sâmbătă, 31 iulie 2010

Elena Udrea a făcut pipi de la trambulină

Reamintim, pentru cei care nu ştiu, dar şi pentru cei care nici nu şi-au imaginat că avem aşa ceva, că în România există o Facultate de Arte Decorative şi Design (în cadrul Universităţii Naţionale de Arte) şi chiar o Societate a Designerilor Profesionişti. Niciodată structurile statului nu au apelat la aceşti specialişti cu studii academice care, din lipsă de actvitate în ţara lor, fac servicii de design profesionist altor ţări. În România toată lumea se pricepe la design, începând cu primarul Vanghelie şi terminând cu Elena Udrea. Rezultatul acestei “priceperi” se vede în ororile mobilierului stradal, printre care şi palmierii din sectorul 4 (palmierul, după cum se ştie, este o plantă reprezentativă pentru România de aceea – s-a gândit cineva – dă personalitate identitară capitalei ţării). Iar ce s-a întâmplat cu brandul turistic al României la Shanghai s-a văzut déjà. Mediocritatea şi iresponsabilitatea clasei politice sunt atât de… absolute, încât n-a fost suficient să fim proşti în ţara noastră, trebuia să vadă tot mapamondul. Elena Udrea a păţit, la Shanghai, ca în bancul cu Bulă care a făcut pipi în bazinul ştrandului şi a luat amendă. Dar nu pentru faptul în sine, ci pentru că a făcut-o de la trambulină. Asta a făcut şi ministrul Turismului: pipi de la trambulină! Din păcate, nu e singurul (singura). Tot guvernul face pipi de la trambulină. Adică sunt incompetenţi la scenă deschisă, pe toate canalele Tv şi pe toate paginile ziarelor, din ţară şi din străinătate. Sunt atât de incompetenţi încât până şi realizatorii logo-ului i-au luat de proşti şi le-au livrat, pe post de unicat, o frunză de serie, găsită pe internet. Noroc că un blogger a avut curiozitatea să verifice... Fiind mediocri, aceşti ipochimeni care ne conduc nu realizează faptul că sunt mediocri, nici felul cum sunt priviţi în mediile europene şi mondiale. Nu înţeleg nimic, de aceea se revoltă de răutatea presei. Cazul cu “Nea Sandu, ecluzele şi guvernul” ilustrează perfect nivelul la care se manifestă incompetenţa reprezentanţilor puterii. Cine-i de vină? Păi, în afară de protagoniştii direcţi ai sinistrei comedii politice, toţi cei care ştiu şi tac. Ştiu că există soluţii, ştiu şi care sunt acestea, şi totuşi tac. Mai sunt cei care au primit ordin să tacă. Şi mai sunt ceilalţi, care sesizează ce se întâmplă şi nu iau atitudine, preferând să aibă grijă exclusiv de curtea şi de casa lor. Adică mai mult de jumătate din populaţia conştienta. Reamintesc, în acest context, cuvintele lui Mihai Viteazu (autorul, după păreread mea, a primului “proiect de ţară”) adresate, într-o scrisoare diplomatică, hatmanului polon Stanislav Zolkiawski, după bătălia de la Călugăreni: “Iarăşi şi iarăşi vă rugăm stăruitor să va înduraţi de treburile creştineşti şi să stingeţi focul care arde paretele vecinului, înainte ca el să vă ajungă pe voi”. Reamintesc, de asemenea, relativ la tăcerea vinovată a celor mai mulţi dintre noi, despre existenţa câtorva proiecte salvatoare pentru România, care pot fi oricând instrumentate. Ele au fost concepute de Prof. Dr. Florian Colceag. Deşi le-am mai prezentat, consider că reluarea a trei dintre ele constituie o lectură utilă până la realizarea, de către Elena Udrea, a următorului brand de ţară…

MODELUL DE ŢARĂ

Programul de retehnologizare a României

Programul ROSBIR, de dezvoltare sustenabilă în regim de criză

Citeste si pe CERTITUDINEA

sâmbătă, 24 iulie 2010

REÎNTOARCEREA LUI TOADER ŞTEŢCA (VI). "Această întâlnire nu are nici conţinut, nici culoare politică"

