joi, 31 mai 2012

Piaţa de carte din România: de trei ori mai mică decât în Ungaria, la o populaţie de aproape trei ori mai mare



Piaţa de carte este într-un declin vizibil. Nu numai în România, ci cam peste tot în lume. Dar una e să scazi cu 15% din 60 de milioane euro (cam la nivelul acesta se situează cifra de vânzări în România) şi alta e să pierzi acelaşi procent din 7 miliarde euro, cât are Germania. Pentru că, în situaţia asta, e mai important ce rămâne, nu ce se pierde. Şi totuşi, în acest context nefavorabil pentru “cetitul cărţilor”, editura Litera reuşeşte nu numai să supravieţuiască, dar să şi crească. Cel puţin aşa indică bilanţul anului 2011 faţă de 2010. Editura Litera este cea mai “bătrână” dintre editurile tinere, postcomuniste, fiind înfiinţată chiar în 1989, de Anatol Vidraşcu, tatăl actualului proprietar şi manager, Dan Vidraşcu. Un interviu cu acesta din urmă ne-a lămurit multe detalii despre dinamica actuală a pieţei de carte în România.

Ca să avem un termen de comparaţie “geocultural”: care este situaţia vânzării de carte în Europa?

DAN VIDRAŞCU: Să luăm exemplul Germaniei: are o piață de peste 7 miliarde euro, la o populaţie de aproape 82 de milioane de locuitori. În medie, un neamț cumpară 14 cărți pe an. Italia are şi ea o piață de peste un milliard de euro, la o populaţie de peste 60 de milioane de locuitori, iar Spania - aproximativ 3 miliarde de euro (peste 46 de milioane de locuitori). Aici cifra include și vânzările pe care le fac editurile spaniole în America de Sud… Peste tot însă cifrele de afaceri ale ultimilor ani au fost în scădere, cu o pronunțată creștere a vânzărilor în format digital.

În Ungaria care-i situaţia?
Ungaria are o piaţă de 180 de milioane de euro, la o populaţie de 8 milioane de locuitori. Este cam de trei ori mai mare decât a noastră, deşi România are o populaţie de aproape trei ori mai mare.


Deci la cât se ridică piaţa de carte în România?
În 2010 piața a fost estimată undeva la 60 de milioane de euro, dar fără edițiile de chioșc și manuale, iar în 2011 a scăzut cu 10-15%. Situația României, la acest capitol, este dramatică în comparație cu ţările dezvoltate.

Există şi alte explicaţii decât “acarul Păun” al tuturor releleor din România – criza economică?
Principalul motiv al acestei scăderi este, într-adevăr, criza, care a afectat toate domeniile, nu doar cartea. Dimensiunea redusa a pieței în ansamblu mi-o explic însă printr-o slabă reţea de distribuție a cărților. Din punct de vedere al producătorilor, al editurilor, România a ajuns la un nivel acceptabil, fiind comparabilă din acest punct de vedere cu alte state europene. Neavând însă o distribuție care sa susţină producţia, vânzările sunt foarte mici și nivelul lor nu le permite editurilor să aloce bugete de marketing mai consistente, care ar creste cererea de carte.

În acest context, cum stau lucrurile la “Litera”?
Suntem pe piață de mai bine de 20 de ani, fiind astfel cea mai veche editură romaneasca post-comunistă. Din momentul în care am pus bazele acestui business, ne-am propus să avem o ofertă foarte diversificată. De-a lungul timpului am dezvoltat în oferta noastră colecții de literatură, cărți practice, dicționare și enciclopedii, literatură pentru copii în diverse formate.

Pe ce vă bazaţi, în primul rând? Pe traduceri sau pe “producţii” autohtone?
Deși colaborăm cu cele mai importante edituri din lume – şi aici vreu să subliniez că Litera deține importante licenţe internaţionale precum Warner, Walt Disney, Marvel - tot timpul am încercat să edităm și cărți în regie proprie, cu specific național. Aș vrea să amintesc doar câteva: Mileniul Românesc, Istoria ilustrată a României, Istoria Artei Românesti, primul Dicționar Ilustrat al Limbii Române, Top 10 București în limba spaniolă, engleză și română…

Ce a însemnat, pentru Litera, anul 2011 faţă de cel precedent? Scădere, creştere...?
Anul trecut editura Litera a finalizat cu afaceri de 43,9 milioane de lei, faţă de 42,8 milioane de lei cu un an în urmă. Am editat în plus, faţă de 2010, aproximativ 450 de titluri şi am iniţiat colecții noi, printre care Bestseller şi IQ 230.

Ce se vinde cel mai bine la Litera? Mă refer la titluri, colecţii, genuri, domenii de abordare…
Litera a încercat, încă de la fondare, să acopere aproape toate segmentele de interes. În mod evident, unele domenii le acoperim mai bine decât altele. Astfel, lucrările enciclopedice și cărțile de copii au reprezentat tot timpul o parte importantă din vânzările pe care le realizăm. Am resimțit în ultimii ani o creștere a cererii pentru cărțile practice, ghiduri turistice și diete. Ficţiunea se vinde şi ea bine, publicul devenind mult mai informat și, prin urmare, mai pretențios.

Din perspectiva mea, ca observator extern, principalul indicator al căderii pieţei de carte este rarefierea sau chiar dispariţia librăriilor. Acest fenomen se suprapune, proporţional, pe scăderea vânzărilor, sau o parte din vânzări e preluată de librăriile online?
Cum spuneam și mai devreme, numărul librariilor fizice este foarte redus și, din păcate, mai ales în contextul ultimilor ani, sunt perspective foarte slabe ca această rețea să cunoască vreo extindere semnificativă în perioada următoare. O parte din vânzări s-a transferat în rețelele de tip hipermarket, care s-au tot extins în ultimii ani - mă refer aici la Carrefour, Real, Cora, Kaufland - ele reprezentând o cotă tot mai importantă din totalul de vânzări. Într-o țară cu distribuție fizică slabă, online-ul ar putea avea o penetrare mai rapidă în rândul cititorilor decât în țările care au o rețea puternică de librării. Aș menționa aici proiectul elefant.ro, o librarie online dinamică, cu o rată de creștere foarte rapidă. Încercăm să convertim toate titlurile neilustrate în format digital, oferta noastră actuală situandu-se la peste 150 de titluri.

Rarefierea distribuţiei clasice a cărţilor (librăriile), nu duce totuşi la îndepărtarea potenţialilor cititori de carte, ceea ce ar putea avea, drept consecinţă finală, scăderea îngrijorătoare a tuturor vânzărilor, inclusive cele online? Am în vedere faptul că o librărie este un factor de socilizare, de apropiere concretă, fizică, a cititorului de obiectul carte. Dovadă târgurile de carte, care sunt un fel de librării uriaşe…
Categoric, acest fenomen are un efect negativ asupra comportamentului cititorului, dar este o realitate. La nivelul la care a ajuns piața în acest moment, e foarte greu să susții o rețea fizică de librării. Cu atât mai puțin se vor găsi antreprenori dispuși să deschidă businessuri noi în această zonă. Raportată la populația țării, piața din România este subdimensionată. Piața Ungariei, aşa cum am spus, este de 3 ori mai mare, la o populatie de doar 8 milioane. Pentru a contracara acest fenomen, vrem să dezvoltăm propria rețea de distribuție și să ne consolidăm relația cu marii retaileri din România. Ne propunem să vindem masiv și în mediul online, pe a cărui creștere mizăm în perioada următoare.

