miercuri, 29 februarie 2012

DE MĂRŢIŞOR. Mărimea contează?



Există, după Pascal Bruckner şi Alain Finkielkraut, autorii cărţii “Marea dezordine amoroasă”, cinci stări posibile ale nudităţii: cea anatomică (a cadavrului), cea narcisiacă (a stripteuzei), cea fotografică (a manechinului), cea fierbinte (trupul care face dragoste) şi cea profesională (a curtezanei).

Dintre toate, cea mai jalnică şi mai întristătoare este aceasta din urmă. Şi cea mai paradoxală. Pentru că prostituata nu se simte nicodată goală în faţa clientului, nuditatea pe care i-o impune meseria fiind, de fapt, ca salopeta pentru muncitor sau ca uniforma pentru militar. Nuditatea este, cu alte cuvinte, haina de lucru a prostituatei.

Dacă e să fim cinstiţi, păcatul pe care-l comite o asemenea femeie, atunci când „prestează”, este infinit mai mic decât al clientului, care păcătuieşte şi cu simţurile. Prostituatele sunt în general blazate în privinţa plăcerii, grija lor capitală fiind aceea de a „rezolva” cât mai mulţi clienţi într-un timp cât mai scurt. Fiind obligate să mimeze plăcerea, nu au timp să o mai şi simtă. Blazarea lor e atât de mare, încât e perfect plauzibilă confidenţa mai multor prostituate care zic că, atunci când fac dragoste cu iubitul, au impresia că lucreză pe gratis.

Bărbaţii nu sunt obligaţi să ofere plăcere prostituatei, pentru că au plătit o deja, iar plata în bani îi scuteşte de responsabilitatea masculină a actului sexual. De aceea unii bărbaţi, în general cei cu bani, preferă relaţiile contra cost, celor cu implicare afectivă. Căci aceasta din urmă obligă la fel de fel de „corvoade”, printre care şi aceea de a oferi, la schimb, ceea ce primesc: plăcere. Or, chestia asta este destul de complicată şi plină de pericole. Unul dintre ele este acela de a se face de râs, în privinţa dimensiunii propriei bărbăţii. Complexul mărimii, specific bărbaţilor, duce, de cele mai multe ori, la inhibiţie, apoi la enervare, apoi la disperare şi, în cele din urmă, la eşecul idilei, care se transformă, dintr-o seară romantică în doi, într-o beţie crîncenă şi solitară.

Deşi exprimă un adevăr liniştitor şi confirmat de femei, este greu să convingi un bărbat că nu mărimea contează. Şi până la urmă nici tehnica. Importantă este erecţia. Dacă erecţie nu e, nimic nu e.

Acelaşi lucru par să spună şi cei doi autori ai cărţii amintite, care, într-unul din capitole, pun la dispoziţie, tuturor celor speriaţi, următorul raţionament: „Dimensiunea nu are nicio importanţă. Erecţiile masculine normale variază între 15 şi 17 cm. Dar este total ridicol să te simţi, psihologic, handicapat dacă propriul penis nu atinge, cu totul şi cu totul, decât 12 sau 13 centimetri. Menţionăm că dimensiunea obiectului contează mult mai puţin decât modul în care este folosit. Şi că, deci, nu este deloc grav dacă organul în erecţie nu depăşeşte 8-9 centimetri şi nu trebuie să vă alarmaţi nici dacă nu măsoară mai mult de 5 centimetri, sau 4, sau 3, sau 2. Iar dacă penisul dumneavoastră nu depăşeşte 50 de milimetri sau 1 centimetru, atunci chiar că nu mai are nicio importanţă. Dar chiar niciuna”.

Din volumul „DE CE URÂM FEMEILE?, Editura Ştefan, 2011
Tel. 021-223.26.60
E-mail:
stand2001@cartea-ta.ro

Sursa: certitudinea.ro

marți, 28 februarie 2012

Două perioade istorice simetrice: "vremea lui Pazvante Chioru" şi timpul prezent. Hackerii, haiducii mileniului trei. Hacktivismul