A mai rămas puţin până la reîntoarcerea lui Toader Şteţca la Săpânţa, unde va avea loc, în zilele de 7 şi 8 august 2010, acea întâlnire la care acesta visează de 18 ani. Va fi, de fapt , o reîntâlnire cu ţara care (prin vremelnicii ei conducători neocomunişti) l-a silit să plece în exil. Va fi o întâlnire de reconciliere şi, în primul rând de pomenire a celor care, pentru Toader Şteţca, au valoarea unor martiri: Călin Nemeş, Corneliu Coposu, Ion Raţiu, Ioan Alexandru, George Şerban, Iosif Costinaş, Ion Gavrilă Ogoranu, Elisabeta Rizea, Constantin Ticu Dumitrescu.

„Aş vrea să se înţeleagă foarte clar şi fără niciun echivoc că această întâlnire nu are niciun conţinut şi nicio culoare politică - spune Toader Şteţca. Sunt bineveniţi şi oameni care fac parte dintr-un partid sau altul, dar nu în această calitate. E o întâlnire în numele omeniei şi demnităţii în care, mai mult ca oricând, nu încape niciun mesaj politic”.
Şi-au confirmat participarea, până în acest moment, peste 150 de personalităţi din ţară şi din străinătate, parte din ei reprezentanţi ai unor asociaţii care s-au remarcat prin încercarea de a reconstrui democraţia în România (Asociaţia „15 Noiembrie 1987”, Liga Studenţilor, Societatea Timişara, Asociaţia 21 Decembrie etc.), sau ai unor publicaţii ori instituţii media din ţară şi străinătate (Europa Liberă, Radio France International, Le Monde, Jurnalul Naţional, România Liberă, 22, Evenimentul Zilei, Cronica Română, Adevărul, Naţional Tv, Televiziunea Oradea 5 etc.). Lista instituţiilor media nu este completă. Dintre personalităţile care şi-au confirmat participarea, amintim pe surorile marelui şi regretatului om politic Corneliu Coposu, Leontin Iuhasz, fiul celebrei şi distinsei disidente Doina Cornea (care va da citire unui mesaj din partea mamei sale), Neculai Constantin Munteanu, Mircea Sevaciuc, Viorel Oancea, fiii sau fiicele unor mari absenţi ca Ioan Alexandru, Călin Nemeş, George Şerban şi Iosif Costinaş, fostul preşedinte al României Emil Constantinescu, Dumitru Mazilu, Doru Mărieş, Marius Oprea, Sanda Pralong, regizorii Dinu Cocea şi Stere Gulea, dramaturgul Matei Vişniec, Doru Mărieş, Mona Muscă, Nicolae Moranciu, Iulia Hossu Longin, Doru Braia, Vasile Gogea, Mihai Torje, Cătălin Bia, Sorin Ilieşiu, Octavian Bjoza etc.

Dincolo de dezvăluirile pe care le va face la Săpânţa, în numele adevărului şi dreptăţii în care continuă să creadă, Toader Şteţca – primul lider al rezistenţei împotriva neocomunismului – doreşte ca toţi cei care vor fi acolo, dar şi cei care vor afla indirect, să reţină un mesaj simplu şi tulburător, exprimat cu ani în urmă de Călin Nemeş:
„Circulaţi. Totuşi, gândiţi-vă că într-o bună zi se va încheia şi viaţa voastră supusă stomacului. Iertaţi-mi că vă reamintesc, dar vă dau cuvântul meu de om că într-o zi, în care soarele va răsări la fel ca astăzi, veţi muri. Şi dumneavoastră, şi eu. Mai devreme sau mai târziu. Şi ceva îmi spune că imediat după acest ultim eveniment al vieţii noastre, care este moartea, îi vom reîntâlni pe ei, pe magnificii copii şi adolescenţi ai lui decembrie 1989. Şi, poate, ne vor întreba ce am făcut după moartea lor? Ştiu că eu am ce să le răspund. Dar dumneata, trecătorule?” (“România liberă”, 25 aprilie 1991)

Citeşte şi celelalte articole despre REÎNTOARCEREA LUI TOADER ŞTEŢCA:

REÎNTOARCEREA LUI TOADER ŞTEŢCA (V). Mircea Sevaciuc, fostul lider al Mişcării ,,15 Noiembrie 1987" îşi aminteşte...