Între edituri există concurenţă, dar şi interese comune, de menţinere a relaţiei cu cartea, atât a publicului existent, cât şi a celui potenţial. Structurile asociative ale editurilor nu a dus la o coerenţă a concurenţei, în sensul adoptării unor strategii comune?
Într-o piață cu o dinamică relativ slabă, concurența este foarte sănătoasă și ar trebui să funcționeze în beneficiul cititorului. Cât despre structurile asociative și interesele comune, trebuie să menționez că piața editorială este, uneori, ghidată de orgolii personale ce nu țin cont deloc de dimensiunea economică a mediului în care concurăm.

Vânzarea de carte la pachet cu o publicaţie, menţine interesul pentru cartea respectivă? Adică preţul mai mic al cărţii “la pachet” nu afectează negativ vânzarea “single”, la preţ de librărie?
Editura Litera dezvoltă, de trei ani încoace, asemenea parteneriate strategice cu publicații mari din România. Viziunea noastră a fost, în primul rând, să trecem, de la o piață de distribuție de câteva sute de puncte, la una de aporximativ 5.000 de puncte de vânzare. Iar rezultatele s-au văzut imediat: de la un tiraj de 3.000 de exemplare pe an, ajungeam să vindem zeci de mii de exemplare pe samptămână. În mod evident se activează un public mai puțin prezent în librării. Din acest punct de vedere, cred că proiectele de chioșc au adus un dinamism mai mare pieței editoriale din România și nu au avut decât un efect pozitiv.

Remarcam, cu câţiva ani în urmă, un paradox înşelător: “Capra cu trei iezi” se vindea mai bine decât “Harry Potter”. Era vorba de vânzarea constantă, an de an, a unor cărţi, indusă de programa şcolară. Se menţine această constanţă a vânzării de carte din programa şcolară, în raport cu alte cărţi, fie ele şi best-seller-uri?
Harry Potter a fost un fenomen trecător, pe când titlurile din programa școlară se cer în fiecare an. Probabil și la editura Litera, dacă ar fi să evaluam toate titlurile de la momentul fondării, am constata că Mihai Eminescu este cel mai vândut autor din portofoliul editurii.

Sursă: certitudinea.ro

marți, 29 mai 2012

Percepţie estetică: "pitbul cu coadă de şopârlă"


 

Urmăresc cu îngrijorare, dar şi cu oarecare amuzament, cronicile de întâmpinare la amplasarea, pe treptele Muzeului de Istorie, a unei statui reprezentându-l pe împăratul Traian cu lupoaica în braţe.

Astfel, în Evenimentul Zilei aflăm (din articolul „Porcăria de la Muzeul de Istorie”) că aceasta ar fi „primul monument dedicat câinilor maidanezi din România”, iar Adevărul titrează: “Statuia lui Traian, hidoşenie de serie”, argumentând cu părerea unui student, care ar fi spus următoarele: “Căţeaua parcă e victimă de la Cernobîl, cu acea coadă care îi iese din gât. O reprezentaţie grotescă” (o fi vrut, probabil, să spună “reprezentare grotescă”).

    
     „Porcăria de la Muzeul de Istorie”
 
Eu, ce să zic? Fiecare îşi susţine pledoaria cu argumentele pe care le are şi cu autoritatea comentatorilor. Zice Evenimentul Zilei că ar fi zis o trecătoare care a văzut statuia: “Ceva mai oribil eu nu am văzut. O lupoaică cu cap de pitbul, coadă de şopârlă şi cu o tumoră în formă de şarpe care îi iese din gât, ţinută în braţe (deşi la o privire mai atentă pare că levitează) de un individ care are o poziţie nefirească a ambelor mâini, probabil stresat de faptul că ditai împăratul şi stă în p... goală să îl vadă toată lumea pe bulevard”. Asta cu “p… goală” nu prea stă în picioare, căci şi statuia lui David din Piazza della Signoria din Florenţa tot în “p… goală” este şi nu oripilează pe nimeni.