Perioada cea mai neagră din istoria noastră a fost epoca fanariotă (1710-1821), cu precădere graniţa dintre secolul XVII şi secolul XVIII (1790-1810). Denumită „vremea lui Pazvante Chioru” (după porecla lui Pazvanoglu, paşa de la Vidin, care făcea incursiuni devastatoare în zona Olteniei, locuitorii fiind nevoiţi să îndure, pe lângă jugul fanariot, şi jaful pazvangiilor), a fost şi perioada în care ţăranii se refugiau în păduri, devenind tâlhari de codru. Printre aceşti lotri, s-au constituit, la un moment dat, nişte grupări aparte, conduse de bărbaţi mai luminaţi (unii dintre ei boieri, vezi cazul Iancu Jianu) care jefuiau „selectiv”, adică numai pe cei bogaţi, împărţind o parte din pradă cu ţăranii ajunşi la limita extremă a sărăciei. Ţăranii, la rândul lor, îi protejau pe aceşti lotri ca pe nişte binefăcători (ceea ce şi erau), informându-i la timp atunci când erau urmăriţi de potere. Această categorie aparte de infractori-justiţiari purtau numele de HAIDUCI.

Aşadar, perioada cea mai neagră din istoria noastră a fost şi perioada în care a înflorit haiducia. Prezentul pe care îl trăim din plin este însă mult mai negru decât cea mai neagră perioadă a acestei zbuciumate istorii. Avem toate motivele şi argumentele să considerăm că jaful şi vânzarea de ţară care se petrec astăzi au o anvergură fără precedent, mult mai mare decât cea din epoca fanariotă. Cu precizarea că domnitorii fanarioţi erau străini (greci), pe când guvernanţii de astăzi sunt români, ceea ce face mult mai gravă infracţiunea generalizată în structurile statului.

La o analiză sociologică rapidă, observăm că similitudinile prezentului cu „vremea lui Pazvante Chioru” (Paşa Pazvanoglu îşi pierduse un ochi, se spune, într-o luptă cu Iancu Jianu) sunt mult mai numeroase decât simpla simetrie a denumirii. În primul rând jaful la vedere al avuţiei naţionale, în dispreţul total al legii. În al doilea rând, faptul că în perioade de acest gen se întâmplă ca grupări pur şi simplu infracţionale să preia prerogative pe care statul le-a abandonat, cum ar fi justiţia, demnitatea naţională şi valorile identitare. În perioada fanariotă aceştia erau haiducii, când nu apăruse conceptul de naţiune, dar funcţiona acela de neam.

Adrian Pintea în rolul haiducului Iancu Jianu

Astăzi, haiducia s-a mutat în spaţiul virtual, adică pe internet. Sunt cunoscute cazurile în care hackerii români (căci ei sunt „haiducii virtuali”) au spart site-urile publicaţiilor şi televiziunilor străine care ne-au denigrat, “plantând” pe ele steaguri tricolore şi muzică românească. Hackerii au iniţiat multe asemenea raiduri virtuale, demonstraţii sui-generis de patriotism şi demnitate naţională, substituindu-se acţiunilor diplomatice care ar fi fost de competenţa MAE şi a ambasadelor româneşti. Aceste instituţii n-au avut însă nicio reacţie la acţiunile ofensatoare ale mass-media din unele state UE.

De la „rebeli fără cauză” şi spargeri demonstrative, hackerii (o parte din ei) au evoluat spre „infracţiunea justiţiară”, denumită acum hacktivism. Sunt din ce în ce mai uniţi şi mai organizaţi, coordonându-şi exemplar acţiunile pe regiuni şi ţări. S-au internaţionalizat, s-au „globalizat” într-o direcţie cvasi-morală, simetric şi opus globalizării economice impuse de "oculta mondială".

Măştile Guy Fawkes sunt simbolul mişcării ANONYMUS

E aproape imposibil ca aceşti "haiduci" să fie stârpiţi, pentru că hacktivismul a căpătat o aură de prestigiu, ba chiar de blazon nobiliar, ceea ce-i determină pe foarte mulţi tineri teribilişti să intre în rândurile lor. Este o mişcare proteică şi incontrolabilă, care face şi va continua să facă ravagii în paginile web ale sistemele militare şi ale serviciilor secrete. Una dintre aceste mişcări virale este mişcarea ANONYMUS, din care fac parte, evident, şi hacktiviştii români. Deviza lor de luptă este: „Noi suntem Anonymous. Noi suntem legiune. Nu uităm. Nu iertăm. Aşteptaţi-ne”.

Citeşte şi: TEMĂ DE GÂNDIRE! Infractorii români dau lecţii de patriotism naţiunii române

Sursă:certitudinea.ro

sâmbătă, 25 februarie 2012

Despre arta gay, numai de bine

E greu să ai o atitudine total dezinhibată faţă de comunităţile gay, dacă nu eşti tu însuţi gay. Mai ales că, la toate mitingurile, marşurile şi alte manifestaţii ale minorităţilor sexuale (de cele mai multe ori urâte şi scabroase), sunt promovate nu valorile culturale, ci valorile (dacă le putem spune aşa) sexuale. Par a fi organizate special ca să provoace reacţii negative din partea populaţiei majoritare, pentru ca apoi „minoritarii” să se plângă de discriminare socială. Aşa se vede...

Iată însă că se poate şi altfel. Luna februarie, declarată „Luna istoriei LGBT” (lesbiene, gay, bisexuali, trans), este sărbătorită pentru prima dată în România printr-un proiect al Asociaţiei Accept. Evenimentul cuprinde o serie de manifestări culturale şi artistice, care îşi propun să polarizeze oameni cu preferinţe diverse, împărtăşind însă aceleaşi dorinţe de unitate, egalitate şi solidaritate între oameni şi acelaşi respect pentru drepturile omului, „indiferent de sex, gen, orientare sexuală, rasă, etnie, vârstă, dizabilităţi, educație sau clasă”.

Printre manifestări se numără expoziţii de artă contemporană, artă comunitară, proiecţii de filme, spectacole de teatru, workshop-uri şi petreceri..

Festivalul LGBT a debutat pe 2 februarie la Galeria 26 (str. Dr. Staicoviciu) cu vernisajul expoziţiei „Humanity”. Sunt prezentate lucrări semnate de cinci artiști contemporani (Andrada Beșliu, Harem6, Sorin Oncu, Irina Simion și Ștefan Ungureanu), care pun în discuţie stereotipurile de reprezentare ale persoanelor LGBT în societate. Pledoaria expoziţiei, exprimată prin lucrări de pictură, grafică, sculptură şi instalaţie, este aceea de a determina privitorul să descopere sentimentele de umanitate ale minorităților sexuale.

Mesajul celor implicaţi în mişcarea gay (înclin să cred că e o mişcare, cu accente uneori dezagreabile, alteori de mare sensibilitate, ca în cazul expoziţiei „Humanity”) este emoţionant: „Suntem lesbiene, gay, bisexuali, persoane trans şi, împreună cu prietenii noştri, sărbătorim Luna Istoriei LGBT. Existăm în toate timpurile şi locurile. Vorbim toate limbile. Râdem şi plângem. Vorbim şi rămânem tăcuţi. Suntem împăraţi şi ţărani. Suntem conservatori şi revoluţionari. Suntem actori, artişti, zidari, contabili, taximetrişti, bucătari şi clovni. Suntem angajaţi şi şomeri. Ne creştem copiii şi ne îngropăm morţii... Citim ziarele şi ne uităm la televizor. Mergem la biserică, sinagogă, templu şi moschee”, etc, etc.

Şi totuşi, acelaşi discurs ar putea fi rostit şi de zoofili, scatofili, pedofili, necrofili sau parafili. El nu poate fi convingător în sine, este doar patetic sau dramatic. Iar problema homosexualităţii nu poate fi nici ea expediată prin una sau mai multe expresii sentenţioase, aşa cum asocierea cu alte forme de minoritate este adesea un abuz sau o impostură. Căci nu orice formă de respingere a diversităţii se numeşte discriminare. În schimb arta, în special arta de calitate (cum este şi cazul lucrărilor expuse la „Humanity”) este un argument al umanităţii, care excede orice alte circumstanţe. Că e folosită în acest context, este iarăşi ceva discutabil, sub aspectul unei corectei moralităţi.

În orice caz, dilema sau blocajul mental pe care le poate induce asocierea operei de artă cu homosexualitatea, pot fi rezolvate ca în bancul cu Radio Erevan, când un ascultător întreabă dacă e adevărat că Piotr Ilici Ceaikovski a fost homosexual. „Da, e adevărat, răspunde Radio Erevan, dar noi nu pentru asta îl preţuim”.

Sursa: certitudinea.ro

vineri, 24 februarie 2012

Pledoarie pentru falsuri în "Evenimentul Zilei"

Problema falsurilor a fost readusă recent în discuţie într-un mod cel puţin bizar, de Evenimentul Zilei, într-un articol amplu, desfăşurat pe două pagini de ziar (Cătălin Antohe, „Piaţa românească de artă, aruncată în aer de samsarii de tablouri”). Bizar, pentru că pune problema dezvoltării pieţei de artă cumva „contra naturii”, într-o investigaţie care sfârşeşte prin a face pledoarie în favoarea falsurilor.

