MODELUL DE ŢARĂ (V). "Jaful naţional s-a comis cu multă competenţă"

Modelul de Ţară al lui Florian Colceag seamănă izbitor, în privinţa expertizei istorice, a diagnozei sociale, a motivaţiei şi a reperelor de bune practici (preluate din experienţa sistemelor britanice) cu teoria Statului Organic a lui Mihai Eminescu. Modelul de Ţară nu este însă doar o teorie, ci şi (mai ales) un manual de lucru, Florian Colceag având avantajul instrumentelor de cercetare ale secolului XXI. “Modelul de ţară” este un fel de maşină pe care autorul ei te învaţă şi cum s-o construieşti, şi cum s-o utilizezi.

“Se poate şi fără stat, direct cu publicul şi finanţatorii europeni”

Daţi-mi un argument decisiv pentru care Modelul de Ţară n-ar trebui să aibă nicio opoziţie din partea statului român.

L-am formulat deja: nu cere bani de la buget. În schimb, aduce bani la buget.

Şi dacă statul va… sta deoparte?

Se va afla într-o situaţie destul de ingrată. Pentru că derularea programelor va fi la vedere, în faţa întregii opinii publice naţionale şi internaţionale. Dacă statul va sta deoparte în condiţiile în care nu trebuie să investească nimic, fiind iniţiativa societăţii civile, iar proiectul e agreat şi susţinut de întreaga Uniune Europeană, precum şi de instituţii de prestigiu din lume, atunci instituţiile politice din România vor fi percepute în afară ca duşmani ai proiectului, deci duşmani ai redresării României. Nu cred că le convine această perspectivă.
Şi dacă, totuşi, statul român nu va dori să se implice în Modelul de Ţară nici măcar cu atât de puţin cu cât i se cere, deşi are posibilitatea, proiectul se poate face prin societatea civilă. Dacă stăm să numărăm, statul e reprezentat, în instituţiile sale fundamentale, de 2.000-3.000 de oameni. Nu reprezintă nici populaţia majoritară şi nici cea mai bine profesionalizată. Se poate şi fără stat, direct cu publicul, direct cu antreprenorii, direct cu finanţatorii europeni.

Uniunea Europeană ar agrea să colaboreze cu proiectul, fără girul statului român?

Nu cu orice proiect, dar cu acest proiect da. De ce? Pentru că un proiect de sustenabilitate în guvernanţă cum e Modelul de Ţară trebuie să fie validat undeva. Trebuie să fie experimentat undeva. Probleme de guvernanţă nu sunt doar în România, sunt peste tot. Este nevoie de un laborator. Deci ar fi dispuşi să susţină un model de dezvoltare durabilă şi sustenabilă în regim de criză.

“Ferească Dumnezeu ca un om foarte prost să aibă şi puterea!”

Dumneavoastră, Florian Colceag, aveţi suficientă vizibilitate şi notorietate în Europa ca să puteţi fi perceput ca o garanţie pentru instituţiile decidente ale Uniunii Europene?

Da. Eu sunt cunoscut şi bine perceput în mediile ştiinţifice internaţionale, la OECD, Clubul de la Roma, Banca Mondială şi chiar Uniunea Europeană. Acest proiect, din clipa în care va ieşi pe piaţă, va constitui obiect de studiu inclusiv pentru premianţii Nobel. Am o plajă de recunoaştere destul de largă în lume, suficientă ca eu să constitui o garanţie morală şi profesională…

În România nu sunteţi “utilizat”…

Nu. Şi din păcate nu sunt o excepţie în acest sens. Dar aş vrea să se înţeleagă un lucru: acest proiect nu urmăreşte să mă scoată pe mine în evidenţă, ci ca să ajute în momentul de dificultate, la găsirea unei soluţii pe o intenţie corectă: intenţia reformei instituţiilor statului şi a ieşirii din criză cu dezvoltare sustenabilă…
Interesant e că sistemul Gifted Education pe care-l promovez de atâţia ani în România a prins la populaţie. Acum există deja campusuri care vor creşte pe Gifted Education… Dar n-a prins la autorităţi. Iar ce apare în legi, pe programele de excelenţă în educaţie, apare datorită eforturilor pe care le-am făcut împreună cu colaboratorii şi colegii mei. Există o rezistenţă colosală a mediocrităţii în decizie, izvorâtă din frica mediocrilor de a-şi pierde poziţiile, deşi ne costă şi îi costă. Ei ar fi mai fericiţi şi mai în siguranţă dacă ar exista oamenii potriviţi la locul potrivit.

Şi totuşi, nu cred că România putea fi distrusă numai de mediocri. Doar incompetenţa nu putea fi atât de eficientă şi de… sistematică. Pare mai degrabă un scenariu, un program…