REÎNTOARCEREA LUI TOADER ŞTEŢCA (IV). Ieşirea din detenţie

REÎNTOARCEREA LUI TOADER ŞTEŢCA (III). Cum l-am cunoscut

REÎNTOARCEREA LUI TOADER ŞTEŢCA (II). Mişcarea de rezistenţă împotriva neocomunismului

REÎNTOARCEREA LUI TOADER ŞTEŢCA (I). Întâlnirea cu Dinu Cocea, la Paris

VA URMA

luni, 19 iulie 2010

Mihai Viteazu, autorul primului "model de ţară" şi primul memorialist român. "Stenograma" convorbirii cu solul polon Lubieniecki la Bucureşti


Mihai Viteazu - autor literar este, desigur, o formulare excesivă. Dar nu prin insuficienţa calităţilor stilistice ale „autorului” ci prin intenţia scrierii. „Textele” sale au fost scrisori diplomatice. Mihai Viteazu nu s-a gândit niciodată să se dedice scrisului, a făcut-o doar pentru a comunica. Iar ceea ce avea el de comunicat era dramatic. Dramatică, tragică chiar, era şi conştiinţa domnitorului. Acest lucru se vede şi se simte şi după 400 de ani.

Despre Mihai Viteazu ştim exact cât am învăţat în liceu şi ce am reţinut din filmul lui Sergiu Nicolaescu. În orice caz, imaginea sa indusă de comentatorii istorici ai ultimilor 20 de ani se identifică cu cea de aventurier lipsit de scrupule, de bătăuş dotat, de parvenit lacom, care nu s-a mulţumit cu Ţara Românească, a „pohtit” şi la celelalte două provincii, Moldova şi Transilvania.
Neavând noi înşine conştiinţă istorică, nu putem nici concepe, nici accepta ca un ins din secolul al XVI-lea, fie el şi voievod, fie el şi Mihai Viteazu, să posede aşa ceva. Ne convine ipostaza de „Mişu Caftangiul” din bancurile de cartier, nu cea de erou şi martir, pe care o considerăm fie o invenţie a romantismului de secol XIX, fie o făcătură a dictaturii comuniste. Despre modul real şi dramatic în care şi-a trăit voievodul scurta perioadă de glorie putem afla, mai degrabă decât din referinţele europene elogioase contemporane lui, din propriile lui vorbe, fie scrise de el, fie redactate de alţii. Acele texte, din fericire păstrate în arhivele europene, îl recomandă, după toate regulile şi convenţiile literare, drept primul memorialist român. Propun aşadar o reconsiderare istorică a autorului primului „model de ţară” prin chiar scrierile şi vorbele sale. Pentru început, un fragment din „stenograma” discuţiei cu solul polon Lubieniecki, avută cu o lună înainte de bătălia de la Călugăreni. (Miron Manega)

"Acum sunt gata să-mi vărs sângele, căci plec la bătaie cu turcii"

«Nu am nicio încredere în unguri, din care sunt în jurul meu 7.000, ba mă tem mai mult de ei decât înainte vreme de turcii care acţionau sub stăpânirea mea. Eram mai sigur sub turci de cum sunt sub creştini acum: […] Palatinul Transilvaniei a trimis numai 3.000 de unguri cărora le plătesc leafa de şase luni, zălogindu-mi toată averea şi vânzând bucată cu bucată toate odoarele soţiei mele. Am ajuns la o aşa de mare sărăcie, încât eu nu-mi cruţ nici obiectele mănăstirilor, ci şi acele toate, care erau închinate lui Dumnezeu, sunt vândute rând pe rând. Nu am niciun ajutor şi nici nu nădăjduiesc altul; Palatinul Transilvaniei nu e în stare să ducă această povară […] Şi între Împărat şi principii creştini nu este nicio înţelegere […]
Dacă acest pârjol s-ar răspândi peste Dunăre în patria mea şi de aici în Ţara Moldovei, nimic bun nu trebuie să aştepte serenisimul rege al Poloniei. Mai bine să se sfătuiască regele cu ai săi şi hatmaniii săi împreună cu oastea sa să-i aştepte pe turci nu la Tyras, adică la Nistru, ci la Dunăre, şi să-i oprească şi să-i împiedice să treacă Dunărea […]
Tot ce fac, fac din dragoste pentru creştinătate, ca să nu se verse sângele creştinilor. Din partea turcilor eu nu eram hărţuit cu nedreptăţi, ba mi s-a făgăduit că eu şi fiul sau moştenitorul meu vom fi păstraţi în domnia mea pe vecie. Acum sunt gata să-mi vărs sângele, căci plec la bătaie cu turcii, care sunt mai presus de puterile mele».