Articolul, în esenţă, îşi propune să demonteze semnalările publice făcute de Lucian Georgescu de la Colors Art, privind scoaterea la licitaţie a şapte falsuri „semnate” de cinci artişti de marcă internaţională: Victor Brauner, Marcel Iancu, Hans Mattis Teutsch, Max Herman Maxy şi Jacob Kramer.
Nu cunosc motivele pentru care Lucian Georgescu a semnalat acele falsuri, şi nici nu mă interesează. E posibil să fie invidie, ciudă că altul vinde şi el nu sau, pur şi simplu, pentru că insul e reclamagiu. Treaba lui. Dar când „reclamaţiile”, cât se poate de publice, de altfel, sunt susţinute de opiniile specialiştilor proprii fiecărui artist în parte (respectiv Samy Kinge, Dadi Janco, Laszlo Jurescko, Cătălin Davidescu şi David Glasser), deja demersul de a-i contrazice este mai mult decât riscant. Fac o precizare: în lumea civilizată a pieţei de artă, fiecare artist de anvergură are expertul lui. În România, experţii se pricep la toate, de la artă bizantină şi icoane pe sticlă, până la avangardă şi artă contemporană...

Revin: să te pui cu Samy Kinge şi să minţi (fie şi prin omisiune) în privinţa declaraţiei acestuia, e chiar mai mult decât grav, e periculos. Eu, unul, n-aş prea îndrăzni să mă joc cu un astfel de foc... Zice Cătălin Antohe că ar fi zis Samy Kinge: „Sunt permanent în contact cu domnul Georgescu pe subiectul Victor Brauner” şi de aici extrage concluzia că specialistul în Brauner „s-a ferit să dea un răspuns clar”. Corect, ăsta nu e un răspuns clar, ba nici măcar nu e răspuns. Dacă ar fi citat întregul conţinut al e-mail-ului trimis de Kinge am fi avut o altă perspectivă. Avem însă răspunsul trimis de Kinge lui Lucian Georgescu (pe care l-am văzut şi eu, aşa cum cred că l-a văzut şi domnul Antohe), din care citez, textual: „Vous avez raison, les 2 dessins de la vente du 7 decembre chez araart.ro nr. 23 et 24 ne sont pas de Victor Brauner”. Mie mi se pare un răspuns foarte clar...

Dar, dincolo de acest joc de-a „uite falsul, nu e falsul”, care riscă să devină hilar, mi se par îngrijorătoare două lucruri:

1. Articolul din Evz sfidează logica elementară. Păi cum să spui că e original un desen de Marcel Iancu, dacă originalul se află la fiica acestuia (Dadi Janco) acasă, în Israel? Pe lângă faptul că falsurile sunt atât de rudimentare încât nici nu e nevoie de „analiza imagologică, investigaţii spectrografice, fizice, chimice şi chiar statistice” de care vorbeşte un expert român din Piatra Neamţ. Sau, poate - cine ştie? - te pomeneşti că la analiza şi investigaţiile acelea sofisticate (care, probabil, vor fi solicitate în instanţă de vreuna din părţi) vor apărea ca originale lucrările de la Ararart şi false cele ştiute până acum ca fiind originale...

2. Articolul din Evz pune în circulaţie (atribuind-o „surselor”) o idee de-a dreptul proletcultistă, care subminează însuşi fenomenul creşterii pieţei de artă, denunţându-l ca fiind manipulare. Tot ce se poate, dar exemplul e prost ales. „Picturi vândute la o galerie cu «preţuri – record» de 37.000 - 39.000 de euro, au reapărut la vânzare, în mai puţin de un an, la o altă galerie, cu peste 40.000 de euro” - se indignează „sub acoperire” autorul. Care, ori nu cunoaşte dinamica pieţei de artă, ori se face că n-o cunoaşte. Ori a greşit domeniul de investigare...

Sursă: certitudinea.ro
Titlul original: "O îngrijorătoare pledoarie pentru falsuri"

DE DRAGOBETE: Dragostea, insomnia perpetuă

Obscurantismul este, se ştie, o stare de înapoiere culturală, o atitudine retrogradă faţă de progres. Putem vorbi, astfel, de obscurantism sexual, aşa cum ne obişnuiserăm cândva să vorbim despre obscurantismul religios.

