luni, 19 iulie 2010

Mihai Viteazu, autorul primului "model de ţară" şi primul memorialist român. "Stenograma" convorbirii cu solul polon Lubieniecki la Bucureşti


Mihai Viteazu - autor literar este, desigur, o formulare excesivă. Dar nu prin insuficienţa calităţilor stilistice ale „autorului” ci prin intenţia scrierii. „Textele” sale au fost scrisori diplomatice. Mihai Viteazu nu s-a gândit niciodată să se dedice scrisului, a făcut-o doar pentru a comunica. Iar ceea ce avea el de comunicat era dramatic. Dramatică, tragică chiar, era şi conştiinţa domnitorului. Acest lucru se vede şi se simte şi după 400 de ani.

Despre Mihai Viteazu ştim exact cât am învăţat în liceu şi ce am reţinut din filmul lui Sergiu Nicolaescu. În orice caz, imaginea sa indusă de comentatorii istorici ai ultimilor 20 de ani se identifică cu cea de aventurier lipsit de scrupule, de bătăuş dotat, de parvenit lacom, care nu s-a mulţumit cu Ţara Românească, a „pohtit” şi la celelalte două provincii, Moldova şi Transilvania.
Neavând noi înşine conştiinţă istorică, nu putem nici concepe, nici accepta ca un ins din secolul al XVI-lea, fie el şi voievod, fie el şi Mihai Viteazu, să posede aşa ceva. Ne convine ipostaza de „Mişu Caftangiul” din bancurile de cartier, nu cea de erou şi martir, pe care o considerăm fie o invenţie a romantismului de secol XIX, fie o făcătură a dictaturii comuniste. Despre modul real şi dramatic în care şi-a trăit voievodul scurta perioadă de glorie putem afla, mai degrabă decât din referinţele europene elogioase contemporane lui, din propriile lui vorbe, fie scrise de el, fie redactate de alţii. Acele texte, din fericire păstrate în arhivele europene, îl recomandă, după toate regulile şi convenţiile literare, drept primul memorialist român. Propun aşadar o reconsiderare istorică a autorului primului „model de ţară” prin chiar scrierile şi vorbele sale. Pentru început, un fragment din „stenograma” discuţiei cu solul polon Lubieniecki, avută cu o lună înainte de bătălia de la Călugăreni. (Miron Manega)

"Acum sunt gata să-mi vărs sângele, căci plec la bătaie cu turcii"

«Nu am nicio încredere în unguri, din care sunt în jurul meu 7.000, ba mă tem mai mult de ei decât înainte vreme de turcii care acţionau sub stăpânirea mea. Eram mai sigur sub turci de cum sunt sub creştini acum: […] Palatinul Transilvaniei a trimis numai 3.000 de unguri cărora le plătesc leafa de şase luni, zălogindu-mi toată averea şi vânzând bucată cu bucată toate odoarele soţiei mele. Am ajuns la o aşa de mare sărăcie, încât eu nu-mi cruţ nici obiectele mănăstirilor, ci şi acele toate, care erau închinate lui Dumnezeu, sunt vândute rând pe rând. Nu am niciun ajutor şi nici nu nădăjduiesc altul; Palatinul Transilvaniei nu e în stare să ducă această povară […] Şi între Împărat şi principii creştini nu este nicio înţelegere […]
Dacă acest pârjol s-ar răspândi peste Dunăre în patria mea şi de aici în Ţara Moldovei, nimic bun nu trebuie să aştepte serenisimul rege al Poloniei. Mai bine să se sfătuiască regele cu ai săi şi hatmaniii săi împreună cu oastea sa să-i aştepte pe turci nu la Tyras, adică la Nistru, ci la Dunăre, şi să-i oprească şi să-i împiedice să treacă Dunărea […]
Tot ce fac, fac din dragoste pentru creştinătate, ca să nu se verse sângele creştinilor. Din partea turcilor eu nu eram hărţuit cu nedreptăţi, ba mi s-a făgăduit că eu şi fiul sau moştenitorul meu vom fi păstraţi în domnia mea pe vecie. Acum sunt gata să-mi vărs sângele, căci plec la bătaie cu turcii, care sunt mai presus de puterile mele».

(convorbirea s-a purtat în limba turcă, pe care o cunoşteau şi solul polon,şi Mihai Viteazu. Documentul a fost redactat mai întâi în polonă şi apoi în latină, spre a fi trimis la Vatican, cardinalului Cinzio Aldobrandini, însărcinatul Papei cu chestiunile de politică externă privind «Liga Sfântă»)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu