vineri, 29 mai 2009

TUDOR GHEORGHE, COBZARUL MILENIULUI TREI

interviu realizat de Miron Manega


Locuieşte, împreună cu soţia sa, Georgeta, şi cu fiul lor Adrian, în Craiova, vizavi de Casa Căsătoriilor. De aceea, toate week-end-urile îi sunt "asasinate" de claxoanele nuntaşilor. Locuinţa îi este păzită de un rotweiler şi două broaşte ţestoase. Ţine în casă o colecţie de peste o sută de arici jucărie, cumpăraţi din toată lumea. Are şi trei statui cu chipul său (două de bronz şi una de lemn) făcute cadou de prieteni. Şi cărţi, multe, multe cărţi.

- O întrebare amară: de ce n-aveţi nici discipoli, nici epigoni?
- Există mai multe explicaţii. Nu mai sunt profesori mari, în şcolile de teatru, care să impună atitudinea faţă de o meserie atât de grea. Scena se câştigă greu, centimetru cu centimetru. Pe urmă, tinerii talentaţi de azi vor să fie direct vedete. N-au răbdare să aştepte şi să trudească. La muzica pe care o cânt eu trebuie să ştii ce cânţi, nu e suficient talentul. Deci trebuie să înveţi. Apoi trebuie să înţelegi instrumentul. Deci trebuie să munceşti. Iar ca să fii creativ restaurând piesele vechi, îţi trebuie, pe lângă meşteşug şi talent, har. Cine să se încumete la toate acestea?
Marin Sorescu, pe care l-aţi iubit, a fost ministru al Culturii. Dumneavoastră nu v-ar fi plăcut?
- Lui i-a plăcut, mie nu. Mi s-a propus de două ori...
- Şi...?
- Ei, cum mi-ar fi stat? Parcă văd titlurile din ziare: "Tudor Gheorghe, ministrul cobzar". Sau: "În seara asta, va concerta la Sala Palatului, ministrul Culturii şi Cultelor". Cum mai urcam eu pe scenă? Şi nici nu aş fi putut face mai mult pentru cultură decât fac acum, cu concertele mele.
Instituţia Tudor Gheorghe
- Nu prea sunteţi difuzat la radio.
- Aşa e. Cică n-am target. Habar n-au ei că targetul meu e România!... Dar nu numai că nu mă difuzează. Niciodată statul român, Ministerul Culturii sau vreo altă instituţie guvernamentală nu m-a trimis în străinătate, să reprezint România. Eu am fost CHEMAT, nu trimis. Am cântat în Europa, Canada, Statele Unite. Am cântat şi pentru comunităţile religioase româneşti.
- Care?
- Cam toate. Odată am dat un concert într-o pădure. Era, de fapt, inaugurarea unei biserici ortodoxe, iar locul era o poiană. Se amenajase acolo, printre copaci, tot spaţiul caracteristic unei biserici: naos, pronaos, altar... A fost extraordinar.
- Şi la mai care?
- Am fost, cum ţi-am spus, la mai toate. Odată, la o asemenea comunitate - nu-i spun numele - , după ce le-am cântat în biserică, pastorul lor a intrat într-un fel de transă mistică. Sau asta voia să fie... Mi-a "tradus" că Domnul e mulţumit de pasul pe care l-am făcut, dar că trebuie să fac şi pasul următor, adică să mă convertesc. Dacă nu, familia mea va păţi mare necaz. Aici m-am infuriat. Nu poţi scrie ce i-am zis... "De-aia m-ai chemat, mă, aici? Ca să-mi ameninţi nevasta şi copilul?"... Şi iar i-am spus vorbele alea pe care nu le poţi scrie. După care mi-am luat chitara şi am ieşit...
- Cum vă privesc oltenii din Craiova?
- În Craiova au fost, până în 1990 - îmi spunea cineva - trei instituţii care făceau gloria oraşului: Uzinele Electroputere, clubul de fotbal Universitatea Craiova şi Tudor Gheorghe. Electroputere a fost dezmembrată şi vândută iar de Universitatea s-a ales praful. A rămas Tudor Gheorghe.
"Avem o meteahnă: schimbăm prea des miniştrii"
- Mai credeţi în puterea limbii române, într-o lume anglofonă?
- Dar tu mai crezi în Moş Crăciun?
- Da.