Obscurantismul sexual s-a manifestat, de-a lungul timpului, fie prin reprimarea instinctului, fie prin emanciparea lui unilaterală, fiecare dintre aceste forme fiind, de fapt, o reacţie la exclusivismul celeilalte. Iar aceasta din urmă, emanciparea, mai actuală ca oricând, este un fel de puritanism răsturnat. Desfrânaţii zilelor noastre practică generalizarea libidoului fără niciun fel de sublimare, fără nicio concesie acordată sentimentului.

Atitudinea este aberantă, dar nu total nejustificată. Căci dragostea, la rândul ei, nu este câtuşi de puţin o stare confortabilă. Este experienţa unei duble rătăciri: pe de o parte îndepărtarea senzualităţii de finalitatea ei strict genitală (actul sexual propriu-zis), iar pe de altă parte îndepărtarea de sine a subiectului, prin pierderea autocontrolului. Ceea ce duce, inevitabil, la panică.

E normal să fie aşa, căci dragostea, prin ieşirea subiectului din propriile limite, este o prospecţie emprică a infinitului. Şi ce ar putea inspira infinitul decât disconfort, nelinişte ori spaimă?

Dragostea, care ne intră în suflet întotdeauna prin efracţie, ne scoate din plictiseală, e adevărat, dar şi din confortul certititudinii. Ajugem astfel să constatăm, pe de o parte, că putem avea o viziune clară numai asupra persoanelor care nu ne interesează ori nu ne inspiră, iar pe de altă parte că dragostea transformă nişte indivizi oarecare în persoane care ne scapă printre degete. Pe care, adică, nu le mai putem controla. Persoana iubită, având propria ei identitate (care se delimitează ca atare în cadrul unei realţii amoroase), ne contrazice şi ne dezamăgeşte sistematic toate proiecţiile despre ea. Şi totuşi, paradoxal, tocmai prin această lipsă de certitudine asupra celuilalt ai certitudinea că-l iubeşti.

Consecinţa imediată a iubirii este nevoia de a o declara, de a spune "Te iubesc!". Această nevoie are şi ea substraturile ei, extrem de sofisticate. Este în primul rând nevoia de codificare a sentimentului de dragoste, adică a ceea ce nu poate fi nici cuantificat, nici controlat. În al doilea rând, nesiguranţa, generată de rătăcirea numită dragoste, trezeşte la rândul ei dorinţa reîntoarcerii la sine, la sistemul reperelor stabile. Aceasta se poate realiza fie prin sexualitate pură, fără complicaţii sentimentale, fie prin despărţirea propriu-zisă, fie prin declaraţia de dependenţă cuprinsă în expresia "Te iubesc!".

De fapt, acest "Te iubesc!", având inclusă nevoia de certitudine, de deznodămînt, este, într-un fel, o despărţire disimulată. Şi mai este ceva: un imperativ egoist, o pretenţie la despăgubire, care s-ar traduce cam aşa: "Iubeşte-mă şi tu! Îţi poruncesc să mă iubeşti! Mi-ai adus prejudicii şi nu-ţi poţi ispăşi vina decât acceptând reciprocitatea".

Revenind la cele două forme ale obscurantismului sexual (reprimarea, respectiv emanciparea libidoului), nu este exclus ca ele să fie de preferat asumării sentimentului de dragoste. Care sentiment este, oricum ai lua-o, o plagă periculoasă, aflată permanent sub iminenţa septicemiei. Sau, mai frumos spus, o insomnie perpetuă. Ei, şi?

Din volumul „DE CE URÂM FEMEILE?, Editura Ştefan, 2011

Tel. 021-223.26.60

E-mail: stand2001@cartea-ta.ro


Sursa: certitudinea.ro

marți, 21 februarie 2012

Postmodernismul sculptorului Adrian Costea

Autor: Lect. univ. drd. IOAN DARIDA

Contemplând lucrările lui Adrian Costea (Rodin spune că „nu există în lume nimic care să ne facă mai fericiţi decât contemplaţia şi visul”) e imposibil să nu realizezi provocarea pe care i-a făcut-o Brâncuşi; de altfel sculptorul o şi afirmă: „am intrat practic în competiţie cu Brâncuşi, o competiţie gravă şi agresivă, pe viaţă şi moarte”. La peste un secol distanţă, Adrian Costea şi-l asumă pe Brâncuşi, dar discursul său este cel al unui postmodern şi cred că acest aspect este definitoriu pentru judecata de valoare a creaţiei sale.