Părerea mea este că judecata asupra unei opere de artă nu poate fi completă doar cu argumente de precupeaţă sau de forumist fără nume. Aşa că, pentru a induce cât de cât o coerenţă a abordării, voi propune şi părerea unui cunoscător. În urmă cu un an, l-am întâlnit la Roma, chiar în curtea Accademiei di Romania, unde se află expusă (şi neterminată!) o copie de autor a aceleiaşi lucrări a lui Gorduz, pe designerul şi artistul plastic Marc Marinescu din Montreal.

    
     Aceeaşi lucrare, în curtea Accademiei di Romania din Roma

Iată cum mi-a “tradus” acesta simbolistica plastică a controversatei sculpturi: “Întâmplarea face ca autorul lucrării, sculptorul Vasile Gorduz, care s-a stins în 2008, să-mi fi fost un foarte bun prieten. Cu puţin timp înainte de a muri, i-am făcut o vizită în atelierul din Pangratti, la Bucureşti, unde am comentat împreună conceptul său despre îngemănarea, prin figura împăratului Traian, a două simboluri: lupoaica, reprezentând naşterea Romei, şi lupul cu corp de şarpe – steagul dacilor. Gorduz a eliminat din simbolul Romei două personaje: Romulus şi Remus. Ele nu-s acolo. Capul lupoaicei, pus în dimensiune reală, în bronz, are o zvâcnitură spre stânga, care generează corpul şarpelui, astfel încât vedem simultan şi lupoaica, şi steagul dacic. Şarpele nu este însă întreg, este frânt, iar partea care lipseşte o întâlnim la extrema opusă, pe post de coadă a lupoaicei. Avem astfel o dublă posibilitate de citire a elementelor componente: fie ca transfigurare a lupoaicei în steagul dacic, fie invers – a steagului în lupoaica romană... Iar poziţia lui Traian este nefirească: el nu pare că ţine în mod voluntar lupoaica în braţe. Pare că altcineva i-a pus-o în braţe, ca pe o fatalitate - artistul, în cazul de faţă”.

    
     "Lupoaica şi pruncii" (Lupa Capitolina) din Roma

Aşadar, este bine şi folositor ca judecata estetică s-o facă şi cei care au tangenţă cu domeniul. Nu zic că alegoria sculpturală cu accente deconstructiviste a lui Gorduz ar fi infailibilă din punct de vedere plastic. Dar s-o faci praf pe criterii atât de… democratice este o insultă pentru ideea de artă. Şi, parcă, prea mult şi prea nedrept pentru un sculptor care nu se mai poate apăra, nefiind în viaţă. Un artist plastic nu-şi ajustează creaţia după nivelul de cultură generală al fiecărui privitor. Dacă ar fi aşa, “Coloana fără sfârşit” a lui Brâncuşi n-ar fi fost realizată niciodată, căci localnicii o numeau, se ştie, “Sula lui Tătărăscu”...

Sursă: certitudinea.ro

duminică, 27 mai 2012

Cine erau GOŢII?


Flavius Belizarie a fost, aşa cum se ştie, ultimul mare general al Imperiului Roman şi era trac. După ce a eliberat Roma învingându-i pe goţii din Italia (536-537) şi reîntregind militar, pentru scurtă vreme, vechiul Imperiu Roman scindat, generalul Belizarie a primit din partea lui Iustinian titlul de GETICUS MAXIMUS. De ce GETICUS şi nu GOTICUS, rămâne o enigmă a istoriei. Să fie oare pentru că el însuşi ar fi fost get? Exclus, pentru că în Imperiul Roman supranumele de glorie erau date nu după originea purtătorului, ci după denumirea popoarelor sau teritoriilor cucerite de acesta.