- Hai să-ţi povestesc ce cred eu. Sunt multe cuvinte pe care eu nu le-am lăsat şi nu le las să moară. Dar nu mai pot de necaz când oamenii uită numele lucrurilor care încă există. Uite, în "Carul de flori" sunt cuvinte senzaţionale care denumesc componentele carului. Nu ne mai interesează, poate, să ştim din ce e alcătuit un car, dar florile? Florile nu s-au schimbat, au rămas aceleaşi... Nu vreau să ne întoarcem la condiţia socială a ţăranului interbelic. Trăia rău, era vai de capul lui. Nu trebuie să revenim la sărăcie de dragul ideii de a păstra tradiţia. Eu vreau să bat în poarta ţăranului, la Bobiceşti, sau la tine, la Morunglav, când sunt însetat şi trec pe-acolo, şi să-i spun: "Bă, nea Costică, dă-mi şi mie un pahar cu apă!". Şi el să mă întrebe: "Vreţi cu gheaţă sau fără gheaţă, domnu’ Tudor?" Şi să mă omenească, să mă invite în casă şi să-mi spună: "Vă deranjează aerul condiţionat? Să-l dau mai încet?". Eu îmi doresc ca ţăranul român să aibă aceste lucruri. Şi e firesc să fie aşa, într-o lume modernă şi normală. Nu-l vreau în opinci şi puţind a bălegar... Îl vreau curat şi înstărit, dar păstrător de tradiţie.
- În concluzie, ne vom pierde limba?
- Nu cred, pentru că încă n-o ştim foarte bine. Dar, în ideea de a consolida ceea ce avem, am propus la doi miniştri, până acum, un manual alternativ muzical: o istorie a poeziei române, de la primele manifestări poetice în limba română, până astăzi. Numai că noi avem o meteahnă: schimbăm prea des miniştrii... L-am propus lui Maior şi a fost de acord. Dar l-au schimbat pe Maior. L-am propus Ecaterinei Andronescu, a fost şi ea de acord. Când să-l pună în practică, au schimbat-o şi pe ea. Am hotărât să-l fac de unul singur.
- În ce constă proiectul?
- Aş începe cu un set de cinci compact-discuri care să cuprindă toate bijuteriile poetice care l-au pregătit, în timp, pe Eminescu. Îţi dai seama cât s-au chinuit ăştia până să ajungă la el? Dosoftei, Miron Costin, pe urmă Costache Conachi, fraţii Văcăreşti... Uite ce scria Dosoftei, pe la 1600: "Cine-şi face zid de pace,/ Turnuri de frăţie,/ Duce viaţă fără greaţă/ ’Ntr-a sa bogăţie,/ Că-i mai bună depreună/ Viaţa cea frăţească/ Decăt armă ce destramă/ Oaste vitejească". Sau Miron Costin: "Norocul la un loc nu stă,/ Într-un ceas schimbă pasul,/ Anii nu pot aduce/ Ce-aduce ceasul"... Gândeşte-te că amândoi au fost contemporani cu Shakespeare. Nu e tulburător?... Dacă n-ar fi fost toţi amărâţii ăştia, care să pună pietricică pe pietricică, nu mai avea Eminescu pe ce să urce Luceafărul... El n-a apărut din neant. A apărut ca o culme pregătită şi anunţată de Alecsandri. Cu Alecsandri s-a încheiat procesul acumulărilor. Eu îl iubesc pe Alecsandri (râde) până la identificare fizică... Până aici ar fi primul disc. Al doilea i-ar cuprinde pe Eminescu şi Macedonski. Amândoi in aceeaşi teacă, primul fiind ultimul mare poet romantic al lumii, celălalt fiind primul mare poet modern al României. Mai departe, pornind pe filiera filosofico-meditativă, aş înmănunchia pe al treilea album pe Eminescu, Blaga şi Ioan Alexandru. Pe al patrulea i-aş pune pe Macedonski, Arghezi, Nichita, iar pe al cincilea pe Ion Barbu. Singur. Pentru mine Barbu este unul dintre marile fenomene ale poeziei române. Cheia întregii sale poezii stă în acest vers: "Castelul tău de gheaţă l-am cunoscut, Gândire!"... Ei bine, aceste compact-discuri ar fi un instrument de învăţare a poeziei, în primul rând pentru profesori. Pentru că nici ei nu mai ştiu raţiunea şi frumuseţea limbii române.
Dumnezeu şi cobza
- Cum aţi trecut de la chitară la cobză?
