din acele procentaje din beneficii. În esenţă e vorba de ceva foarte mic care poate aduce beneficii foarte mari, uriaşe chiar.

Are interes statul? Ce interes are să sprijine aşa ceva, având în vedere că e alcătuit din persoane care ori nu înţeleg, ori au interese de altă natură, în sensul de “mie ce-mi iese”?


Sigur că are interes! Pentru că, dacă nu se mai produce nimic, nu mai are din ce să ia impozite. Că, uite, noi importăm de şase-şapte ori mai mult decât exportăm. Iar 60% din exporturi sunt ale firmelor străine din România. Iar dacă aceste firme vor zice “pa” şi vor pleca din România, rămânem, practic, fără nicio posibilitate de a mai avea buget. Deci, logic ar fi ca statul, chiar şi în condiţiile expuse de dumneavoastră, să fie interesat de existenţa unui program care nu-l costă nimic, nu cere bani de la buget – dimpotrivă, aduce bani la buget – şi care îi asigură indirect existenţa.

Au început reducerile de personal în sistemul bugetar. E bine sau rău?


Aş saluta această iniţiativă a preşedintelui Băsescu, aşa cum aş saluta şi reforma în politică, justiţie etc. Este minunat să înlături ce este excedentar şi redundant în orice instituţie. Le-aş saluta şi le-aş aplauda dacă aş şti că în spatele acestor declaraţii publice s-ar afla nişte programe funcţionale şi responsabile. Dar, până acum, preşedintele nu ne-a spus decât CE nu şi CUM. Tare mi-e teamă că aceste programe nu există şi, în această situaţie, reducerile nu vor face decât să grăbească şi să accentueze colapsul.
Pe de altă parte, bugetarii care protejează instituţiile puterii sunt mult mai puţin atinşi de această reformă decât bugetarii care protejează intersele naţiunii. Aceasta se vede inclusiv în discuţiile despre reformarea sistemului de pensii.

VA URMA

Citeşte şi pe www.certitudinea.ro/

Click pentru a citi proiectul MODELUL DE ŢARĂ