vineri, 29 iulie 2011

WHO THE FUCK IS ADRIAN COSTEA? (III). "Colosalul"


Urmăresc cu atenţie şi mirare toate “scamele” rămase pe internet din colosalul scandal Adrian Costea. Pentru că a fost cu adevărat un scandal uriaş, care face, prin aceasta, trimitere la dimensiunea personajului. În majoritatea declaraţiilor şi abordărilor publice importante ale celor care l-au cunoscut cât de cât (chiar şi a celor care-l dezavuau – şi au fost mulţi!) există un soi de rezervă respectuoasă, uneori admirativă, alteori temătoare, în a-l acuza tranşant.

Altfel, tot ce ştim despre Adrian Costea e că a fost un escroc, care a furat banii ţării. Nu putem accepta, nici măcar ca ipoteză de lucru, varianta nevinovăţiei sale. Ceea ce încurcă destul de mult lucrurile, pentru că foarte multe nu se mai leagă. În primul rând, nu putem înţelege personajul. Şi nu-l putem înţelege pentru că ne lipseşte sistemul de referinţă, precedentul.

În al doilea rând nu înţelegem logica faptelor. Bombardaţi zilnic cu găinării “de partid şi de stat", nu mai avem noţiunea colosalului, decât în varianta lui malefică, distructivă. Ni s-a format, la nivel de conştiinţă socială, reflexul pavlovian că măreţia este neapărat megalomanie. Iar dacă ceva se prefigurează a fi uriaş, automat suntem tentaţi să-l plasăm în zona întunecată.

În cazul lui Adrian Costea e posibil ca aşa să stea lucrurile. Să fie un paranoic bolnav de vise colosale. Şi ar fi neîndoielnic aşa, dacă totul ar rămâne la nivelul minţii, al fantasmelor personajului. Dar când fantasmele se mută în planul realităţii, iar realitatea le confirmă, problema nu se mai poate tranşa nici medical, nici „găinăreşte”, după algoritmul micilor şmenuri cu care suntem obişnuiţi.

Acţiunile lui Adrian Costea în România au fost colosale, dincolo de aspectul lor negativ sau pozitiv. A ţinut în viaţă, a instruit şi a manipulat cel mai toxic partid din istoria primului deceniu al „democraţiei” româneşti (PDSR), l-a rupt în două când s-a supărat, creînd APR-ul, a avut în mână toate activele României (în timpul lui Emil Constantinescu), a realizat cea mai monumentală monografie în imagini a României („Eterna şi fascinanta Românie”), într-un tiraj uriaş.

Cartea nu a fost pentru publicul larg, ci pentru elita lumii, care conta în acel moment pentru relaţiile României. 45.000 de exemplare au ajuns la toate structurile puterii, instituţiile şi personalităţile publice din toate statele Americii, 12.000 de exemplare la instituţiile din România (plus 4.000 de exemplare la personalităţi) şi alte 1.500 de exemplare la ambasade. Fiecare carte (în greutate de 4,7 kg) era pusă într-o supracopertă-casetă învelită în pânză de in roşie, cu numele României în relief, în foiţă de aur, totul fiind introdus apoi într-o altă cutie, cu pereţi dubli. Pachetul, în greutate totală de 7,7 kg, era însoţit de o scrisoare personalizată şi semnată de Adrian Costea, pentru fiecare destinatar în parte. A fost o campanie imensă, costisitoare şi foarte precis targetată, de promovare a României... Şi totuşi, în spaţiul public din România nu se ştie aproape nimic de substanţa acestei cărţi. Iar cei care ştiu - tac. Toate fotografiile au fost făcute de Adrian Costea (există o arhivă de 44.000 de negative), pe parcursul a 80.000 de kilometri parcurşi prin ţară, în perioada 1992-1996.

În 1999 a fost arestat preventiv la Paris (în urma unui denunţ anonim din România), iar exemplarele care trebuiau să ajungă în celelalte state ale lumii n-au mai fost trimise. Totul a costat 13 milioane de dolari, finanţare personală, din care 4,7 milioane de dolari publicitate cumpărată de Bancorex. Aceasta e varianta lui Adrian Costea. Varianta publică este că a furat banii de la Bancorex. Dar indiferent cum stau lucrurile, anvergura acţiunii e colosală.

Arestarea, pentru capete de acuzare care l-ar fi închis pe viaţă (printre care şi crimă contra umanităţii), ancheta care a durat 9 ani şi procesul de la sfârşit (care au costat statul francez 40 de milioane de euro), pentru ca, la sfârşit, inculpatul să fie condamnat pentru că a cheltuit prea mulţi bani din propriile firme, totul este de o anvergură neverosimilă. Putem emite următoarea judecată: dacă a fost vinovat şi a reuşit să înfrângă justiţia franceză, înseamnă că puterea sau inteligenţa lui au fost colosale. Dacă a fost nevinovat, nedreptatea care i s-a făcut a fost colosală. În tot acest timp a suferit 18 operaţii de cancer, ceea ce iarăşi depăşeşte limitele firescului.

Acest ins ciudat, megaloman, paranoic, supermalefic sau toate acestea la un loc (acceptând interfaţa publică), dar extraordinar de creativ şi pe care-l caracterizează, în tot ce face, COLOSALUL, s-a întors în România pentru a face un lucru la care nimeni nu se aşteaptă şi nu-l crede: sculptură. Nu-l cred, de fapt, cei cu care a “colaborat” din 1992 până în 1999 - politicienii şi politrucii - care nu au ştiut nimic despre dimensiune sa artistică. Majoritatea vor avea, desigur (dacă nu au avut déjà), reacţia ţăranului care a văzut pentru prima dată girafa: “Aşa ceva nu există!”

Rămâne de văzut dacă acest ultim gest afirmativ al lui Adrian Costea (o expoziţie de sculptură care să-l reconsacre într-un domeniu esenţial, abandonat în 1992, în plină glorie) va mai avea dimensiunea faptelor sale de până acum.

Sursa: www.certitudinea.ro

PDL ameninţat cu dizolvarea pe cale judecătorescă. Reclamant: Partidul Democrat!


Uneori, buturuga mică răstoarnă carul mare. Pe 8 septembrie, Partidul Democrat Liberal este chemat în instanţă la Tribunalul Bucureşti, Secţia a III-a civilă, într-un proces prin care se cere dizolvarea sa. Temeiul legal al demersului este încălcarea art. 25 (1) (2) din Legea 14/2003, iar dizolvarea se întemeiază pe aplicarea art. 26 (1) (2) din aceeaşi lege. Petentul acţiunii judecătoreşti este Viorel Rînghilescu, preşedintele... Partidulul Democrat. Al adevăratului Partid Democrat, pentru că cel condus de Emil Boc, iar înaintea lui de Traian Băsescu şi Petre Roman este, se pare, un partid furat. Pentru a înţelege cât de cât absurditatea situaţiei, trebuie făcut un scurt remember. Pe 9 iulie 2006, subsemnatul pubica pe site-ul Agonia.ro (n-am avut loc în altă parte), sub titlul „Partidul Democrat are o problemă: din punct de vedere juridic, nu există!”, următorul text:

„Partidul din care a făcut parte, până la alegerile din decembrie 2004, preşedintele României este, din punct de vedere juridic, nul. Adevăratul Partid Democrat s-a înfiinţat pe 26 decembrie 1989, în clădirea Comitetului Central. Fondatorul acestui partid este revoluţionarul Viorel Rînghilescu. Platforma program a fost citită de acesta în faţa camerelor şi transmisă, prin agenţiile străine, pe posturile Tv din întreaga lume. Documentele de înfiinţare au fost depuse la tribunal pe 11 ianuarie 1990. Dar, cu alţi membri fondatori, majoritatea maghiari.

În momentul de faţă există suficiente dovezi scrise, filmate, fotografii şi declaraţii care confirmă “furtul” paternităţii PD. Viorel Rînghilescu, rezident în Olanda (după ce a fost izgonit din ţară, sub ameninţarea cu moartea, în 1990), a revenit în România pentru a-şi revendica partidul. Pe 26 mai, el a trimis la preşedinţie o scrisoare prin care solicita lui Traian Băsescu o întrevedere. Nu a primit nici un răspuns. Zilele acestea Viorel Rînghilescu va depune în instanţă dosarul unui caz care poate releva un fapt fără precedent: inexistenţa de drept a Partidului Democrat pe care l-am votat în alegeri.

Un PD format din maghiari
Dosarul de înfiinţare a Partidului Democrat estre lovit de nulitate încă de la prima pagină: data este eronată (11.01. 1989, în loc de11.01.1990), numărul semnăturilor nu concordă cu lista numelor (sunt mai puţine), iar pe documentul dactilografiat este făcută o adăugire de mână. Mai departe, în statutul partidului nu sunt decât semnăturile, lista explicită a semnatarilor lipseşte. Urmează platforma program a partidului, ataşată şi ea la dosar, dar care este datată 26.12.1989. Iar în tabelul nominal cu membrii fondatori ai Partidului Democrat (“Partididului”, cum este scris), din cele 41 de nume 26 sunt nume ungureşti, aparţinând unor persoane neparticipante la revoluţie. Iar unul dintre nume, Dani Eva, e trecut de două ori. Ca să nu mai vorbim că sunt vreo trei Remenyik (Sandor, Ildiko şi Istvan), doi Hadnagy-Rottestein (şi un Rottestein Robert), doi Csako-Laszlo, doi Agardi, doi Dani Kalman, doi Darko şi trei Suto. Restul sunt români sau de etnie incertă.

Nume de cod: “Benedict”
O altă ciudăţenie a documentelor depuse la TMB este aceea că, dintre cei 13 membri ai “Comitetului Naţional Provizoriu” al Partidului Democrat (care au semnat solicitarea de înscriere), şase nici nu se regăsesc pe lista membrilor fondatori: Dincă Dumitru, Coiciu Viorel, Grigorescu Alexandru, Nicolae Costel, Popa Octavian şi Ştefănescu Adrian. Adică, deşi nu făceau parte din partid, făceau parte din comitetul de conducere al partidului. Dar parcă mai contează? Parcă a contat vreodată? Şi, oricum, în acest moment, discuţia nu se mai poate purta în termeni juridici pentru că e tardiv, atât sub aspect civil, cât şi penal. În perspectiva legitimităţii istorice lucrurile nu stau însă chiar aşa, iar ca imagine a partidului situaţia e dezastruoasă, mai ales pe plan extern. Pentru că PD-ul este unul dintre partidele din Alianţă, iar Traian Băsescu a fost propulsat în alegeri de acest partid. Care are o mare problemă, căci s-a constituit nu numai pe bază de fraudă grosolană, ci şi, conform declaraţiilor lui Viorel Rînghilescu, prin teroare şi ameninţare cu moartea. Iar autor nominal al actului de teroare este nimeni altul decât Cazimir Ionescu, actualmente membru marcant al CNSAS. Ceea ce ne duce cu gândul la numele de cod “Bebedict”, de care scria “Gardianul”.

“Ceauşescu era mort când a fost împuşcat!”
“Pe 24 decembrie dimineaţa, a venit în clădirea CC-ului Sergiu Nicolaescu, însoţit de un militar. Avea în mână o sacoşa şi era foarte agitat” – povesteşte Viorel Rânghilescu. “Întreba întruna de Cazimir Ionescu, care nu era momentan acolo. Mi-am dat seama că deţine o informaţie importantă, pe care nu voia să ne-o comunice nouă, revoluţionarilor. L-am rugat pe Tara Tiberiu - acum pot să-i spun numele, căci au trecut 16 ani – să afle care-i misterul agitaţiei lui Nicolaescu. Tiberiu s-a dus la soldat şi, după ce l-a cam înghesuit, a aflat un lucru care acum pare de necrezut: Ceauşescu murise în dimineaţa acelei zile de 24 decembrie. Am aflat după aceea că procesul avusese loc pe 23 decembrie. Deci, când a fost executat, Ceauşescu era deja mort. Plutonul de execuţie a tras într-un cadavru... Soldatul n-a ştiut să spună care a fost cauza decesului, a zis că a murit pur şi simplu. Această veste, plus multe alte lucruri suspecte care s-au întâmplat în acea zi, m-au făcut să cred că se pregăteşte un mare circ... Ceea ce, se ştie, s-a şi întâmplat...”

“Am ordin de la Cazimir Ionescu să vă împuşc!”
“Atunci, împreună cu un grup de revoluţionari, am luat hotărârea să înfiinţez primul partid politic” – continuă Viorel Rînghilescu. “Am lucrat la asta toată ziua de 25 decembrie şi toată noaptea care a urmat. A doua zi, pe 26, la ora 7.00, Dan Iosif a anunţat public primul miting democratic, pentru ora 15.00, chiar în clădirea CC-ului. Aşa se face că toţi ziariştii străini din Bucureşti s-au adunat acolo. În faţa lor, am anunţat înfiinţarea Partidului Democrat şi am citit platforma program. Imediat după asta au început să se dea anunţuri la radio şi televiziune că în clădirea CC-ului se află un grup de terorişti care trebuie exterminaţi. Tancurile din piaţă şi-au îndreptat tunurile spre clădire, iar generalul Guşe (care primise ordin să ne execute) a venit personal să vadă despre ce fel de terorişti e vorba. Când s-a lămurit, a calmat lucrurile, a anunţat că nu e vorba de terorişti şi a refuzat să execute ordinul. Părea că totul a reintrat în normal până când, la vreo două ore, a venit căpitanul Mihai Lupoi însoţit de un grup de uslaşi înarmaţi şi, cu pistolul în mână, ne-a somat: . Am plecat, sub escortă, din clădirea în care până atunci luptaserăm. Totuşi, trebuie să recunosc, Lupoi ne-a mai spus, în şoaptă, un lucru pentru care trebuie să-i mulţumesc: Nu vă duceţi acasă!”.

Acest episod din data de 26 decembrie 1989 a fost prezentat de Viorel Rînghilescu şi generalului Dan Voinea (cel care se ocupă de dosarul Revoluţiei), într-o plângere adresată acestuia pe 23.12.2005. Nu a primit nici un răspuns, aşa cum nu a primit nici de la preşedinte. Şi nici nu va primi”. (Miron Manega, 9.06. 2006)


Previziunea mea s-a împlinit: nimeni nu l-a băgat în seamă pe Viorel Rînghilescu, fapt care l-a îndârjit şi mai mult, determinându-l să reînfiinţeze Partidul Democrat. Care, iată, a devenit petent într-un proces care s-ar putea să rezolve mai multe decât toată opziţia la un loc. Doamne-ajută!




Sursa: www.certitudinea.ro

luni, 25 iulie 2011

WHO THE FUCK IS ADRIAN COSTEA? (II). Elefantul din cutia de chibrituri


Adrian Costea este un mare artist. Cât de mare, nu sunt calificat s-o afirm, pentru că nu sunt decât un consumator de artă, un privitor mai bine zis. Pot să am intuiţii, trăiri intense în faţa unei creaţii plastice, chiar unele previziuni corecte, însă o părere a mea nu are, în spaţiul public, valoarea unui calificativ. Mi-am confruntat însă intuiţiile cu aprecierile unor oameni specializaţi în domeniu (voi exemplifica la momentul oportun, lăsând acestora privilegiul de a se exprima) şi, cel puţin la acest nivel de investigare primară a „cazului”, pot susţine oricând afirmaţia din prima frază.

Extraterestrul

Ca scriitor şi jurnalist, am însă autoritatea de a-l prezenta pe Adrian Costea ca pe un personaj uluitor, care frizează irealitatea şi ficţiunea. După vreo două luni de circumspectă tatonare (contaminat, evident, de bombardamentul mediatic care-l demonizase aproape unanim, ani în şir), la insistenţa unei cunoştinţe comune, Adrian Boeriu, l-am vizitat... M-am trezit, total nepregătit, în faţa unui personaj incomensurabil, a unui extraterestru. Diversitatea, densitatea, intensitatea şi adâncimea discuţiilor, a confesiunii sale, mai exact, m-a obligat la un efort profesional extrem de solicitant, căci trebuia să fac o sinteză, o polarizare şi o adecvare la exigenţele domeniului pe care-l gestionez la SĂPTĂMÂNA FINANCIARĂ („Cultura de piaţă” se numeşte rubrica). Trebuia să închid un elefant într-o cutie de chibrituri, fără să stric cutia şi fără să distrug elefantul. Nu ştiu dacă am reuşit, unii zic că da...

În ziua termenului de predare a textului, mi-a trimis, prin mail, un mesaj lung, îngrijorat, firesc în contextul experienţelor sale precedente cu presa... O rugăminte voalată şi demnă, de fapt, căreia nu mai aveam timp să-i răspund, dar care forţa o uşă descuiată...

Transcriu o parte din această scrisoare, pentru că o consider relevantă în definirea personalităţii unui artist uluitor, apărut din senin în calea mea. Personaliatate pe care mi-am propus să o semnalez, atâta cât pot şi mă pricep, în termenii ei fundamentali, diferiţi de tot ce s-a ştiut până acum despre Adrian Costea...

„Ne-am jucat cu focul printre săbii”

„Am făcut în aşa fel încât discuţiile care au avut loc între noi să vă satisfacă, în măsura posibilului, întreaga curiozitate în ceea ce mă priveşte şi în ceea ce priveşte viaţa şi activitatea mea profesională din aceşti ultimi 40 de ani. Întreg discursul s-a derulat în mod haotic, ceea ce nu înseamnă că n-a fost interesant, surprinzător, suculent sau chiar picant. Pe scurt, ne-am destrăbălat, povestind zeci şi zeci de poveşti adevărate, care s-au încrucişat necontenit şi ne-au dus de fiecare dată mai departe, dar şi în altă parte. Este, fără doar şi poate, interesant sau chiar mai mult de atât. Pe ici, pe colo, s-au întrezărit fie lucruri grave, fie consecinţe greu de cuantificat. Ne-am jucat cu focul printre săbii. Întotdeauna necunoscutul, şi mai ales nebănuitul, creează pofte necunoscute.

Este evident, în consecinţă, că o istorie profesională, familiară şi chiar intimă, de dimensiunea celei pe care eu am trăit-o şi o trăiesc, nu poate fi sintetizată de nimeni, niciodată, şi pentru niciun motiv, oricare ar fi el. Până şi timpul poate fi comprimat, dar are şi el limitele lui, drept pentru care suntem obligaţi, cu toţii, să acordăm timp - timpului. Deci, orice tentativă de a sugruma sintetic biblia, în spaţiul unei hârtii A4, nu poate fi decât condamnată unui eşec, mai mult sau mai puţin violent. Ţinând cont de toate acestea, cred că articolul pe care doriţi să-l realizaţi, nu poate, strategic, decât să fie foarte bine limitat, pozitiv, şi foarte bine direcţionat. Ar trebui ca întreaga lui greutate să cadă pe faptul că Miron Manega a descoperit un univers artistic efervescent, în general, şi un univers sculptural, în special, la un om de la care nu te-ai fi aşteptat niciodată să fie preocupat şi/sau capabil şi de aşa ceva. Vreau, de fapt, să spun că accentul ar trebui să cadă în proporţie de 90% pe sculptură...”.

În aceeaşi zi, ca un bonus la alambicatele şi fulgurantele noastre discuţii nocturne de pe terasa atelierului său din Bucureşti, Adrian Costea mi-a trimis, tot sub forma unui text scris, şi o tulburătoare explicaţie a deciziilor majore, dar şi a erorilor aproape fatale care i-au transformat viaţa într-un dezastru mai spectaculos decât funicularul sfărâmat al lui Zorba Grecul...

Dintr-o Niagară în alta

„Adolescent fiind, arta şi numai arta mă pasiona şi mă interesa. Dar viaţa a vrut ca în căutările mele de izvoare de inspiraţie să dau foarte repede, nu peste izvoare sau râuri şi nici măcar fluvii, ci cascade. Aşa am început să cad din Niagara în Niagara. Miliţa Petraşcu, Marcel Iancu şi Leo Castelli au deversat asupra mea milioane de tone de sfaturi, indicaţii, avertismente, ameninţări, exemple şi suveniruri interminabile despre o pleiadă de monştri sacri, despre care eu ar fi trebuit să ştiu tot, să învăţ tot şi să aplic tot. Aşa au început să se ţeasă interminabile pânze de păianjen, în care erau agăţate numai şi numai nume grele şi determinante pentru istoria artei, din prima parte a secolului XX. Din ploaia de stele pe care n-am cerut-o, pot enumera rapid câteva din numele unor personaje, a căror viaţă eram obligat, se pare, s-o cunosc pe dinafară, s-o înţeleg şi s-o aplic. Câteva din “gloanţele” respective erau Kandinsky, Alexei Von Jawlensky, Henri Matisse, Antoine Bourdelle, Constantin Brâncuşi, la care adăugau Marcel Iancu şi toată nebunia dadaistă din 1914, la Cabaret Voltaire, la Zurich, şi presiunea continuă cu Apollinaire, Delaunay, Mattis Teutsch, M.H. Maxy, Tristan Tzara, Arthur Segal, Victor Brauner, Paul Klee, Jean Arp, Picabia, Breton, Picasso, Max Ernst, Man Ray şi Giacometti.

Cum poate să-şi imagineze cineva că, la 20 de ani abia împliniţi, eram capabil să înregistrez toate aceste nume şi zecile, şi sutele de istorii care se ţeseau şi legau aceste personaje între ele? Fiecare avea istoria lui individuală, complexă şi chiar complicată. Cum să pot să înţeleg eu ansamblul gândirii şi activităţii tuturor acestor artişti? Cantitatea de informaţii era şi diversă, şi uriaşă, drept pentru care uitam, greşeam sau amândouă. Pedeapsa nu întârzia să apară: Miliţa urla, Marcel Iancu se supăra, Leo Casteli mă umilea. Era mult prea mult pentru capacitatea mea de absorbţie şi nu mi se dădea răgaz nici să stochez, nici să diger. Pe deasupra erau şi istorii picante care mă fascinau şi cu care nu ştiam ce să fac sau cum să mă comport în raport cu ele. Una dintre aceste istorii picante era relaţia lui Marcel Iancu şi a Miliţei Pătraşcu cu Lenin, viitorul stăpân al URSS-ului. Toţi trei se întâlneau la Cabaret Voltaire din Zurich şi, luând masa împreună, fie dezbăteau despre revoluţia artistică, fie despre revoluţia pe care Lenin o pregătea, fie discuţia aluneca în teritorii mai mult sau mai puţin intime între Miliţa şi Lenin”.

„Şi totuşi, astăzi mă întorc la sculptură”


„Cum puteam eu să înţeleg şi să gestionez o asemenea imensitate şi diversitate copleşitoare de informaţii ? Unde mă situam eu, ca artist adolescent, în acest potop de personalităţi, iniţiative, realizări şi revolte? Încercam să înot, dar înghiţeam apă cu găleata. De aceea, la un moment dat, sufocat, m-am revoltat şi am explodat. Mi-am îndreptat privirea mai degrabă spre stilul de viaţă şi performanţele lui Roy Chon. Aşa s-a rupt firul cu arta şi m-am îndreptat, încetul cu încetul, spre doi poli esenţiali: cel al puterii politice şi cel al banului. Aşa am ajuns, în 1999, să conduc un grup de societăţi de comerţ şi negoţ internaţional de petrol şi hidrocarburi, pentru o cifră de afaceri totală de două miliarde de dolari. Aşa am adus în portul Constanţa două milioane de tone de motorină şi benzină. Tot aşa m-am găsit la originea concepţiei şi finanţării a cinci campanii electorale prezidenţiale, plus cea personală din toamna lui 2000, ca să nu mai pomenesc de crearea şi finanţarea APR-ului de la Paris, pentru a sparge şi dezintegra PSD-ul, pe care nu apucasem să-l transform aşa cum plănuisem. Şi toate acestea fără să împrumut vreo sumă de bani, fără să am datorii şi fără să mă asociez cu cineva în vreo afacere.
Şi totuşi, astăzi mă întorc la sculptură”.


Citeşte şi articolele: „Who The Fuck Is ADRIAN COSTEA?” şi „Fascinanta revenire a unui artist plastic de talie mondială: Adrian Costea”

Sursa: CERTITUDINEA

duminică, 24 iulie 2011

Who The Fuck Is ADRIAN COSTEA?


ADRIAN COSTEA: “Întâlnirea mea cu Brâncuşi s-a petrecut pe fondul unei infectări grave făcute asupra mea de Miliţa Petraşcu. Eu, atunci, nu înţelesesem nimic, nu mă interesa, era prea mult pentru un copil. Iar Miliţa era disperată că nu avea cui să transmită tot ce ştie, tot ce învăţase. Căzuse măgăreaţa pe mine... Am ajuns în atelierul din Centrul Pompidou la mai bine de 20 de ani de la moartea sa. Am stat acolo singur, două ore, timp în care nu m-a deranjat nimeni. Am atins totul, al luat totul în mână: obiecte, lucrări, scule, tot, tot. Şi în timp ce făceam asta înţelegeam, secvenţă cu secvenţă, ca nişte declicuri, tot ce-mi împuiase capul Miliţa Petraşcu... Am rămas cu sentimentul précis şi copleşitor, pe care-l am şi astăzi, că Brâncuşi a găsit spre Dumnezeu un drum care e numai al lui. Care nu poate fi copiat, imitat, multiplicat de nimeni, niciodată. Acest drum e unic şi s-a terminat în momentul morţii sale. Dar, cu ambiţia şi energiile interioare de care eram bântuit la vremea respectivă, am plecat şi cu concluzia că o fi fost Brâncuşi dat în pi… mă-si, dar de ce n-aş fi şi eu? Şi că nu-mi rămâne decât să-mi găsesc şi eu drumul care să fie numai al meu şi care să înceapă şi să se termine numai cu mine. Am intrat, practic, în competiţie cu Brâncuşi. O competiţie gravă şi agresivă, pe viaţă şi pe moarte”.

(În imagine, atelierul lui Brâncuşi din Paris şi atelierul lui Adrian Costea din Bucureşti. Sunt, de fapt, două imagini alăturate, pe care hazardul sau destinul le-a făcut să se potrivească aşa...)

Sursă: www.certitudinea.ro

luni, 18 iulie 2011

Fascinanta revenire a unui artist plastic de talie mondială: Adrian Costea


Una dintre cele mai enigmatice figuri ale României post-decembriste este Adrian Costea. Personalitatea lui în spaţiul public românesc este exclusiv negativă. Cunoscut ca mare “păpuşar” politic, a fost finanţator al campaniei electorale a lui Ion Iliescu în 1992 şi 1996, creator al APR-ului, dar şi consilier al lui Emil Constantinescu, căruia urma, de asemenea, să-i organizeze campania electorală. Tot Adrian Costea este şi autorul monumentalei cărţi “Eterna şi fascinanta Românie”, cea mai complexă şi mai frumoasă prezentare de până acum a României, dar care avea să se întoarcă împotriva sa ca un bumerang.

În 1999, Adrian Costea a primit de la FPS acceptul, cu mandat scris, să vândă 3.500 de societăţi comerciale care mai aparţineau statului român, inclusiv Petromul şi Alromul. Avea, practic, în mână, toate activele României. Din clipa aceea, pentru Adrian Costea a început dezastrul. Un lung şir de anchete în Franţa (1999-2008), declanşate în urma unui denunţ anonim (din România), finalizate cu o condamnare formală, şi o chinuitoare succesiune de operaţii de cancer (18 la număr) i-au ruinat definitiv şi resursele financiare, şi sănătatea. Şi totuşi, deşi teoretic n-ar trebui să mai fie în viaţă, Adrian Costea revine în spaţiul public, ca artist plastic.

Prestigiu contra balast

Adrian Costea este sculptor. Dar, pentru a accepta contrastul aproape absurd între imaginea publică şi acest nou statut, trebuie clarificată dimensiunea sa de artist. Iar ca această dimensiune să aibă relevanţă în context ar trebui ca lucrările, operele sale trecute, să aibă prestigiu mondial. Or, acest prestigiu este dat de importanţa colecţiilor şi colecţionarilor care le-au achiziţionat, de preţul lucrărilor respective, de referinţele publicaţiilor exclusiviste de specialitate asupra lor. Dacă toate acestea nu reuşesc să contrabalanseze onorabil balastul imaginii publice a personajului, el va rămâne definitiv captiv în imaginea iniţială. Aceasta, indiferent de justeţea sau injusteţea condamnării sale de un tribunal francez, ceea ce presupune, oricum, o altă discuţie. Dar dacă lucrările artistului, cota lor internaţională, circulaţia şi referinţele specialiştilor privind valoarea lor intrinsecă le situează în zona de vârf a pieţei de artă, personajul Adrian Costea capătă o altă încărcătură şi impune o altă abordare.
Aşadar, prin ce contează Adrian Costea ca artist de talie mondială şi cine i-a cumpărat lucrările?


Clienţii lui Adrian Costea

Unul dintre clienţii săi importanţi este Jean Veil, avocat celebru, care, la rândul lui, are numai clienţi de top, fie persoane fizice (Dominique Strauss-Kahn, Maurice Levy, Michelle Pebreau, Lindsay Owen Joaes) fie societăţi internaţionale cu nume de rezonanţă (Paribas, Societe Generale, Elf, Totale, L’Oreal, BMP, Credit Lyonnais) etc.
Jean Veil a achiziţionat de la Adrian Costea, în anul 2005, cu 80.000 euro, o sculptură-instalaţie având ca temă justiţia şi care se numeşte „J’accuse! - Emil Zola. Moi aussi! - Adrian Costea”. Sculptura se află în holul cabinetului lui Jean Veil (vezi foto), are peste trei metri înălţime şi o greutate de aproximativ o tonă. Jean Veil nu i-a fost doar client, ci şi unul dintre cei mai loiali prieteni. Nu l-a părăsit niciodată şi nu şi-a pierdut niciodată încrederea în el, indiferent de amploarea calvarului sau scandalurilor care au marcat viaţa lui Adrian Costea.

Un alt client de marcă a fost Kentaro Ichiro Hattori (proprietar, în anii ’80, al puternicului grup Seiko din Japonia). Între 1983-1986 acesta a achiziţionat de la Costea 28 de sculpturi în bronz, semnate şi datate, cu preţuri între 50.000 şi 200.000 de dolari bucata. O altă puternică familie din Japonia, Tsutsumi, a cumpărat de la Adrian Costea 36 de sculpturi monumentale în bronz nichelat, semnate şi datate, preţurile de achiziţie fiind între 70.000 şi 400.000 de dolari bucata, cu o greutate între 2 şi 5 tone fiecare.

Regele Hassan al II-lea al Marocului a fost şi el client al lui Adrian Costea. Între 1984-1987, acesta a cumpărat de la artist 16 sculpturi în bronz aurit, preţul întregii achiziţii fiind de 580.000 de dolari.

Ar mai fi de enumerat Xavier Boucobza (francez, expert în drept internaţional), care a cumpărat de la Costea, în 2006, un basorelief de 500 kg intitulat „Venise, mon amour” (preţ de achiziţie 57.000 euro), Jacques Meyer, Paris (18 sculpturi în bronz nichelat şi şase piese de design, preţ total 32.000 dolari), regizorul Marco Ferreri (patru sculpturi în bronz patinat, preţ total 32.000 dolari), Henri Recamier, proprietar unic (în anii ’80) al companiei Louis Vuitton (6 sculpturi în bronz nichelat – 120.000 dolari), Roger-Patrice Pelat (două sculpturi în bronz, patinate în foiţă de aur – 32.000 dolari) etc.


Revista “L’Oeil” despre sculpturile lui Costea

Lucrările lui Adrian Costea continuă să circule şi să se vândă prin licitaţii, deşi autorul pare să fi ieşit demult din circuit. Astfel, pe site-ul Artprice (lider mondial pe piaţa de artă), găsim mai multe lucrări ale sale realizate în anii ’80 (sculpturi de mici dimensiuni) scoase la licitaţie şi vândute anul trecut la Lasseron & Associes SAARL, cu preţuri pornind de la 3.000 – 4.000 euro. Alte vânzări prin licitaţie, sculpturi şi picturi, apar pe mai multe site-uri, cum sunt Arkadja şi AskArt, unde toate lucrările sunt datate din perioada anilor ’80.

Într-un număr din noiembrie 1987 al revistei internaţionale de artă “L’Oeil” (editată în Elveţia), Adrian Costea are, împreună cu soţia sa de atunci, Valentina, o prezentare amplă, cu aprecieri elogioase, ilustrate cu 12 lucrări, unele în bronz nichelat (“Keros”, “Palladio”, “Paralleles”, “Barbaro”,” Fuji” şi “Kundera”), altele în abanos şi fildeş (“Goya”, “Panthere noir et Panthere blanche”) etc. Una dintre lucrările prezentate de “L’Oeil” se afla, la vremea aceea, în biroul din Paris al lui Kentaro Hattori.

„M-am reîntors în Piaţa Chibrit”

Multe aspecte pot fi - sau chiar sunt – discutabile în privinţa lui Adrian Costea, având în vedere „antecedentele” sale de imagine în spaţiul public românesc. Dar ceea ce nu poate fi negat sau discutat este existenţa reală a acestora şi circulaţia lor în lume. Pe de altă parte, referinţele de specialitate fac o estimare coerentă - insuficientă pentru o încadrare contabilă, dar suficientă ca perspectivă - asupra cotei artistului. Şi mai este ceva care nu poate fi negat: în acest moment, Adrian Costea lucrează. Lucrează la realizarea unei expoziţii personale impresionante, cu lucrări în oţel argintat, o parte dintre acestea fiind deja finalizate. Ele pot fi văzute şi judecate. Galeriile de artă din străinătate au aflat deja despre activitatea artistului şi au început să-l caute.

„M-am născut şi am copilărit în Piaţa Chibrit din Bucureşti – spune cu nostalgie Adrian Costea. Am plecat din ţară la 21 de ani ca să-mi joc cartea, să-mi împlinesc destinul, să mă îmbogăţesc. M-am îmbogăţit, într-adevăr, la un nivel la care nici nu aş fi avut cum să visez. Dar pentru asta mi-am abandonat destinul real, iar Dumnezeu m-a taxat luîndu-mi totul şi chiar mai mult. M-am reîntors, ca să zic aşa, în Piaţa Chibrit, mai sărac decât am fost la plecare, ca să termin ce am lăsat deoparte. E un fel de cântec de lebădă, dacă vreţi. În acest moment, nu mă mai interesează decât sculptura. O sculptură care să declanşeze sentimente, vibraţii, pasiuni, care să fie valabilă. Şi să fie recunoscută ca fiind valabilă”.

Adrian Costea nu a revenit chiar în Piaţa Chibrit. Locuieşte într-un apartament-atelier din zona Dorobanţi, la 25 de metri în linie dreaptă de locul unde stătea Miliţa Petraşcu, primul lui mentor. Nu este exclus ca revenirea la puncul de plecare să fie, de fapt, continuarea...


O competiţie pe viaţă şi pe moarte

“Întâlnirea mea cu Brâncuşi s-a petrecut pe fondul unei infectări grave făcute asupra mea de Miliţa Petraşcu. Eu, atunci, nu înţelesesem nimic, nu mă interesa, era prea mult pentru un copil. Iar Miliţa era disperată că nu avea cui să transmită tot ce ştie, tot ce învăţase… Căzuse măgăreaţa pe mine. Acelaşi lucru, adică aceleaşi sfaturi severe de a-mi urma propria cale, de a asimila totul pentru a mă defini mai bine, avea să mi se întâmple mai târziu în Israel, cu Marcel Iancu, la care am ajuns printr-o scrisoare de recomandare a Miliţei… Dar să revin la Brâncuşi. Am ajuns în atelierul său din Centrul Pompidou (fusese déjà mutat acolo) la mai bine de 20 de ani de la moartea sa. Am stat acolo singur, două ore, timp în care nu m-a deranjat nimeni. Am atins totul, al luat totul în mână: obiecte, lucrări, scule, tot, tot. Şi în timp ce făceam asta înţelegeam, secvenţă cu secvenţă, ca nişte declicuri, tot ce-mi împuiase capul Miliţa Petraşcu despre Brâncuşi… Am rămas cu sentimentul précis şi copleşitor, pe care-l am şi astăzi, că Brâncuşi a găsit spre Dumnezeu un drum care e numai al lui. Care nu poate fi copiat, imitat, multiplicat de nimeni, niciodată. Acest drum e unic şi s-a terminat în momentul morţii sale. Dar, cu ambiţia şi energiile interioare de care eram bântuit la vremea respectivă, am plecat şi cu concluzia că o fi fost Brâncuşi dat în pi… mă-si, dar de ce n-aş fi şi eu? Şi că nu-mi rămâne decât să-mi găsesc şi eu drumul care să fie numai al meu şi care să înceapă şi să se termine numai cu mine. Am intrat, practic, în competeţie cu Brâncuşi. O competeţie gravă şi agresivă, pe viaţă şi pe moarte”. (Adrian Costea)


“CINCI ANI LA COTROCENI”: Iosif Boda despre Adrian Costea

Iosif Boda l-a cunoscut bine pe Adrian Costea. L-a preţuit şi l-a admirat. Şi totuşi este unul dintre cei care s-au dezis de el prin tăcere, în momentul în care Costea a intrat în “malaxor”. În cartea sa “Cinci ani la Cotroceni” îi face însă, cu o discretă recunoştinţă, un portret proeminent, ca o compensaţie pentru cine ştie ce datorie morală neachitată…

“Domnul Adrian C. a revenit în România în prima parte a anului 1992, la invitaţia lui Ion Iliescu, pentru o serie de discuţii cu preşedintele României. După ce aceste discuţii au avut loc, Adrian C. a decis să se integreze în grupul nostru de lucru, ceea ce a şi făcut, de fapt, de o manieră discretă şi eficientă. El a lucrat cu noi pe toată perioada campaniei electorale, adică aproximativ trei luni de zile.

Cu toate că istoria lui Adrian C. a fost şi rămâne cel puţin discretă, voi încerca, în rândurile care urmează, să schiţez în viteză portretul, rolul şi, mai ales, dimensiunea acestui personaj pe care astăzi puţini oameni îl cunosc.
Domnul Adrian C. mi-a fost prezentat de către Ion Iliescu la începutul lunii iunie 1992. Din câte am înţeles, cei doi se cunoşteau déjà din toamna anului 1991 de la Paris, unde preşedintele făcuse o vizită şi unde Adrian C. trăieşte în exil de foarte mulţi ani.
Am să-i las, bineînţeles, domnului Adrian C. şi onoarea, şi dreptul, dacă şi când va decide, să dezvăluie care au fost intenţiile sale, în vara lui 1992, implicaţiile lui reale în România şi, mai ales, influenţa sa asupra lui Ion Iliescu, din 1992 şi până după alegerile prezidenţiale din 1996.

Din câte îl cunosc eu pe Adrian C., acesta a încercat, cu forţă şi tenacitate, să-l ajute pe Ion Iliescu să aibă o nouă viziune şi o nouă strategie pentru dezvoltarea României, necesitate care nu era însă evidentă pentru cei în mâna căroar se găseau, la vremea respectivă interesul şi destinul ţării.
Gândirea lui Adrian C. apărea pentru mine, cel puţin la vremea respectivă, un amestec ciudat de sentimentalism dureros de exilat şi pragmatism. Acest om a pus la dispoziţia lui Ion Iliescu, pentru o perioadă de cinci ani de zile, întreaga sa experienţă personală şi profesională şi nu numai…

Din câte ştiu şi din câte am văzut, relaţia dintre cei doi a fost, până în vara anului 1996, una sinceră şi foarte strânsă.
În ceea ce ne priveşte, în cadrul colectivului nostru de lucru din 1992, Adrian C. a jucat rolul unui fel de comentator-super-cenzor al textelor noastre – neinstituţionalizat şi neimpus de nimeni, acceptat tacit de noi toţi, dintr-o firească nevoie de a ne privi în oglindă - comentând, în vorbe puţine, dar care aveau adesea caracterul unor sentinţe.

Cu o viziune proaspătă şi detaşată asupra lucrurilor, cu intuiţia sa la care se adăuga, cum am mai spus, şi spiritul practic al omului de afaceri, Adrian C. ne avertiza cu pasiune, când considera că “o luăm razna”. Era, parcă, vocea “corului antic” în piesa istorică pe care o interpretam cu toţii, cu dificultate, dar şi cu foarte multă convingere.

A luptat şi a suferit alături de noi până la sfârşitul campaniei din 1992, dar a rămas alături de Ion Iliescu şi în 1996, când s-a reimplicat masiv în campania electorală. Era dezamăgit acum de prestaţia preşedintelui, de ezitările sale déjà proverbiale, de incapacitatea sa de a se hotărî să taie nodul gordian în PDSR, să facă ordine în jur. Loial până la capăt, în tot ce a făcut, era însă sceptic şi neîncrezător în şansele lui Ion Iliescu de a mai repeta succesul din 1992.
Şi ca să fac legătura între cele două evenimente, pot să spun că, după o vară fierbinte, în care implicarea lui Adrian C. atinsese, probabil, cota maximă, toamna anului 1996 avea să-i aducă însă acestui om, discret şi de pe alte meleaguri, o răsplată la care nu se aştepta: Ion Iliescu refuza să mai câştige.
În prejma alegerilor din 1996, Adrian C. devenise sceptic şi dezamăgirea lui era profundă; venise ora bilanţului şi era obligat să accepte şi să constate că eforturile sale în toate domeniile, generozitatea şi sinceritatea sa nu fuseseră suficiente pentru a-l “mişca” pe Iliescu.
O epocă se încheia.

După alegerile din 1996 m-am revăzut cu Adrian C. şi, spre satisfacţia mea, el şi-a manifestat dorinţa fermă, ca şi mine de altfel, de a continua, cum se zice, lupta, căutând alţi oameni, alte soluţii şi alte unghiuri de atac, lucru care, de fapt, am şi încercat să-l punem în practică amândoi, încă din ianuarie 1997. Rezultatul ideilor şi al muncii noastre avea să surprindă şi oarecum să uimească pe mulţi, schimbând, într-un anume fel, în cursul anului 1997, fizionomia şi ordinea pe scena partidelor politice româneşti, ba chiar şi anumite destine politice, unele de prim rang, altele periferice. Dar aceasta este cu totul şi cu totul altă poveste (n.r. “povestea” se referă la crearea APR, iar “destinele politice” sunt cele ale lui Meleşcanu, Boda şi Coşea).

Mă opresc aici cu aprecierile asupra acestui om voluntar şi pasionat, determinat şi tenace. Un om preocupat de economie şi finanţe, cu apreciabilă anvergură în analize şi sinteze, a cărui luciditate şi flexibilitate nu l-au împiedicat să fie şi să rămână, de fapt, un om sentimental”.
În procesul greu şi anevoios de reconstructţie a societăţii româneşti, prezenţa unui astfel de personaj ar fi astăzi mai binevenită ca oricând”.


(Iosif Boda, “Cinci ani la Cotroceni”, Editura Evenimentul Românesc, 1999, pag. 179-182)

Sursa: www.certitudinea.ro

joi, 7 iulie 2011

S-a născut un nou instrument... arhaic: COBZA UNGUREASCĂ!

Zilele acestea, în timp ce Ion Creţeanu preda, în al doilea an consecutiv, cursuri de cobză la Muzeul Satului, primesc de la o prietenă un telefon prin care mă anunţă că se află în Oradea, unde a participat la Festivalul anual intitulat „Zilele Municipiului Oradea”. Motivul telefonului era un fapt care a intrigat-o: printre „prestatorii” artistici ai festivalului era şi o trupă maghiară de muzică medievală, printre care se afla şi un... cobzar. L-a întrebat pe respectivul cum se numeşte instrumentul la care cântă iar acesta i-a spus că e o COBZĂ UNGUREASCĂ. Intrigat, la rândul meu, am rugat-o să-i facă o poză cu telefonul şi să mi-o trimită. Iat-o:

Acuma stau şi mă întreb: de ce s-o fi numind acest instrument „cobză ungurească” şi de când? Eu ştiam că se numeşte COBZĂ şi atât. Şi că romanii o numeau LIRA TRACĂ. O fi rebotezat-o băiatul ăla, pentru că o ţine pe dreapta?.. Pentru conformitate, iată cum arată instrumentul în mâinile unui cobzar adevărat, Ion Creţeanu, adică într-un context mai apropiat de originea lui arhaică...


Povestesc faza unui amic şi-i cer părerea, întrebându-l cum să interpretez „pirateria”: ca pe o ignoranţă sau ca pe o viclenie? „Bă, – zice – tu nu vezi că ăştia sunt calificaţi în furtul de identitate? Ni l-au luat pe Iancu de Hunedoara şi au zis că-i ungur. Ne-au luat palinca, ciobănescul mioritic, ne-au luat Harghita şi Covasna, rebotezându-le Ţinutul Secuiesc, or să ne ia bisericile şi porţile maramureşene şi or să scrie pe ele Made in Hungaria. Ce mai contează o cobză în plus sau în minus?”. Amicul meu este istoric şi e cam nervos, dar înclin să-i dau dreptate. Mi-am adus aminte că, în urmă cu câteva luni, semnalam pe CERTITUDINEA că un călător român, iubitor de cultură tradiţională, a descoperit, în peregrinările sale prin Ungaria, foarte multe ulcioare ciudate, cu figuri zoomorfe şi antropomorfe, care nu prea ţineau de cultura şi spiritualitatea maghiară. Cerând explicaţii, i s-a dat un răspuns care l-a lăsat perplex: producţia acestor obiecte era de dată foarte recentă, de numai câţiva ani, şi nu ţinea, într-adevăr, de tradiţiile poporului maghiar. Au fost preluate, pur şi simplu, multiplicate şi scoase pe piaţă, dintr-o carte apărută în 1997 la... Muzeul Ţăranului Român! Cartea, care este un album de artă, se numeşte „Ulcioare de nuntă” şi aparţine etnografului Georgeta Roşu, director general adjunct la MTR. Uluitor nu este faptul în sine, anume că în Ungaria se vând ulcioare româneşti, ci nefirescul fenomenului: spiritualitatea unui popor generează în altă ţară o piaţă prosperă, în timp ce în ţara de origine această sursă de câştig este total ignorată...

Îmi menţin nedumerirea şi amărăciunea din textul menţionat, cu adăugirea că amicul meu, istoricul, s-ar putea să aibă dreptate în privinţa hilarei piraterii cu „cobza ungurească”. Aşa că râd, pentru că am de ce, dar îmi încarc şi flinta, că nu se ştie! Dacă zic ungurii că le-am furat cobza? Îi cred în stare căci, vorba lui Marko Bela la deschiderea BookFest, „orice ficţiune poate deveni realitate”...

Cine a fost OSHO şi ce voia el


Celebrul lider spiritual Osho, care a declanşat, în anii '70, un veritabil curent mondial de meditaţie, este, de fapt, un sofist modern, al cărui Dumnezeu este Existenţa. Osho judecă spiritualitatea cu instrumentele logicii formale, care aruncă în derizoriu însăşi spiritualitatea.

În demonstraţiile sale sofistice nu se sfieşte să apeleze la literatura patristică creştină, folosind pildele în sensul care-i convine. Într-unul din cursurile sale de meditaţie, spre exemplu, povesteşte despre un sfânt care, urmând pilda Mântuitorului, după ce a fost lovit în obraz, a întins şi celălalt obraz. Agresorul, care era „chitit” să-şi ducă treaba până la capăt, l-a lovit din nou, dar mult mai puternic. În clipa aceea, sfântul şi-a suflecat mânecile şi l-a luat la bătaie pe agresor, care a rămas perplex de reacţia victimei. Întrebat de ce a procedat aşa, sfântul a spus că în pilda modelului nu era prevăzută situatia lovirii celui de-al doilea obraz. Deci, neexistand şi al treilea obraz pe care să-l întindă, a considerat că e liber să ia o decizie personală. Ceea ce a şi făcut. Osho a interpretat pilda în sens critic, adică arătând insuficienţele moralei creştine, care e statică şi limitată, nu dinamică şi nuanţată. Or, asa cum vedem si in scrierile parintelui Staniloaie, sau ale lui Nicolae Steinhardt, crestinismul ortodox tocamai asta precizeaza: nu exista pilda, solutie sau raspuns spiritual care sa fie valabil pentru doua persoane diferite, asa cum nu exista merit pamantesc care sa nu se poata transforma in cel mai greu pacat spiritual. Ceea ce pentru unul poate fi un raspuns, pentru altul poate fi o fundatura. Ceea ce pentru unul poate fi medicament, pentru altul poate fi otrava. Daca e sa interpretam in cheie crestina pilda citata de Osho, am putea intelege din ea ca nici obrazul nu poate fi oferit la infinit pentru a primi lovituri, nici loviturile nu pot fi aplicat la infinit fara sanctiune. Dovada, chiar cazul lui Isus: s-a lasat batut de evrei, e adevarat (adica a acceptat lovirea primului obraz), dar pentru ca a fost chinuit si rastignit pe cruce (ceea ce putem considera a fi lovirea mult mai violenta a celui de-al doilea obraz) i-a pedepsit pe vecie. Nu cu ura, dar cu fermitate justitiara. Deci Osho foloseste morala crestina, prezentand-o ca opozabila chiar crestinismului, ceea ce nu e tocmai corect. Dar, sub rezeva prudentei si a aplicarii „filtrului” crestin, discursurile si scrierile lui sunt instructive si fascinante, ca si scrierile sofistilor antici.

Osho, sau Rajneesh Chandra Mohan Jain, cunoscut si sub numele de Acharya Rajneesh (in anii ’60) sau Bhagwan Shree Rajneesh (in anii ’70-’80) a avut o biografie tipica unui guru modern. S-a nascut in Kuchawada, India, la 11 decembrie 1931; tatal sau a fost negustor de haine si apartinea religiei Jaina. In 1946, Osho are experienta primului sau satori. De-a lungul anilor experientele sale meditative au devenit din ce in ce mai profunde. La varsta de 21 de ani a atins – zice-se - iluminarea, cea mai inalta culme a constiintei omenesti, in perspectiva budista. In acel moment, spune Osho, biografia lui exterioara a luat sfarsit; de atunci el a trait o stare de totala unitate cu legile intime ale existentei. In plan exterior, si-a continuat studiile la Universitatea din Sagar, unde a absolvit cu onoruri Prima Clasa de Filosofie. A fost Campionul dezbaterilor pe intreaga Indie si a castigat Medalia de Aur. Dupa terminarea facultatii, este numit profesor de filosofie la Colegiul Sanskrit din Rajpur si apoi la Universitatea din Jabalpur. Intreprinde calatorii in intreaga Indie, vorbind in fata unui larg auditoriu si polemizand cu liderii religiosi in dezbateri publice. In 1966 Osho demisioneaza, pentru a se dedica in intregime scopului de a initia omul modern in arta meditatiei. Incepe sa conduca tabere de meditatie; se adreseaza curent unor multimi de 20.000- 50.000 de persoane, in cadrul adunarilor ce aveau loc in aer liber. In 1974 este inaugurat ashramul de la Poona. Influenta lui spirituala este de nivel mondial. Grupurile de terapie existente in jurul lui Osho in acea vreme combinau tehnicile meditative din Orient cu psihoterapia occidentala. Cuvantul "Osho" provine din japoneza veche : "O" inseamna "cu multa recunostinta, iubire, gratitudine" dar si "echilibru, armonie". "Sho" inseamna "extinderea multidimensionala a constiintei" si "total binecuvantat de existenta". Osho a incetat din viata la 19 ianuarie 1990; fara sa fie resemnat sau fatalist, el a explicat discipolilor sai ca "existenta a hotarat ca i-a venit timpul". Pentru el devenise limpede ca a ramane in limitele trupului nu era lucrul cel mai important pentru dezvoltarea operei sale. Inainte de a muri, a mai spus: "Va las visul meu."

Sursă:CERTITUDINEA

Lira Tracă versus Coroana Sfântului Ştefan


Atacurile concertate asupra culturii şi spiritualităţii româneşti (în speţă împotriva identităţii naţionale) se fac pe toate căile, din toate părţile şi cu toate armele. Principalul „combatant” în această ofensivă fără precedent (şi principalul beneficiar, într-o perspectivă visată) este UDMR-ul - „calul troian” al nostalgiilor imperiale maghiare în Parlamentul şi Guvernul României. Nu insist, pentru că voi reveni într-un alt context, dar ţin să reamintesc că lucrările Congresului UDMR din februarie 2011 au fost deschise cu imnul Ungariei (vezi articolele „La congresul UDMR, Partidul Naţional Liberal a renunţat la particula NAŢIONAL” şi „Demonstraţia de forţă a UDMR-ului”).

Despre planificarea murdăriei

„A tăcea în fața unui atacator necinstit este o atitudine la fel de sinucigașă, ca și încercarea de a-i respinge acuzaţiile în termeni , dându-i o demnitate pe care el nu o are” – spunea Olavo de Carvalho în Spirala tăcerii şi banalizarea crimei. Şi continua: „Însăși murdăria, răutatea anumitor atacuri, sunt planificate astfel încât să constrângă victima, insuflând în ea repulsia de a se angaja în discuţii care îi sună degradant şi forţându-o astfel fie la tăcere, fie la o etalare de politeţe rece, superioară, care nu are cum să nu pară un simplu camuflaj improvizat al unei dureri insuportabile şi, prin urmare, o recunoaştere a înfrângerii. Nu poţi opri un atac refuzând să atingi cu un deget persoana agresorului sau demonstrându-i politicos că ceea ce face el este interzis de Codul Penal”.

Ficţiunile lui Marko Bela

La deschiderea oficială a târgului de carte, vicepremierul României, Marko Bela, a ţinut un discurs criptic - ba, mi s-a părut mie, chiar uşor ameninţător - despre puterea ficţiunii asupra realităţii: „Probabil că, acum 20 de ani, ar fi fost nu numai o ficţiune, dar ceva extrem de exagerat, chiar şi în lumea literaturii, să ne gândim că, peste 20 de ani, în 2011, în numele Ministerului Culturii şi al Guvernului României, va inaugura acest eveniment, extrem de important, un ministru al Culturii de naţionalitate maghiară. Mai mult, scriitor. Tot atât de exagerat ar fi fost dacă am fi vorbit despre un secretar de stat, ministru, de fapt, al Culturii din Ungaria, care pe atunci stătea în băncile Senatului României - mă refer la domnul Szocs Geza - împreună cu mine. (...) Am vrut cumva să trag un semnal de alarmă către scriitori că, uneori, în orice ficţiune există riscul de a se realiza”...

Nu ştiu la ce ficţiune făcea referire domnul Marko Belo, dar am toate motivele să cred (sau să mă tem!) că se referea la ficţiunea politică a Ungariei Mari sau la Imperiul Coroanei Sfântului Ştefan (sau la altele mai mărunte, ca autonomia Ţinutului Secuiesc, sau consulatul secuiesc de la Bruxelles). N-am nicio dovadă în acest sens, dar m-am gândit, cu aceeaşi „nevinovăţie” a intenţiei, ca, printr-un fel de mişcare de „aikido”, să redirecţionez sensul acestui discurs. Mai făcusem asta, la Craiova, dar într-un alt cadru şi cu altă semnificaţie...

Strategia „calului troian” şi „tehnica ofertei iluzorii”

Sâmbătă 28 mai, în cadrul Bookfest, aveam programată lansarea cărţii mele „De ce urâm femeile?”. Printr-un fericit concurs de împrejurări, cu ajutorul prietenilor de la „Bucureştii Vechi şi Noi” şi, în special, al „complicelui” Horia Barna (care făcea parte din stafful organizatoric al Târgului), lansarea a fost repartizată pe scena Arena a generosului stand al editurilor maghiare (Ungaria a fost, anul acesta, invitat special al Bookfest). Profitând de acest context, am renunţat la lansarea propriu-zisă a cărţii şi am improvizat, folosindu-mă de strategia „calului troian”, o mică lecţie de spiritualitatea tracă. În momentul în care toată lumea se aştepta ca subsemnatul să ţină un speach despre “De ce urâm femeile?”, din dreapta publicului a apărut, cântând la cobză, rapsodul Ion Creţeanu, îmbrăcat în ipingeaua lui roşie de Romanaţi, veche de peste 150 de ani. După câteva piese vechi cântate în faţa publicului, din ce în ce mai numeros (se adunaseră, la un moment dat, peste 200 de persoane, atrase de strania apariţie a cobzarului, dar mai ales de muzica sa, care se auzea în tot pavilionul), am luat totuşi cuvântul: “Îmi cer scuze că v-am minţit... V-am chemat la una şi vă ofer alta. Acest eveniment este, de fapt, ilustrarea unui text din cartea mea, , pe care ar fi trebuit să o prezint acum. Textul cu pricina se află la pagina 39 şi se numeşte ... Consider că sunt lucruri mai importante decât . Care e o carte bună – vă spun asta, ca să epuizăm totuşi subiectul – puteţi s-o cumpăraţi liniştiţi, nu veţi regreta. Dar oricât ar fi de bună, ea se înscrie în spaţiul restrâns, totuşi, al culturii. Or, ceea ce vreau să vă prezint eu aici ţine de spiritualitate, adică de zona lucrurilor esenţiale, generatoare de cultură”.

Ion Creţeanu lângă Ferenc Liszt

A urmat un concert impresionant al lui Ion Creţeanu, completat de câteva intervenţii verbale ale subsemnatului, privind vechimea şi încărcătura spirituală a cobzei: “E posibil ca acest instrument sălbatic, primitiv, care e cobza, să fie instrumentul la care cânta Orfeu. Cea mai veche referinţă scrisă privind asocierea dintre Orfeu şi Lira Tracă - aşa numeau romanii cobza – am găsit-o într-un document din 1833 din Italia, mai exact în arhiva Academiei Regale din Mantova, în comentariul ataşat unui basorelief antic, reprezentându-l pe Orfeu în Infern... Avem şansa, sustenabilă cu argumente istoriceşte acceptate, să fim posesori, prin patrimoniu imaterial, ai instrumentului la care cânta acel trac pe nume Orfeu – simbolul universal al muzicii. Dar cercetarea trebuie s-o facă etnologii, care sper să ridice de jos această mănuşă aruncată de un jurnalist”. Spre sfârşitul acestei pseudo-lansări de carte, mi-am divulgat scenariul: “Mă bucur că această lecţie de spiritualitate tracă a avut loc tocmai aici, pe scena standurile maghiare, pentru configurarea, în termeni reali, a unui schimb cultural corect. Nu cred că, pe parcursul târgului Bookfest 2011, această scenă a avut vreodată un public atât de numeros. Ceea ce, pentru mine, este o mare răsplată”.

Înainte de a coborî de pe scenă, împreună cu Ion Creţeanu, nu m-am putut abţine şi am adăugat: “Fotografiaţi-l pe cobzar lângă imaginea lui Ferenc Lizt de pe panou. Ei doi, prin ceea ce reprezintă, sunt compatibili şi eterni. La acest nivel de comunicare nu există problema regionalizării şi autonomiei... Şi nu uitaţi să cumpăraţi . E o carte bună”.

"Dacă omul acela nu te poate ierta, nici Dumnezeu nu-l va ierta pe el"


Sâmbătă 25 iunie, Realitatea Tv a difuzat, în cadrul emisiunii “Megastory”, un reportaj senzaţional intitulat “Mărturia cutremurătoare a unui torţionar”. Filmul a fost realizat pornind de la o carte apărută recent la Editura Ştefan şi căreia am avut privilegiul să-i fiu redactor: “AM FOST TORŢIONAR – Confesiunile unui gardian”.

Fapt nu lipsit de importanţă, autorul a fost primul gardian al lui Toader Şteţca, celebrul primar de la Săpânţa (şi primul deţinut politic de după 1990), închis în repetate rânduri pentru rezistenţa sa anti-neocomunistă din perioada 1990-1992.


“Această carte – scrie subsemnatul în prefaţa cărţii - are toate ingredientele unei ficţiuni neverosimile. În primul rând prin cruzimea adevărurilor mărturisite, care frizează fantasticul cel mai grotesc. În al doilea rând, pentru că e scrisă de un fost plutonier de penitenciar, ceea ce creează din start suspiciuni asupra întregului demers: cum să fie un miliţian în stare să scrie o carte când, se ştie, miliţienii abia ştiu să se iscălească? În al treilea rând, cum să aibă cineva, care a fost în sistem, curajul să divulge, cu subiect şi predicat, TOATE ororile din interiorul acestui sistem, din care torţionarii n-au dispărut după 1989 şi unde cruzimea era învăţată şi exersată la locul de muncă? Ioan Chertiţie este primul (şi, deocamdată, singurul) torţionar care a făcut mărturisiri complete despre adevărul închisorilor comuniste, fără să-şi menajeze şi fără să-şi retuşeze propriul portret de fost gardian, în acel lăcaş al terorii”.

Previziunile subsemnatului au început să se adeverească, prin chiar amintitul reportaj de la Realitatea Tv. Realizatorii nu au înţeles nici rostul, nici puterea pocăinţei. Deci nu aveau cum să creadă că mărturisirea fostului torţionar este autentică, aşa că au aşezat-o superficial sub cheia acestor fraze: “Fostul torţionar vrea să pară acum un gardian reformat, revoltat de umilinţa la care erau supuşi intelectualii României în puşcăriile comuniste. Capitalistul devenit peste noapte s-a transformat miraculos în procurorul fostului sistem”.

Academicianul Răzvan Theodorescu, invitat la dezbaterea de după difuzarea filmului, a oscilat "neacademic" între a nu crede o iotă din ce spune Ioan Chertiţie şi necesitatea sancţionării, măcar simbolice, a acestuia, pentru faptele mărturisite. Iar Paul Andreescu, preşedintele filialei Constanţa a AFDPR, a fost întrebat dacă i-ar ierta pe foştii torţionari, în situaţia în care Ioan Chertiţie i-ar cere iertare în numele lor. Răspunsul fostului deţinut politic a fost necruţător şi inflexibil: „Niciodată!”. Întrebarea fiind ambiguă, răspunsul lasă loc la interpretări, întrucât nu ne putem da seama dacă se referă inclusiv la Ioan Chertiţie. În orice caz, după ce a văzut emisiunea în întregime, Maria, fetiţa în vârstă de 14 ani a fostului torţionar, i-a spus tatălui ei: „Dacă omul acela nu te poate ierta, nici Dumnezeu nu-l va ierta pe el”.

Concluzia subsemnatului, în urma emisiunii de la Realitatea Tv, se referă nu la mărturisitorul Ioan Chertiţie, ci la primitorii mărturisirii, în primul rând la realizatorii reportajului. Am spus-o deja, o reformulez: cine n-are o relaţie bună cu Dumnezeu, nu poate crede şi înţelege gestul pocăinţei...

Revenid la cartea care a stat la baza tulburătorului reportaj, “AM FOST TORŢIONAR – Confesiunile unui gardian”, reamintesc că este, de fapt, prima dintr-o serie de trei, toate apărute simultan la Editura Ştefan. Celelalte două se referă la acelaşi înspăimântător univers al penitenciarelor româneşti: “Coşmar şi mântuire” şi “Sighet. Apelul călăilor”. Apariţia acestor cărţi ar putea fi primul semn de autopurificare şi ieşire din criza morală a societăţii româneşti.