Atelierul lui Brâncuşi din Centrul Pompidou (Paris) şi atelierul lui Adrian Costea din Bucureşti

Brâncuşi a iniţiat marea aventură modernă a creaţiei plastice în secolul XX. Plecând de la reprezentare, conotaţie, el îndrăzneşte primul marea „imersiune” în sine şi, fără a nega complet reperele exterioare, „extrage din retorica formei elementul ei vital, definitoriu” precum afirmă şi Pavel Şuşară. În această aventură magistrală a imersiunii moderniste se vor angaja toate curentele artistice ale secolului XX, cu toţi artiştii care le-au reprezentat. În această cursă creatorul va fi din ce în ce mai singur pe măsură ce „imersiunea” în sine taie toate punţile de acces şi reduce la maximum orice reacţie interpretativă din partea spectatorului. Se realizează astfel o diferenţiere distinctă a sferelor artei. După dispariţia figurativului tradiţional în modernismul extrem va dispărea orice formă de referenţialitate.

Spre sfârşitul secolului XX, chiar înaintea ultimului deceniu, au apărut primele semne de nerăbdare în acest dialog ce devenise doar al elitelor şi în care problematica întrebărilor cerea răspunsuri din sfere ce se îndepărtaseră mult de existenţa imediată. Postmodernismul va opune acestei „imersiuni” moderniste o atitutdine „teatrală”, cu performaţe la vedere, cu experienţe şi tipuri de cunoaştere ce deschid o imensitate de puncte de acces. Se explorează spaţiile dintre sferele artelor apărând astfel forme de artă ce forjează limbaje combinate. Postmodernismul „deconstruieşte” logica negării moderniste a reperelor exterioare, aduce în scenă formele de referenţialitate, o face printr-un teatralism pe care şi-l asumă, recunoscând în acest proces că arta poate fi ameninţată de divertisment, de cultura de masă, chiar de kitsch. Pericolul poate fi anulat doar atunci şi numai de către cei care opresc „deconstrucţia” în punctul în care extremele – imersiune şi teatral – se includ şi se află într-o relaţie de dependenţă reciprocă.


"A la recherche du temps perdu" - lucrare în oţel de Adrian Costea, expusă în holul hotelului SARROGLIA din Bucureşti

Acesta este punctul în care Adrian Costea îşi încheagă discursul în spiritul postmodern; o face ingenios, impetuos, original dar nu cu orice preţ. Aşa-numitului „citat” din Brâncuşi, Costea îi adaugă mereu, expresiv şi transfigurat, acel detaliu cu conotaţie precisă, care decodifică esenţialul. Remarcăm astfel „melodia infinită”, sugerată de creasta cocoşului şi cele trei rânduri de zimţi închipuind penajul dorsal, sau „motivul conducător”, încorporat în aceleaşi elemente de compoziţie, ca şi diagonala „răsucită” a cântecului vestitor al cocoşului, la fel de wagneriană prin sugestia tulburătoare de ipotenuză a unui triunghi mistic invizibil.

Volumele esenţiale din elevaţia „Gheişei” sunt astfel modelate şi îmbinate încât creează acea sugestie a efectului de siluetă, clar individualizat, al Gheişei.

Postmodernă este şi asociaţia permanentă pe care Adrian Costea o face între imagine şi text. Sculpturile-obiect sunt mereu însoţite de înscrisuri ce depăşesc simplul titlu (simplitate pe care modernismul a dus-o la paroxism). Aceste texte, trădând lirism şi încrâncenare în acelaşi timp, mizezază pe şocul eterogenităţii, pe spaţiul situat între poezie/eseu/imagine/volum, multiplicând punţile de acces spre operă.

Aspectul sculpturilor nu este doar o performanţă tehnică vizând perfecţiunea. Consider că acest efort conţine şi un proces – acţiune în urma căruia obiectul este adus într-o zonă a preciziei matematice, a „preţiozităţii” nobile pe care doar bijuteriile o au. Prin această metamorfoză indusă, obiectul nu este lăsat să se autodelimiteze pur şi simplu, ci este trimis iarăşi spre „eterogenul” postmodernist.

Discursul lui Adrian Costea frapează prin sinceritate, printr-o energie năvalnică dar, în acelaşi timp, printr-o limpezime cristalină. Ceea ce îl individualizează este tonul postmodern ce îl fixează într-un prezent incontestabil.