Poate ar trebui reconsiderate scrierile istoricului got (romanizat) Iordanes (sec. VI, contemporan cu Belizarie) care, citându-l pe Cassiodor (a cărui operă a dispărut) considera că geţii şi goţii sunt unul şi acelaşi neam, cei din urmă fiind descendenţii celor dintâi. Procopius din Cesareea (500-565), un alt istoric contemporan cu generalul Flavius Belizarie făcea, în “Despre războaie”, câteva precizări surprinzătoare, de asemenea ignorate de istoricii contemporani: “Neamurile gotice erau şi sunt şi astăzi multe la număr şi deosebite unele de altele, dar, dintre toate, cele mai mari şi mai vrednice de luat în seamă sunt goţii, vandalii, vizigoţii şi gepizii. Altădată li se spunea sarmaţi şi melanhleni, iar unii îi numeau neamuri GETICE... Toţi sunt de credinţa lui Arius şi au o singură limbă, numită gotică. Eu cred că la obîrşie se trag cu toţii dintr-un singur neam, iar mai târziu s-au deosebit după numele şefilor care i-au condus pe fiecare. Acest neam locuia în vechime DINCOLO DE FLUVIUL ISTRU".

Aceeaşi descendenţă a GOŢILOR din GEŢI avea să fie susţinută, în secolul al XVII-lea, de istoricul suedez Carolus Lundius care sublinia, în plus, că legile după care se ghidau suedezii, la vremea aceea, fuseseră „ratificate” de Zamolxe pentru geţi.

Teoria identităţii comune a GOŢILOR cu GEŢII pare fantasmagorică în raport cu istoria pe care am învăţat-o. Totuşi, cine erau aceşti goţi şi de unde au apărut brusc, de vreme ce Dio Cassius (155-229) nu-i semnalează deloc în monumentala sa “Istorie a Romei”, care avea nici mai mult, nici mai puţin de 80 de volume? Acest istoric celebru a trăit exact în perioada invaziei popoarelor migratoare, fiind contemporan cu Aurelian (214-275). Iar Aurelian s-a retras din Dacia tocmai din cauza acestor popoare, printre care şi GOŢII, care erodau permanent puterea şi autoritatea Romei la graniţele imperiului. Aşadar, cine erau aceşti GOŢI, despre care Procopius din Cesareea, Cassiodor, Iordanes şi Carol Lundius ziceau că sunt GEŢI? Nu cumva chiar erau?

Sursă: certitudinea.ro

sâmbătă, 26 mai 2012

Paradigma olteanului care pierde trenul



 

Din toată avalanşa de performanţe obţinute, în ultima lună, în lume, la licitaţiile cu obiecte de artă (9,6 milioane euro pentru “Prometeul” lui Brâncuşi şi 91,44 milioane euro pentru “Ţipătul” lui Edward Munch, la Sotheby’s New York, 28 de milioane pentru “FC 1” a lui Yves Klein şi 66,9 milioane euro pentru “Oranj, roşu, galben” a lui Mark Rothko, la Christie’s New York) cea mai importantă mi se pare, totuşi, una ce ar putea părea minoră: adjudecarea, într-o licitaţie la Paris, a lucrării unui tânăr pictor român pe nume Adrian Ghenie (35 de ani).

Lucrarea se numeşte “Pie Fight Study” (un ulei pe pânză de 55 x 53 cm), a fost estimată la 30.000 – 50.000 euro şi s-a vândut, pe 24 aprilie, la casa de licitaţii franceză Tajan, cu suma de 52.764 euro. Chiar dacă a fost o licitaţie cu scop caritabil, organizată pentru strângerea fondurilor necesare renovării Fabricii de Pensule de la Cluj, asta nu diminuează cu nimic performanţa tânărului artist băimărean. Pe care îmi permit să o judec nu prin preţul nominal al tabloului, ci din perspectiva poziţiei de start. Căci între zero şi unu este o distanţă mult mai mare decât între unu şi un million, de pildă, având în vedere că e vorba de o diferenţă între nimic şi ceva. Pe când, în cazul vânzărilor-mamut de la Sotheby’s şi Christie’s, e vorba de diferenţa între ceva şi oricăt. Edward Munch, Brâncuşi, Yves Klein şi Mark Rothko au pornit, la licitaţiile amintite, de la o platformă, déjà constituită, de milioane de euro. Adrian Ghenie a pornit aproape de la zero, fără greutatea unui prestigiu acumulat prin vânzări.