(convorbirea s-a purtat în limba turcă, pe care o cunoşteau şi solul polon,şi Mihai Viteazu. Documentul a fost redactat mai întâi în polonă şi apoi în latină, spre a fi trimis la Vatican, cardinalului Cinzio Aldobrandini, însărcinatul Papei cu chestiunile de politică externă privind «Liga Sfântă»)

marți, 13 iulie 2010

AVEM CU CE, PRICEPEŢI? Programul ROSBIR, de dezvoltare sustenabilă în regim de criză


Autor: FLORIAN COLCEAG


Când îţi arde casa, primul lucru pe care trebuie să-l faci e să stingi focul, nu să alergi după incendiator. Extrapolând, acum, când ţara e greu lovită de inundaţii, urgenţa e să o salvăm, abia după aceea să-i pedepsim pe vinovaţi.

Aşadar: este posibil ca o ţară lovită de crize, cataclisme şi dezastre să reuşeasca să iasă din aceste necazuri şi să se dezvolte sustenabil? La aceasta întrebare răspunsul este DA. Exemplele mondiale ne conduc la unul dintre programele de mare importanţă ce au avut success oriunde au fost aplicate. Este vorba de programul, dezvoltat iniţial în SUA, numit SBIR (Small Business Innovative Research), practicat în acest moment în Japonia, Coreea de Sud, Taiwan, India, Rusia, Marea Britanie, Finlanda şi Olanda. Este un act de profesionalism să cauţi pe piaţa mondială instrumentele ce au succes în rezolvarea unei situaţii date, în loc să improvizezi măsuri fără valoare care măresc nivelul crizelor şi al catastrofelor. Acest program a scos Finlanda din criză în 1990, când a fost aplicat.

Succesul programului SBIR a venit din faptul că s-a folosit de resurse ignorate de liderii momentului, anume invenţiile şi inventatorii, laboratoarele de cercetări, materiile prime secundare sau epuizate, oamenii fără mari şanse sociale de a se afirma şi de a genera o valoare adaugată, precum intelectualii, cercetătorii, femeile, şomerii, persoanele defavorizate. Acest program social, dezvoltat în paralel cu programul de formare de IMM-uri innovative şi high tech, reprezintă baza economiei şi a dezvoltării de locuri de muncă.

Pentru demararea unui astfel de program este nevoie de profesionalism, viziune, credinţă, respect faţă de oameni, grijă de natură, responsabilitate socială, competenţă profesională şi standarde de calitate. În ce măsură liderii noştri actuali posedă aceste calitaţi putem constata singuri, atât din modul în care acţionează cât şi din programele pe care le proiectează.

A nu se înţelege cumva că fac abstracţie de vinovaţii dezastrului actual, sau că îi cocoloşesc. Departe de mine gândul acesta. Mă uit cu mâhnire la zonele întinse, calamitate de ape, fenomen datorat defrişărilor masive şi urmăresc programele Tv, "sufocate" de ştiri apocaliptice pe această temă. Se fac anchete, reportaje, dezbateri despre cine a cheltuit banii alocaţi îndiguirii şi protecţiei în caz de calamităţi. Se răscolesc detalii, se caută vinovăţii în sfera politicului. E foarte bine că aceste lucruri se întâmplă, dar e rău şi inexplicabil că nimeni nu suflă o vorbă despre cauzele profunde ale acestor dezastre, despre marii vinovaţi, despre crimele împotriva mediului. Nimeni nu vorbeşte şi nu întreabă despre DEFRIŞĂRILE care au determinat aceste dezastre. Şi niciun lider, nicio structură politică nu au tratat cu seriozitate această cauză majoră şi nimeni nu a sancţionat cu adevărat încălcarea prevederilor europene în această privinţă. N-au făcut-o pentru că au fost complici la măcelul ecologic. Nu e nicio exagerare în ceea ce spun. Nicio demitere, nicio dezvăluire a corupţiei nu va face pădurile să crească la loc. Iar pentru aceste defrişări fără precedent în istoria noastră, pentru aceste atentate la siguranţa naţională, nu e semnalată nicio vinovăţie. Ca şi când vinovaţii n-ar exista. Există în schimb câmpii şi sate distruse, animale înecate, victime omeneşti. O focalizare în acest sens a curiozităţii presei ar constata, fără dificultăţi, că foştii şi actualii lideri stau la baza actualelor nenorociri.