- Am avut un dialog pe tema asta cu "tovarăşul" Dumitru Popescu, zis Dumnezeu. El m-a obligat, pur şi simplu, să învăţ la cobză. M-a chemat într-o seară la el şi m-a întrebat ceva formidabil: "Tovarăşu’ Tudor - zice - , câţi chitarişti sunt mai buni decât dumneata, în Europa?". Zic: "Toţi. - Dar vreun cobzar mare ştii? - Nu". Mi-a spus apoi că folclorul romănesc se duce pe râpă, că e în pericol de dispariţie şi că trebuie făcut ceva... Uite cine-mi spunea mie lucrurile astea: ideologul Partidului Comunist! Ce mai, mi-a dat de înţeles că n-am încotro, trebuie să învăţ la cobză. După vreo două luni a venit din nou la Craiova şi m-a chemat la el. "Cum stăm cu cobza?" - m-a întrebat. "Păi, să vedeţi... – Tovarăşu’ Tudor, zice, un secretar de partid îţi spune o dată sau de două ori. A treia oară te uită". Aşa m-am apucat să învăţ la cobză. E un instrument greu de învăţat. Trebuie să ştii să auzi ca lăutarii. Eu sunt - am mai spus-o - cobzarul generaţiilor din era calculatoarelor...
- Cobza e un instrument autohton?
- Da. Am găsit-o pe Columna Traiană. Era numită lira tracă.
"Am şi două pistoale: cobza şi chitara"
- Când a inceput să se ducă pe râpă folclorul?
- Degradarea cântecului popular a început din clipa în care primul poet anonim a găsit rima nefericită "ogorul-tractorul". Din clipa aia mai era un pas până la "Foaie verde-a bobului,/ Mulţumim Partidului". De aici a început folosirea cântecului popular ca mijloc de propagandă...
- A existat şi un folclor al rezistenţei?
- A existat şi eu chiar am vrut să fac o selecţie... Era o poezie care spunea, de pildă: "Firi-a dracu’ tarla lungă,/ Nu tu soare, nu tu umbră!" Intr-alta vorbea purceaua cu stăpâna: "Firi-a dracu’ de stăpână,/ Nu venişi cu druga-n mână!/ Ba să fii tu, de purcea,/ Că mă lua Miliţia".
În "Cântecul lui Nea Mărin" aveţi două versuri: "I-au fost dragi pe lumea asta/ Calul, puşca şi nevasta". Am observat că, în poezia populară, apar destul de des aceste trei motive...
Calul, puşca şi nevasta au fost reperele bărbatului român într-o lume anterioară secolului vitezei. Calul era cel care-l călătorea, puşca - cea care-l apăra şi nevasta - reperul de stabilitate. Eu am folosit această sintagmă - calul, puşca şi nevasta - în "Cântecul lui Nea Mărin", pentru că mi s-a părut că se potrivesc imaginii pe care a lăsat-o în urmă Amza Pellea.
- Totuşi, în această ierarhie, nevasta e pe ultimul loc. In alt cântec, mai ziceţi - de fapt, cântecul zice!: "Eu am două doruri grele,/ Dorul meu şi-al mândrii mele,/ Nu-l pot spune la muiere./ Că muierea este ra/ Şi începe-a blăstăma"... Este mai importantă dragostea de ibovnică decât dragostea de nevastă?
- Dragostea de iubită e mai spectaculoasă. Ea reprezintă aventura, adrenalina, mândria bărbatului. De aceea e mai cântată, mai "dezbătută" în cântec. Dragostea de nevastă e aşezată, stabilă, obligatorie.
- În "Trecui podul pe la Leasă", cântaţi despre dorul de mamă, tată, copii şi nevastă, exprimate prin viteza calului. La primii trei dorul e pustiitor: "De-o fi dorul de la mumă,/ Să mâi calul, să-l fac spumă!/ De-o fi dorul de la tată,/ Să mâi calul până crapă!/ De-o fi dor de la copii,/ N-aşteaptă murgul să-l mâi". La nevastă dorul se mai potoleşte: "De-o fi dorul de nevastă,/ Să las calul să mai pască". Ce să însemne asta? Misoginism?
- Nici vorbă. E vorba de un ciclu de ipostaze ale femeii. Dacă urmăreşti cu atenţie cântecul, observi că aici e vorba şi de femeia-nevastă, şi de femeia-mamă. Ei, bine, orice femeie este mai întâi iubită (mândra) şi e cântată cum se cuvine în această ipostază. Devine apoi nevastă şi pierde din strălucire. Este, însă, în acelaşi timp, mamă, devenind reperul suprem, care nu se mai clinteşte. Dar nu pentru bărbat, ci pentru copii.
- Calul, puşca şi nevasta lui Tudor Gheorghe care sunt?
- Nevasta e doamna Tudor, o ştii. Calul e trenul, avionul sau Renault-ul meu care vorbeşte iar puşca e cântecul. Am şi două pistoale: cobza şi chitara.
JURNALUL NATIONAL, 13/10/2007