Sursa: www.certitudinea.ro

sâmbătă, 18 februarie 2012

COMUNICAT: Uniunea Sindicatelor din Spitalele CFR se alătură protestului anti-ACTA

Înţelegând că orice drept cenzurat, distorsionat sau furat oricărui cetăţean al României sau al lumii este un drept cenzurat, distorsionat sau furat fiecăruia dintre noi,

Înţelegând că dreptul la identitate şi intimitate este sacru şi universal, fie în spaţiul fizic de existenţă, fie în cel virtual,

Înţelegând că, atunci când asişti la o nedreptate făcută unui semen, tăcerea sau lipsa de reacţie înseamnă complicitate la nedreptate,

Înţelegând că facem parte nu numai dintr-un sindicat, uniune sindicală sau federaţie, ci şi dint-o ţară ai cărei cetăţeni suntem şi că avem responsabilităţi majore în acest sens,

Înţelegând, din propriile noastre eşecuri sindicale (chiar din faptul că nimeni nu ne-a auzit atunci când am protestat pentru încălcarea dreptului la muncă sau pentru drepturi salariale, care erau, de fapt, drepturile tuturor) că pentru a fi puternici trebuie să ne pese şi de nenorocirile celor din jur, nu numai de propriile noastre nenorociri,

Înţelegând, de asemenea, că avem nevoie de sprijinul celorlalţi, atunci când revendicăm un drept sau când protestăm pentru încălcarea unui drept,

Uniunea Sindicatelor din Spitalele CFR susţine şi se alătură mişcării de contestare a cenzurării Internetului, prin acel aşa-zis Acord Comercial de Combatere a Contrafacerii (Anti-Counterfeiting Trade Agreement - ACTA), considerându-l un abuz grosolan şi perfid la adresa condiţiei umane şi a libertăţii elementare.

Avem, în această adeziune publică, un model tragic în propria noastră istorie. Pe 12 septembrie 1595, palatinul ereditar al Ţării Româneşti, devenit simbol naţional prin supranumele de Mihai Viteazu, îi trimitea, după bătălia de la Călugăreni, hatmanului polon Stanislav Zolkiawski, o scrisoare care se încheia aşa: „Iarăşi şi iarăşi vă rugăm stăruitor să va înduraţi de treburile creştineşti şi să stingeţi focul care arde păretele vecinului, înainte ca el să vă ajungă pe voi. Asta într-adevăr vă rugăm, înainte de toate, că dacă aţi hotărât să ne aduceţi ajutoare, ca să fim asiguraţi de asta cât mai tare şi să fie limpede pentru noi voinţa Domniilor Voastre”. Ajutorul nu a venit, iar voievodul a trebuit să facă faţă aproape singur atât luptelor directe, cât şi jocurilor politice ale vremii. A reuşit, dar numai pentru un an.

De aceea, Uniunea Sindicatelor din Spitalele CFR încearcă, prin acest gest de solidaritate cu protestatarii anti-ACTA, să participe, cu forţele şi puterea de reprezentare pe care o are, la stingerea focului „care arde păretele vecinului”, înainte ca acesta să ajungă la noi.

Sperăm că gestul nostru va fi urmat şi de alte structuri ale Societăţii Civile „neavenite”.

Preşedinte USS-CFR:
Denisa Popovici

Sursa: certitudinea.ro



marți, 7 februarie 2012

Indicele ART CONSACRAT - Barometrul pieţei româneşti de artă în perioada 30.01 - 5.02.2012


Piaţa de artă din România a crescut în ultimii trei ani într-un ritm care pune în umbră celelalte pieţe de investiţii.

Indicele ART CONSACRAT este un instrument bursier transparent, care arată pulsul pieței de artă, analizând tranzacțiile publice, prin licitaţii, realizate în fiecare săptămână. Acesta prezintă grafic cât de mult au crescut sau au scăzut cotaţiile artiştilor cuprinşi în portofoliu, judecând după vânzările din săptămâna aflată în calcul. Indicele se referă la un portofoliu de 100 cei mai cunoscuţi artiști români ai tuturor perioadelor, care poate fi consultat, împreună cu metoda matematică de calcul, pe site-ul http://www.indexulpieteidearta.ro/

Indicele ART CONSACRAT este oglinda unei pieţe tinere şi efervescente care, numai în 2011, a acumulat un volum de vânzări prin licitații publice de artă de 13,7 milioane de euro, în comparație cu 2009, când atingea 3,6 milioane de euro. Ilustrând fidel dinamica unui segment relevant al pieţei româneşti, Indicele oferă o perspectivă asupra avantajelor pe care le poate aduce investiţia în cel mai apreciat tip de proprietate al momentului: arta.