Mă uit, de asemenea, cu tristeţe, dar şi cu indignare, la inventatorii români care au reuşit, cu eforturi supraomeneşti, să genereze tehnologii şi idei tehnologice care ar putea, dacă ar fi puse în practică, să permită o dezvoltare accelerată şi sustenabilă a României. De ce nu au reuşit încă? Este simplu : au fost ţinuţi de mâini ca să nu reuşească. Un exemplu în această direcţie este Justin Capră, care are un portofoliu de peste 1.000 de invenţii şi NICI MĂCAR UNA nu a intrat în producţie!
Nu aş vrea să generalizez, dar ştiu că duşmanii României sunt cei care o conduc. Pentru că mediul politic este cel care a acţionat direct sau prin complicitate la distrugerea şi vânzarea ţării. Ştiu, în acelaşi timp, că chiar în acest mediu există (încă mai există!) oameni de calitate, doritori să rezolve problemele grave ale României…

Programul ROSBIR a ajuns pe masa Guvernului. Vom vedea cât de mult le pasă de România, măcar în acest moment, decidenţilor noştri aleşi sau numiţi, în functie de modul în care vor răspunde acestui program. ROSBIR este dezvoltat după analiza bunelor practici internaţionale şi a directivelor europene, de Eugen Pavel, unul dintre profesioniştii de mare clasă, prea puţin cunoscuţi în România. Cine este Eugen Pavel? Nu are notorietatea Elenei Udrea, e adevărat, dar este profesor universitar, cercetător, inventatorul DVD-ului capabil să stocheze mii de terra de informaţie, membru al Academiei Oamenilor de Ştiinţă, cel mai recunoscut inventator român din SUA. Adică exact tipul de personalitate pe care guvernele anterioare şi actuale l-au evitat, preferând să lucreze cu politruci semianalfabeţi şi pupincurişti, cu mafioţi lacomi şi periculoşi, care ne costă, în acest moment, toată sărăcia din România.

Programul ROSBIR de stimulare a IMM-urilor Inovative din România

Programul ROSBIR se află postat şi pe site-ul IPID ca şi pe blogul APP, unde e supus dezbaterii publice de către toţi partenerii sociali interesaţi.