joi, 21 mai 2009

PRIMUL FILM DOCUMENTAR DESPRE EMINESCU


Afişul original al filmului

"Eminescu, Veronica, Creanga" (1)

"Eminescu, Veronica, Creanga" (2)

"Eminescu, Veronica, Creanga" (3)

Am avut privilegiul de a fi primul jurnalist care a semnalat în presă existenţa unui film monumental ca importanţă, atât pentru cultura română în ansamblul ei, cât şi pentru cinematografia românească. Din nefericire, filmul a fost şi continuă să fie ignorat pe nedrept, el nefiind menţionat până acum în nici un document public (cu excepţia intervenţiilor subsemnatului).


Octav Minar, un creator nedreptăţit

„Eminescu, Veronica, Creangă” se numeşte filmul, are 21 de minute şi a fost realizat, în 1914, de Octav Minar, un cercetător controversat al vieţii lui Mihai Eminescu. Pelicula, considerată una dintre cele mai valoroase piese de tezaur, a fost descoperită, în urmă cu câţiva ani, la Arhiva Naţională de Filme, de pasionaţii bibliofili Ion Rogojanu şi Dan Toma Dulciu. Documentarul, recuperat şi recondiţionat integral, este creaţia Casei de Filme “Pathé”, iar imagine poartă semnătura lui Victor de Bon. Acesta realizează aici o creaţie extrem de interesantă, în sensul că documentarul e presărat cu scene lirice, interpretate de artişti profesionişti (primele încercări de docudrama!), iar poemele eminesciene sunt ecranizate artistic, cu filmări făcute în Italia şi Egipt. Reamintesc că „Eminescu, Veronica, Creangă” a fost realizat în 1914 şi prezentat pentru prima oară publicului la 31 ianuarie 1915, la Ateneul Român. Cu acest prilej a vorbit scriitorul Barbu Stefănescu Delavrancea.

Reconstituirile
Ne reţin atenţia imagini autentice, filmate la începutul veacului trecut, ce pot fi considerate adevărate documente istorice, înfăţişând meleagurile natale ale Poetului, diferite fotografii inedite (inclusiv o controversată poză a Poetului, împreună cu tatăl său), Casa lui Aron Pumnul din Cernăuţi (unde a locuit Eminescu), imagini ale Iaşului, precum şi câteva clădiri pe unde paşii acestuia au poposit (Biblioteca Centrală, “Bolta Rece”, localul “Trei Sarmale” etc), rudele acestuia ( Arhimandritul Ioachim Iuraşcu), Mormântul lui Eminescu de la Cimitirul Bellu, busturile lui Eminescu de la Dumbrăveni, Botoşani, din faţa Ateneului, fotografiile Veronicăi Micle, Teiul lui Eminescu, Grădina Copou, Mânăstirea Văratec, Mormântul Veronicăi Micle, rudele în viaţă ale lui Creangă.Dacă acest film ar fi fost studiat cu atenţie (sau doar studiat), reconstituirea casei memoriale a lui Eminescu de la Ipoteşti ar fi fost cât se poate de aproape de realitate! În al doilea rând, filmul acesta, avându-l ca autor pe mult hulitul şi blamatul Octav Minar, este unul dintre cele mai elocvente documente cinematografice păstrate în întregime şi prima încercare de a ilustra, cu mijloacele specifice celei de-a şaptea arte creaţia eminesciană.
Miron Manega

duminică, 3 mai 2009

ADUNĂ-MI, MAMĂ, UMBRA



de Miron Manega

Adună-mi, mamă, umbra cu lopata
Şi vars-o în grădină printre crini,
Să nu te vadă cerul cînd te-nchini
La umbra unui vis zdrobit cu roata.

Cînd ţi se umple perna de lumini
Visează-ncet, să nu se scoale tata,
Adună-mi, mamă, umbra cu lopata
Şi vars-o în grădină printre crini.

Au tras în mine rudele şi gloata
C-am desenat pe prispă zei străini,
Nu da crezare, mamă, sunt lumini
Din visul meu pe care arde roata.

Adună-mi, mamă, umbra cu lopata...