luni, 6 februarie 2012

Critica de artă şi vitrina cu vechituri

La sfârşitul lunii decembrie, în holul hotelului SARROGLIA a apărut, peste noapte, o statuie de mari dimensiuni (peste 4 metri înălţime şi grea de aproape o tonă), realizată din oţel. Lucrarea se numeşte „A la recherche du temps perdu” şi reprezină un cocoş uriaş cu gâtul răsucit spre un invizibil, dar sugerat, răsărit de soare, pentru a-l vesti. Lucrarea a fost văzută, revăzută şi contemplată de mulţi artişti, galerişti şi critici de artă, dar până acum foarte puţini au îndrăznit să se exprime public despre ea. Aş spune că chiar aproape nimeni, dacă nu ar fi făcut-o, totuşi, Pavel Şuşară şi, mai nou, Marius Tiţa. Restul e tăcere.

Motivul nu este insignifianţa lucrării (care este, dimpotrivă, imperativă, grandioasă şi copleşitoare, nu numai ca dimensiuni, ci şi ca semnificaţii şi realizare), ci... numele autorului: Adrian Costea. Cronicarii noştri de artă (probabil nu prea stăpâni pe instrumentele proprii de detectare a valorii) au un blocaj psihologic în faţa acestei lucrări, mult prea complexe pentru a fi considerată un „accident”. Cum să salute opera ăluia care a devalizat Bancorexul şi România? (aceasta este, deocamdată, percepţia publică). Sau, invers: cum s-o conteste? Dacă-i bate sau îi ceartă Costea? Nu se ştie niciodată aşa că, vorba găinii, „mai bine mă-mpiedic şi cad”. Sau, şi mai bine, trec pe trotuarul celălalt. Unde mai pui că e atât de scumpă (peste 200.000 euro), încât oricum n-o cumpără nimeni în România, aşa că - la ce bun?
„Sculptură monumentală, A la recherche du temps perdu – scrie totuşi, cu îndrăzneală, Marius Tiţa - nu este formată din corpuri geometrice pline, abil şi magistral asamblate în totemuri pline de semnificaţie ca în alte lucrări ale artistului (Gheişa, L’oiseau du Paradis, Eppur si muove ş.a.), ci preferă jocul subtil de suprafeţe, de planuri paralele, de rupturi îmbinate în geometrii armonioase ce anulează apăsarea şi oferă în schimb o sfâşietoare tensiune internă. Realizarea tehnică este una de cea mai mare valoare profesională şi plastică, specifică capodoperelor”.

Descoperit „monetar” (în sensul potenţialului financiar al lucrărilor) de Leo Castelli, la New York, în anii ’70, şi artistico-filosofic de Marc Gaillard la Paris, în 1987, Adrian Costea a reapărut în România, ca sculptor, într-un moment ascensional al pieţei de artă româneşti, dar încă inert şi nefuncţional în raport cu presa de specialitate. La Paris sau la New York de pildă, critica de artă nu rămâne niciodată în urma pieţei de artă, pe care uneori chiar o devansează. Nicio noutate care are perspective de a intra pe piaţă nu e ignorată, pentru că prestigiul presei de specialitate este condiţionat de această sincronizare. E firesc să fie aşa, pentru că piaţa de artă vehiculează în occident cifre de afaceri comparabile cu cele ale industriei de armament sau ale prostituţiei, uneori depăşindu-le.

În România, lipsa de reacţie a criticii de artă vine din ignorarea legăturii dintre piaţă şi produs. Explicabilă şi aceasta, deoarece, până în 1990, la noi nu a existat piaţă de artă, iar criticii de artă s-au format în această lipsă de context. Adică într-un spaţiu închis, cu aerul recirculat artificial. Or, se ştie, într-o cameră fără ferestre, aerul curat este declarat nesănătos. Criticii de artă din România, cu foarte puţine excepţii, nu observă nimic din ce se întâmplă în afara acestui spaţiu închis, pentru că se mişcă în cerc, cu privirea orientată spre centru, unde se află doar o vitrină cu vechituri. Dacă în spatele lor răsare un copac, nu-l văd. Doar dacă se lovesc de el, din greşeală.

Sursă: FINANŢIŞTII, CERTITUDINEA