marți, 6 iulie 2010

La ce sunt bune dezastrele


OMENIA este un cuvânt peste care au crescut, din 1947 încoace, buruienile. Multe buruieni. Ne amintim, vag, că era cândva una din trăsăturile fundamentale ale poporului român. Între timp sensul şi semnificaţia acestui cuvânt au fost supuse unei campanii istorice de defrişare şi substituire cu plantaţii moderne de buruieni exotice. Urmărind la televizor ceea ce se întâmplă în ţară, realizez brusc că dezastrele sunt un fel de turnesol al conştiinţelor. Turnesolul, aşa cum se ştie, este un amestec chimic solubil, care este folosit ca indicator pH pentru a determina caracterul acid sau bazic al unei substanţe. Ei, bine - m-am gândit - potopul care ne distruge alege până la urmă grâul de neghină, caracterul de lipsa de caracter, credinţa de apostazie, OMENIA de neomenie. Dan Puric spunea odată că, la nevoie, spiritul unei naţii se poate retrage chiar şi într-un singur individ. Român nu este cel care îşi spoliază semenii şi face din cataclism un bussiness rentabil, ci cel care îşi dă haina – singura haină pe care o are - pentru a-l înveli pe altul care are mai multă nevoie de ea, sau cel care sare în valuri să salveze un copil sau un bătrân. Român nu este cel care se duce să se îmbete la cârciumă în timp ce puhoaiele îi devastează satul, şi chiar propria casă, ci cel care veghează ca şi el, beţivul fără conştiinţă, să fie salvat în caz de pericol. Nu limba vorbită te face român, ci OMENIA care animă fapta. Calitatea de a fi român, identitatea în general, nu ţi-o dă numele de pe buletin, cetăţenia oficială sau limba în care înjuri. Iar patriotismul nu poate fi legiferat prin referendum sau ordonanţe de urgenţă, el există sau nu există. De aici ni se trag toate, şi nefericirea naţională, dar şi incredibila vitalitate care ne-a făcut să supravieţuim peste veacuri. Raportul dintre conştiinţă şi opusul ei este raportul dintre Dumnezeu şi diavol din fiinţa noastră naţională. Câteva procente în plus de Dumnezeu ne-a ajutat să nu dispărem de pe hartă.
Priviţi cu atenţie bobul de grâu: are încrustat pe el chipul Domnului, poansonul de Meşter. Noi, oamenii, suntem chiar seminţele lui Dumnezeu, iar semnul lui în noi este OMENIA. Există şi experimente de laborator, de pe care a fost şters poansonul, identitatea. Există oameni cărora le este ruşine de ţara în care s-au născut, de părinţii care i-au adus pe lume, de istoria care le-a dat numele. Teoretic, această atitudine ar fi justificată, practic este o automutilare, care distruge ceea ce ai, dar nu-ţi conferă o altă identitate (vezi cazul Michael Jackson, care, vrând să fie alb, s-a transformat într-un monstru). Ştergerea identităţii este ca o operaţie estetică făcută de un măcelar, o sfidare imatură şi stupidă a lui Dumnezeu, o maimuţăreală a actului divin, o aroganţă bazată pe ignoranţă. Nu poţi să-ţi ştergi identitatea, pentru că nu eşti rezultatul unei reacţii chimice făcute în eprubetă, eşti OM, iar OMENIA este consecinţa firească a acestei identităţi. Şi nu te poţi manifesta ca om decât ca român, aşa cum ungurul se manifestă ca ungur, armeanul ca armean, ţiganul ca ţigan şi aşa mai departe. Nu poţi, român fiind, să te manifeşti ca ungur, armean sau ţigan…
Dar ce legătură au toate acestea cu inundaţiile? – ar putea întreba cineva. Au. Pentru că, iată, inundaţiile ne-au pus într-o situaţie limită în care trebuie să reacţionăm cumva. Unii, majoritatea, au reacţionat «băseşte», cu mici şi bere de zilele oraşului Dorohoi, în timp ce, tot de zilele oraşului, puhoaiele luau case şi vieţi omeneşti. Niciun pic de tulburare, de smerenie, sau măcar de decenţă nu i-a urnit din implacabila nesimţire. Niciun strop de OMENIE.
Am văzut şi un ins, un anonim, care, în timp ce aceleaşi puhoaie măturau totul în cale, nu s-a gândit la mici şi bere. Nu s-a gândit nici măcar să fugă, ceea ce i-ar fi fost la îndemână, căci era bărbat în putere. A încropit rapid o plută din scânduri, cu care a salvat opt vieţi omeneşti. Nouă ore a stat împreună cu acei oameni agăţaţi de pluta lui, până când autorităţile au avut curajul să vină să-i ia din mijlocul apelor. Acel om era un român. Cei care petreceau cu mici şi bere - ce erau ? Erau ceva? Diferenţa dintre acel om şi petrecăreţii din Dorohoi este diferenţa dintre popor şi populaţie. Vreau să spun, cu asta, că OMENIA este marea calitate a poporului român, aşa cum dezbinarea este marele păcat. Ce-a mai rămas din această calitate, sau cât din ea s-a transformat în mici şi bere, realizăm în timpul dezastrelor. Atunci se alege, cum spuneam, grâul de neghină. Boabele de grâu sunt, în mod fatal, mai puţine. Poate chiar foarte puţine. Au însă, ştanţate pe ele, chipul lui Dumnezeu şi proprietatea de a germina. Paradoxal, acest soi de grâu încolţeşte în situaţii limită…
Cred că dezastrele, acest insolit turnesol al faptelor, ne pot furniza o statistică fundamentală, care, la rândul ei, ne evaluează cantitativ şansele de salvare a României. O statistică la care puţini se gândesc: cât la sută din populaţie reprezintă poporul. Puţin. Atâta cât ne indică OMENIA.