!Piesa FOLK pe aceste versuri (muzica: Maria Gheorghiu)

vineri, 1 mai 2009

FĂRĂ LESĂ

de Miron Manega

dac-ai ieşit din lotuşi în Zodia Tăierii
şi vrei să mergi, Poete, desculţ peste zăpezi
sau, poate, printre ţarcuri, la spaţii să visezi,
să nu pleci fără lesă, căci te pândesc hingherii.

Un sistem numit România

Foto: Miron Manega

DOMINAŢIA BANULUI INTERNAŢIONAL

de MIHAI EMINESCU

EXPLICATIO. Din nefericire pentru ideea de demnitate naţională, a devenit o modă să spui că Mihai Eminescu nu mai este la modă. Am vrut să arăt, prin acest colaj, alcătuit din fragmente ale operei sale jurnalistice, că Eminescu nu a fost doar poet şi gânditor, ci şi primul analist economic din istoria României. “Diagnosticele” şi analizele lui economice, publicate în perioada 1870-1889, sunt valabile şi astăzi. Cele de mai jos par inspirate din realitatea noastră. Mi-a uşurat munca – şi mulţumesc pe această cale autorului – cartea lui Radu Mihai Crişan (scriitor şi doctor în economie), “Eminescu interzis”, apărută la Editura Criterion Publishing. Textele colajului au fost extrase din publicaţiile Albina, Familia, Federaţiunea, Convorbiri Literare, Curierul de Iaşi (1870-1877), colecţia ziarului Timpul (1877-1883) şi din manuscrise publicate postum. (Miron Manega)