Observaţia este judicioasă. Jaful naţional s-a comis, într-adevăr, cu multă competenţă. Pentru că, deşi majoritatea celor care au ocupat şi ocupă funcţiile publice sunt mediocri, în spatele lor, sau printre ei, s-au aflat întotdeauna creiere cu înalte abilităţi. De unde au apărut aceste creiere? Nu din senin, evident. Ceauşescu a adunat în jurul său, în ultimii ani de dinaintea morţii, un număr de tineri şefi de promoţie cu abilităţi evident înalte. I-a plasat în posturi de consultanţă la vârf şi i-a supus unui regim extrem de competitiv, pe direcţii precise, astfel încât să se aleagă nişte câştigători (procedeu utilizat peste tot în reţeaua KGB). Aceşti tineri au stat în umbra puterii, s-au hrănit cu laudele şefilor şi şi-au transformat personalitatea astfel încât să placă acestora. Trăind în mediul lor izolat, au ajuns ulterior să concureze între ei pe ceea ce părea, la momentul anilor `90, ca fiind lucrul cel mai intersant, adică acumularea unor averi cât mai mari. Având însă sentimentul că sunt ilegitimi în structurile puterii, nu au gospodărit averea ţării, ci au jefuit-o, comportându-se ca nişte prădători (comportament curent în istorie, atât la colonizatorii unor teritorii, cât şi la imigranţi). Mulţi dintre acei tineri au rămas în sau pe lângă structurile puterii şi au dus ţara la punctul în care se află acum. Interesant, din punct de vedere psihologic, este şi modul lor de manifestare în raport cu posibilii competitori: tinerii supradotaţi şi specialiştii în diferite domenii. Aceştia au fost percepuţi nu ca nişte resurse valoroase pentru ţară, ci ca nişte posibili competetitori pe poziţiile câştigate cu greu între ei, prin bătălii permanente, de tip politic. Din nou devine vizibil acel sentiment de ilegitimitate, prin lupta de conservare a anumitor caracteristici a ierarhiilor de partid şi a sistemului proletcultist, moştenit din comunism.
Se observă însă şi o tendinţă de a se făli cu puterea, cu poziţia, cu averea, în faţa puţinelor persoane care i-au cunoscut în copilărie, când erau nişte tineri săraci şi fără perspective. Comportamentul lor exprimă tot timpul o atitudine demonstrativă de tipul „vedeţi ce-am ajuns?” Astfel, din partea acestor foşti tineri capabili şi frustraţi, putem vedea acte „generoase” gen construirea unei biserici, a unei grădiniţe, sau alte „ctitorii”, dar niciodată orientarea eforturilor spre reconstrucţia naţionala. Ilegitimitatea se vede la nivelul lipsei de conştiinţă, de responsabilitate faţă de destinul naţiunii. Ţara este considerată o vacă de muls, cu excepţia unor mici regiuni ce trebuie protejate pentru a le preamari lor existenţa.
Avem, de partea cealaltă, competiţia tinerilor cu studii în afara ţării, ce se întorc în ţară ca să ajute la ieşirea din criză. În mod evident, aceşti tineri au alte motoare interioare şi nu au fost formaţi să fie concurenţi între ei. Au, de asemenea, un nivel înalt de cunoştinţe, dar sunt orientaţi către problemele ţării, nu ale grupului elitist cu care se întrec. De aici se vede şi reacţia autorităţilor vizavi de aceşti tineri, pe care-i sfidează cu sloganuri şi atitudini dispreţuitoare gen „puterea se cucereşte, nu se oferă”. Ceea ce nu ştiu ei e că aceşti tineri chiar o vor face. Altfel însă decât se aşteaptă ei. Actualii deţinători ai funcţiilor cheie sunt bine antrenaţi să fure cu acte în regulă, scopul lor fiind puterea şi averea. Tinerii ce vin înapoi în ţară sunt formaţi în spiritul competenţei, calităţii, responsabilităţii şi implicării sociale, având şcoala vestică în spate, nu şcoala KGB. În plus sunt informaţi în privinţa realităţii de la noi, nu sunt în necunoştinţă de cauză. Ei vin de asemenea pe un vid de competenţă şi calitate, nu de putere, cum era în 1990. Pe aceşti tineri, instituţiile statului, dacă îi primesc, încearcă să-i pervertească, să-i deformeze după modelul lor de lucru. De aceea, şansele acestor tineri de a putea face ceva în Romania se află în mediul privat, unde autoritatea statului nu mai are prea mare putere, mai ales într-un stat atât de slăbit şi de ineficient cum este al nostru. Pentru acesti tineri „Modelul de Ţară” reprezintă schema funcţională de inserare şi acţiune prin accesarea fondurilor europene care ocolesc structurile statului. Ei pot construi o altă Românie, chiar pe spaţiul în care România, aşa cum e ea proiectată de actualii lideri, se află în degenerare rapidă. Aşa se schimbă în general istoria: datorită sau din cauza unor variabile de tip psihologic. De aceea este o eroare să credem că liderii noştri politici sunt incapabili din punct de vedere intelectual. Ei sunt doar greşit orientaţi şi egocentrici. Depinde de noi să alegem alţii, cu abilităţi cel puţin la fel de înalte, dar care sunt orientaţi spre binele naţional. Începem să avem de unde alege, prin reîntoarecerea tinerilor în ţară.

Care este cea mai mare piedică în calea realizării Modelului de Ţară?

Nu cred, în acest moment, că sunt opoziţii atât de mari încât proiectul să nu poată fi realizat. Momentul este cel mai potrivit, pentru că, practic, e singura soluţie. Pot să vă spun însă care este cel mai mare duşman al normalităţii de orice fel. Un prieten din Australia mi-a atras atenţia asupra unui pasaj dintr-o carte pe care tocmai o citise. Există - scria în acel pasaj - o trăsătură comună între oamenii foarte puternici şi oamenii foarte proşti: şi unii şi alţii încearcă să schimbe mediul în care trăiesc, după propria lor concepţie, în loc să-şi schimbe concepţia în funcţie de mediul în care trăiesc. Şi ferească Dumnezeu ca tu să fii mediul în care trăiesc ei, pentru că vor face absolut orice ca să te deformeze. Acum vin eu şi completez: ferească Dumnezeu ca acel om foarte prost să aibă şi puterea!

Citeşte şi pe www.certitudinea.ro/

Click pentru a citi proiectul MODELUL DE ŢARĂ