P.S. M-a sunat ieri inginerul Ion Creţeanu… Îl ştiţi, e vestitul cobzar din Voineasa, acel «Grigore Leşe al sudului» despre care tot scriu. Era emoţionat. Are o mică moşie şi un conac în comuna Brastavăţu de lângă Corabia… Îl sunase paznicul conacului, nea Ion Gălan, un bătrân de 76 de ani. «Domnu’ inginer – i-a spus - , hai domne să aducem şi noi aici două familii dintre nenorociţii ăia peste care au venit apele… Să-i scoatem din iarnă, măcar, până le-o da statul ceva. Cu mâncarea ne-om descurca noi. Uite, le dau şi eu patru saci de făină». Nea Ion Gălan e cunoscut în toată zona ca mare meşter de căciuli de astrahan şi om de OMENIE.
Ar mai trebui adăugat un amănunt: bătrânul meşter e grav bolnav. Are cancer la stomac. În puţinele zile care i-au mai rămas, se gândeşte la «nenorociţii ăia peste care au venit apele»…

duminică, 4 iulie 2010

REÎNTOARCEREA LUI TOADER ŞTEŢCA. Întâlnirea cu Dinu Cocea, la Paris


Vă mai amintiţi de primarul Toader Şteţca din Săpânţa? Este cel care, în 1990, luând în serios principiile democraţiei şi ale dreptului de proprietate, a făcut reforma agrară înainte de a exista o legislaţie în acest sens. În toamna aceluiaşi an, după modelul “Proclamaţia de la Timişoara”, a fost elaborată şi dată publicităţii “Proclamaţia de la Săpânţa”.

De atunci, până în 1992, a fost arestat şi eliberat de nenumărate ori, pentru a fi silit să “abdice”. N-a cedat şi, de altfel, nici oamenii nu l-au lăsat. Doi ani mai târziu, înainte de alegerile locale, Toader Şteţca a fost arestat din nou, sub acuzaţie mincinoasă, pentru a fi împiedicat, de fapt, să candideze. În timpul cât el era închis, săpânţenii au luat ca ostatici un maior pe nume Petre Roman, apoi un deputat FSN, Augustin Botiş, şi un împuternicit al guvernului, Ovidiu Şincai. Alegerile s-au desfăşurat cu trupele de scutieri în sat, cu ridicări de oameni şi grenade lacrimogene. Primar a fost ales, în cele din urmă, reprezentantul FSN Gheorghe Turda.

“Domnilor, omul acesta este un erou naţional!”
“Mişcarea de rezistenţă” de la Săpânţa a durat trei ani. Trei ani de luptă continuă cu autorităţile neocomuniste, cu diversiunile, cu intrigile şi dezbinările abil instrumentate de “profesionişti”. Săpânţenii au fost însă solidari cu primarul lor, care devenise un fel de comandant de redută. Această unitate nu a putut fi desfăcută decât în forţă, prin arestarea lui Toader Şteţca. În timpul uneia dintre eliberări, acesta a părăsit Maramureşul şi România şi s-a refugiat la Paris. De atunci, opinia publică nu mai ştie nimic precis despre el. Am aflat de curând, de la un alt nedreptăţit al sorţii, regizorul Dinu Cocea, restul poveştii...
“Şteţca fusese condamnat la vreo 20 de ani închisoare, pentru că dăduse pământul înapoi ţăranilor, înainte să apară legea retrocedării... Avea vreo zece procese, care se tot strămutau, ba la Sighet, ba la Braşov, ba la Ploieşti. Era mai tot timpul închis dar, între procese, îi mai dădeau şi drumul. Ei, bine, în 1993, într-una din aceste , Şteţca a fugit din ţară şi a spre Franţa... Eu l-am cunoscut la o întâlnire cu regele, unde veniseră şi foarte mulţi ziarişti din Europa. După întâlnire, i-am invitat pe toţi la o bere. Printre ei se afla şi un bărbat tăcut şi retras care, la un moment dat, s-a apropiat de mine: ... Am rămas interzis. ... Ştiam toată povestea de la Europa Liberă. N-am mai aşteptat să-mi spună ce voia. . Şi le-am relatat tuturor ce se întâmplase în ’90 la Săpânţa...