CINE CONDUCE OPINIA PUBLICĂ
"De când lumea nu s-a văzut ca un popor să stea politiceşte sus şi economiceşte jos; amândouă ordinele de lucruri stau într-o legătură strânsă; civilizaţia economică e muma celei politice. Legile demagogiei sunt factice, traduse de pe texte străine, supte din deget, pe când ele ar trebui să fie, dacă nu codificarea datinei juridice, cel puţin dictate şi născute din necesităţi reale, imperios cerute de spiritul de echitate al poporului; nu reforme introduse în mod clandestin, necerute de nimenea sau vulgarizate ca o marfă nouă sau ca un nou spectacol.
Cea mai superficială socoteală din lume ar dovedi, îndestul, că puterea productivă a naţiei româneşti n-a crescut, n-a putut să crească în raport cu groaza de cheltuieli pe care le-au impus formele de civilizaţie străină, introduse cu grămada în ţara noastră… Clasele productive au dat îndărăt; proprietarii mari şi ţăranii au sărăcit; industria de casă şi meşteşugurile s-au stins cu desăvârşire – iar clasele improductive, oamenii ce încurcă două buchi pe hârtie şi aspiră a deveni deputaţi şi miniştri, advocaţii, s-au înmulţit cu asupră de măsură, dau tonul, conduc opinia publică.
LEGILE DEMAGOGIEI
Am admis legi străine în toată puterea cuvântului, care substituie, pretutindenea şi pururea, în locul noţiunilor naţie, ţară, român, noţiunea om, cetăţean al universului… Am creat o atmosferă publică pentru plante exotice, de care planta autohtonă moare… Azi avem cele mai înaintate instituţii liberale: control, suveranitatea poporului, consilii judeţene şi comunale. Stăm mai bine pentru aceasta? Nu, de zece ori mai rău, căci instituţiile noi nu se potriveau cu starea noastră de cultură, cu suma puterilor muncitoare de care dispunem, cu calitatea muncii noastre, încât trebuie să le sleim pe acestea pentru a întreţine aparatul costisitor al statului modern.
Dacă în timpul când ni se promitea domnia virtuţii, cineva ar fi prezis ceea ce are să se întâmple peste câţiva ani, desigur ar fi fost declarat proroc mincinos. Să fi zis cineva că cei ce promiteau economii vor spori bugetul cheltuielilor cu 40%; că cei ce combat funcţionarismul vor spori numărul posturilor cu sutele; că cei ce sunt pentru independenţa alegătorilor vor face pe funcţionar să atârne atât de mult de autorităţile supreme încât aceste mii de oameni să voteze conform comandei din Bucureşti; că se va specula averea statului la bursă; că se vor da 17 milioane pe drumul de fier Cernavodă-Chiustenge (Constanţa n.r.), care nu face nici cinci, şi că patru milioane din preţul de cumpărătură se va împărţi între membrii Adunărilor; că se va constata cumcă o seamă de judecători şi de administratori în România sunt tovarăşi de câştig ca bandiţii de codru. Dacă cineva ar fi prezis toate acestea lumea ar fi râs de dânsul şi totuşi nu numai acestea, ci multe altele s-au întâmplat şi se întâmplă zilnic, fără ca opiniunea publică să se mai poată irita măcar.
CORUPŢIA ŞI BUGETOFAGII
Cestiunea economică la noi nu e numai o cestiune a mişcării bunurilor; ea e mai adâncă, e socială şi morală. Fără muncă şi fără capitalizarea ei, adică fără economie, nu există libertate. Celui care n-are nimic şi nu ştie să se apuce de nici un meşteşug dă-i toate libertăţile posibile, tot rob e, robul nevoilor lui, robul celui dintâi care ţine o bucată de pâine în mână. Nu există alt izvor de avuţie decât sau munca, fie actuală, fie capitalizată, sau sustragerea, furtul. Când vedem milionari făcând avere fără muncă şi fără capital nu mai e îndoială că ceea ce au ei a pierdut cineva.
Mita e-n stare să pătrunză orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii… Oameni care au comis crime grave se plimbă pe strade, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-şi petrece viaţa la puşcărie… Funcţiunile publice sunt, adesea, în mâinile unor oameni stricaţi, loviţi de sentinţe judecătoreşti. Acei ce compun grosul acestei armate de flibustieri politici sunt bugetofagii, gheşeftarii de toată mâna, care, în schimbul foloaselor lor individuale, dau conducătorilor lor o supunere mai mult decât oarbă. Elemente economice nesănătoase, jucători la bursă şi întreprinzători şarlatani, se urcă, cu repejune, în clasele superioare ale societăţii omeneşti… Justiţia, subordonată politicii, a devenit o ficţiune. Spre exemplu: un om e implicat într-o mare afacere pe cât se poate de scandaloasă, care se denunţă. Acest om este menţinut în funcţie, dirijază însuşi cercetările făcute contra sa; partidul ţine morţiş a-l reabilita, alegându-l în Senat. Partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale care calcă făgăduielile făcute naţiei în ajunul alegerilor şi trec, totuşi, drept reprezentanţi ai voinţei legale şi sincere a ţării… Cauza acestei organizări stricte e interesul bănesc, nu comunitatea de idei, organizare egală cu aceea a partidei ilustre Mafia şi Camorra, care miroase de departe a puşcărie.
MIZERIA ARTIFICIALĂ
Oare nu e caracteristic pentru tratamentul de care se bucură populaţiile noastre din partea administraţiei şi a fiscului când constatăm că, în acelaşi timp în care zeci de mii de străini imigrează în fiece an, românii, din contră, părăsesc ţara lor, ca şoarecii o corabie care arde, şi că emigrează? La noi mizeria e produsă, în mod artificial, prin introducerea unei organizaţii şi a unor legi străine, nepotrivite cu stadiul de dezvoltare economică a ţării, organizaţie care costă prea scump şi nu produce nimic. Aşa încât, departe de-a vedea existenţa statului asigurată prin cârma puternică şi prevăzătoare a tot ce poate produce naţia mai viguros, mai onest şi mai inteligent, suntem, din contră, avizaţi de-a aştepta siguranţa acestei existenţe de la pomana împrejurărilor externe, care să postuleze fiinţa statului român ca pe un fel de necesitate internaţională. Acea necesitate internaţională n-are nevoie de-a ţine seama de sentimentele noastre intime, ci numai de existenţa unui petec de pământ cvasineutru lângă Dunăre.
PERSPECTIVE
Vom avea de-acum înainte dominaţia banului internaţional, impusă de străini; libertatea de muncă şi tranzacţiuni; teoria de luptă pe picior în aparenţă egal, în realitate inegal. Şi, în această luptă învinge cel pentru care orice mijloc de câştig e bun. Urmare ei, capitalul, care ar trebui să fie şi să rămână ceea ce este prin natura lui, adică un rezultat al muncii şi, totodată, un instrument al ei, e, adesea, ca posesiune individuală, rezultatul unor uneltiri vinovate, a exploatării publicului prin întreprinderi hazardate şi fără trăinicie, a jocului de bursă, a minciunii.
Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine. Shakespeare cedează în faţa bufoneriilor şi dramelor de incest şi adulteriu, cancanul alungă pe Beethoven, ideile mari asfinţesc, zeii mor".