Dinu Cocea, protectorul providenţial
I-am dat lui Toader Şteţca o carte de vizită spunându-i să mă sune de câte ori pofteşte sau are nevoie de ceva... A doua zi primesc un telefon de la el: ... Eu locuiam atunci la Franconville, un orăşel superb la vreo 12 kilometri de Paris”. În sfârşit, Dinu Cocea l-a cazat la el acasă. După aceea a început să-l înveţe limba franceză, în fiecare zi câte două-trei ore... Între timp a încercat să-i găsească şi o slujbă, dar n-a reuşit decât ca măturător de şpan într-o fabrică de mobilă metalică. Toader Şteţca nu cunoştea nici o meserie compatibilă cu exigenţele locului şi timpului (făcuse o şcoală de meserii şi fusese antrenor de fotbal la Olimpia Satu Mare)... Dar – şi de-aici totul capătă aer de ficţiune – patronul fabricii a pus ochii pe el, observând că e un om priceput şi inteligent. “Nu ţi-ar plăcea să faci altceva?” – l-a întrebat acesta, într-o bună zi. “Ba da, i-a răspuns Toader, dar nu mă pricep. – Uite, i-a zis patronul, urmăreşte ce face omul ăla la butoane şi învaţă să faci la fel. Dacă reuşeşti, îi poţi lua locul”.

Toader Şteţca, autodidactul
Omul de la butoane era un maistru foarte priceput dar care, spre ghinionul lui (şi spre norocul lui Toader Şteţca), era în conflict cu patronul. Acesta cam voia să scape de el, pentru că era mult prea obraznic şi revendicativ. Conform contractului încheiat, el era, practic, “stăpân” pe întreaga linie tehnologică a fabricii, iar patronul nu avea voie să intervină sau să ia vreo decizie de schimbare. Ar fi putut, în schimb, să-l dea afară, dar nu avea cu cine să-l înlocuiască. De aceea îi făcuse propunerea lui Toader Şteţca... Maramureşanul nostru a luat-o foarte în serios şi, din clipa aceea, nu s-a mai dezlipit de lângă maistru. Acesta a devenit însă suspicios şi, la un moment dat, nu l-a mai lăsat să stea în preajma lui. Toader nu a dezarmat: şi-a cumpărat un binoclu şi, de la distanţă, cocoţat pe o scară, urmărea mişcările maistrului la tabloul de comandă. “Timp de două săptămâni – povesteşte Dinu Cocea - cu complicitatea patronului, a fost autodidact de la distanţa. După care, noaptea, după program, patronul venea să verifice ce ştia Toader şi să-l corecteze unde greşeşte. În cele din urmă, maistrul a fost concediat iar primarul transfug a fost angajat în locul lui (pe un salariu mai mic, evident). Toader era foarte harnic şi conştiincios (lucra zece ore, venea şi în week-end), iar patronul era fericit, căci producţia aproape i se dublase iar comenzile erau onorate la timp. Acum Toader Şteţca are două case lângă Paris şi şi-a cumpărat şi două maşini. Nu este primar, dar e bogat. În orice caz, mult mai bogat decât era la Săpânţa”.

P.S. Toader Şteţca se întoarce în ţară. Se întoarce pentru a spune până la capăt adevărurile necunoscute ale “războiului de la Săpânţa”, dar şi pentru reconciliere. Fostul primar vrea să facă o mică sărbătoare de recunoştinţă din această reîntoarcere. Vrea s-o facă public, să se ştie. Vrea să mulţumească tuturor celor care l-au ajutat atunci, în perioada 1990-1993, tuturor celor care au susţinut cauza lui, precum şi acelora care doar au crezut în această cauză. Vom reveni cu detalii despre “Războiul de la Săpânţa”, despre personalitatea lui Toader Şteţca şi despre neaşteptata lui revenire în România.

Cite
şte şi pe CERTITUDINEA