“Pie Fight Study” de Adrian Ghenie

Semnalasem, în urmă cu un an, o altă performanţă internaţională (ceva mai mică, e adevărat) a pictorului originar din Baia Mare: una dintre lucrările sale, intitulată „Swimming Pool”, fusese vândută, la o licitaţie a Casei Phillips de Pury & Company, din New York, cu onorabila sumă de 22.500 de dolari. Iată că Adrian Ghenie confirmă, prin exemplul propriei creaţii, ceea ce atunci abia se întrezărea, adică ieşirea din “carcasa” pre-ţurilor mărunte, în care este „înţepenită” creaţia artiştilor români tineri. Reiau aici o observaţie pe care o făceam anul trecut: în timp ce la Bucureşti totul se învârte în jurul numelor grele, de patrimoniu, tinerii artişti din Transilvania culeg primele roade ale creaţiei de artă contempăorană, în străinătate. Nu toţi, bineînţeles, doar cei mai responsabili pentru arta lor şi cei mai motivaţi să-şi afirme identitatea. Adrian Ghenie este exponenţial, în acest sens, atât prin puternica sa voinţă de afirmare, cât şi prin spiritul de breaslă, care lipseşte cu desăvârşire în capitală.

În timp ce artiştii bucureşteni zăbovesc încă în paradigma olteanului care pierde trenul şi remarcă, filosofic, că “aşa-i când n-ai lucrul tău”, aşteptând, în continuare să li se dea un tren, ardelenii şi-au luat şi tren şi şi-au făcut şi cale ferată. Explicaţie: spuneam că licitaţia de la Paris a fost organizată pentru scopul caritabil de a strânge fondurile necesare renovării Fabricii de Pensule de la Cluj. Dar nu pentru a o reda circuitului industrial, căci acesta nu mai există, ci pentru a o reconverti într-un spaţiu dedicat artei contemporane. Tinerii artişti clujeni sunt primii care sparg gheaţa mentalităţii provinciale a pieţei de artă, mobilizându-se în echipă pentru a construi o cale ferată cu două sensuri spre Europa. Licitaţia de la Paris a colectat, pentru centrul de artă contemporană Fabrica de Pensule, 121.712 euro.

P.S. Dan Puric îmi spunea, într-un interviu, că renaşterea culturală va începe nu de la centru, ci de la capilare. Se pare că aserţiunea e valabilă şi pentru piaţa de artă.

Sursă: certitudinea.ro

joi, 24 mai 2012

În aşteptarea prostului gust reciclat



Alexandru Ghilduş de la Goldart este de părere că lipsa de gust destabilizează piaţa de artă şi anihilează criteriile de evaluare ale cunoscătorilor. Nu-i împărtăşesc punctul de vedere, din simplul motiv că nu lipsa de gust a dat buzna peste “marfa” de calitate, ci calitatea a tulburat apele limpezi şi liniştite ale lipsei de gust, agresându-le. O agresiune lăudabilă şi salutară, e adevărat, ca orice formă de educaţie, dar asta face parte din mecanism: nu poţi avea o piaţă de calitate, dacă n-o formezi. Iar asta poate dura, uneori, timp de o generaţie.

 În România, cultura precarităţii este mult mai puternică decât cultura calităţii şi rafinamentului. De aceea, cum bine observa Pavel Şuşară, expunerea publică de obiecte se face doar la maşini, case şi piscine. La tablouri sau alte obiecte de artă – nu. Sau foarte puţin. Nimeni în România nu ar da un milion de euro, să zicem, pentru un Rembrandt, dar două-trei milioane pentru o vilă în zona de nord a Bucureştiului se mai găsesc. Calitatea şi rafinamentul intimidează, iar acest lucru este vizibil şi la licitaţii, chiar şi în cazul iniţiaţilor. Căci şi “iniţierea” este românească, deci are şi ea limitele ei.

Asemenea femeilor distinse şi foarte frumoase, care inhibă tentativele golăneşti de abordare, un tablou de Brauner încă inhiba abordarea directa a licitatorului. Care preferă să-şi cumpere două tablouri mai ieftine, un Dărăscu şi un Camil Ressu, de pildă, chiar dacă preţurile cumulate îl depăşesc pe cel al lui Brauner.
Pe de altă parte, piaţa românească de artă se află încă în faza în care se vinde la preţ numai ceea ce pare a fi artă de patrimoniu. Deci încă se cumpără semnături. Mult mai multe nume decât acum câţiva ani, e adevărat, când se căutau doar Grigorescu, Petraşcu şi Tonitza, însă diferenţa este doar de cantitate, nu şi de fond. În acest timp, în lume, bătălia se dă pentru arta contemporană, care se vinde la preţuri de sute de mii de euro sau milioane.

   
 
Artă contemporană: Mel Kendrick, Adrian Costea, Andy Warhol, Donald Judd

Un prieten din străinătate se întreba, şi mă întreba, cum e posibil acest lucru şi cum de nu există oameni de afaceri care să trateze arta ca pe o mare investiţie, în termeni europeni. I-am spus că etapa în care se află piaţa de artă românească în acest moment se consuma în Europa pe vremea când la noi arta de patrimoniu era închisă în muzee iar legea interzicea vânzarea peste graniţe a lucrărilor aflate la particulari.

Deci, neputând fi vândută, arta românească era împiedicată să circule iar procesul de valorizare era blocat. Etapele acestui proces se consumă abia acum. Artmark încearcă în mod programmatic să accelereze procesul de epuizare a artei mai mult sau mai puţin de patrimoniu, pentru a trece la comerţul cu artă contemporană. Pentru că, deocamdată, în România, această categorie nu este nici înţeleasă, nici cunoscută. Se ştie, vag, că e realizată de nişte artişti care sunt în viaţă. Informaţii despre pop-art, minimalism, conceptualism, bioartă sau artă brută apar fulgurant, sub formă de curiozităţi mondene. Iar critica de artă, care e ruptă de piaţa de artă, nu explică nimic, pentru că, de fapt, nici ea nu înţelege nimic. Aşadar, va mai dura câţiva ani până când arta de patrimoniu îşi va epuiza în mod natural resursele şi când, în sfârşit, se va vinde artă contemporană şi în România.

Lipsa de gust de care se plângea Alexandru Ghilduş, nu va dispărea însă. Se va adapta şi se va recicla. Este un fenomen parazitar şi colateral curentelor, tendinţelor, modei, care pune în evidenţă, în felul lui, dinamica însăşi a pieţei de artă. Vom avea aşadar, o nouă formă de snobism şi un alt tip de kitsch, care va genera o nouă industrie. Nu trebuie să ne speriem, e un fenomen natural, ca legea junglei. Piaţa de artă nu poate exista în afara societăţii.

Sursă: certitudinea.ro

marți, 22 mai 2012

Noi aventuri la Spitalul CF 2. Evaluare de 0,05 euro/mp, într-o zonă unde preţul e de 1.500 euro/mp




La ultimele controale financiare efectuate la Spitalul CF 2 din Bucureşti, angajaţii au putut constata, negru pe alb, în sfârşit, cam ce soartă li se pregătea în 2009. Graţie aranjamentelor managerului de atunci, Constantin Tănase, cu “specialiştii” imobiliari Adrian Ciorobea şi Virginica Tanţi Dumitrescu, terenul pe care era aşezat spitalul fusese evaluat la 0,05 euro pe metrul pătrat! Deci Spitalul CF 2 fusese “fezandat” pentru transformarea rapidă în teren de vânzare, într-o zonă unde preţul era (şi este) de minimum 1.500 euro pe metrul pătrat.

Au “conlucrat” la acest “proiect” forţe PDL-iste redutabile, Constantin Tănase fiind unul dintre apropiaţii preşedintelui României, cu care se lăuda că făcuse revelionul (la Sinaia). N-a lipsit nici suportul profesional al unui jurnalist care face acum o foarte bună figură la emisiunile Tv… Aşadar, mai trebuia, pentru finalizarea proiectului imobiliar, ca spitalul să fie pus pe butuci, prin distrugerea imaginii publice şi autosesizarea forurilor tutelare.

Aşa că managerul Constantin Tănase a blocat fondurile pentru materialele dezinfectante (11 miliarde lei vechi), în ideea că până la urmă se va întâmpla ceva care să ducă la închiderea spitalului.

De întâmplat s-a întâmplat (cele două cazuri îndelung mediatizate, Amelia Antoniu şi Alice Roxana Preda, care au contractat infecţii nosocomiale în perioada de spitalizare), însă spitalul nu s-a închis. Managerul s-a pomenit cu o opoziţie dură de unde nu se aştepta: angajaţii spitalului, mobilizaţi de liderul sindical Denisa Popovici (Prof. de kinetoterapie Dr. în cadrul secţiei de Neurologie a spitalului CF 2), care a sesizat autorităţile.

Echipa de control din cadrul Direcţiei Asistenţă Medico-Socială a Ministerului Transporturilor, care a realizat inspecţia la nivelul spitalului CF 2, în perioada 28-30 aprilie 2010, a constatat vinovăţiile, dar i-a sancţionat pe nevinovaţi. “Directorul adminstrativ şi directorul financiar-contabil nu a pus la dispoziţie secţiilor şi laboratoarelor materialul dezinfectant necesar, invocându-se lipsa fondurilor, deşi în timpul controlului a rezultat că atât ministerul cât şi CASMTCT au transmis fonduri către spital, existând astfel în cont sumele necesare achiziţionării unor astfel de materiale”.

Proiectul desfiinţării spitalului CF 2 a picat o dată cu eliberarea din funcţie a managerului Constantin Tănase, dar şi cu pierderea a 4.500 mp de teren. La scurtă vreme lucrurile au început să se aşeze prin venirea unui manager bun, care chiar doreşte redresarea instituţiei: Şerban Bucur, fiul fostului director al Spitalului Floreasca (cel care a făcut din Spitalul de Urgenţă ceea ce este acum).

Era prea frumos însă ca lucrurile să se aşeze în totalitate pe făgaşul bun. În 2011, a fost numit, prin ordin de ministru semnat de Anca Boagiu, director medical al Spitalului CF 2, profesorul Viorel Bucuraş de la Timişoara, care a luat locul endocrinologului Adrian Comănici, somitate recunoscută a medicinii românești contemporane. Bucuraş nu s-a mulţumit însă cu acest post. Ştiind că poziţia sa e fragilă, nefiind obţinută prin concurs, s-a gândit să-şi adjudece şi postul de şef de secţie.

Aşa că şi-a organizat, în calitate de director, un concurs pentru ocuparea postului de şef la urologie (condusă tot de o somitate în medicină, doctoral Bogdan Strezea). Bucuraş a concurat singur şi, - culmea! – a reuşit. Da, dar nu avea dreptul să organizeze concursul, pentru că era director medical interimar, nu titular. Totuşi, graţie ordinului de ministru al Ancăi Boagiu, Bucuraş este acum şi director medical, şi şef de secţie la Urologie. Şi s-a însurat şi cu Sorina Plăcintă.

Problema este însă alta. Nici directorul medical, nici şeful de secţie (adică Viorel Bucuraş) nu prea dau prin spital. Când Bucuraş vine de două ori pe lună la servici(i) e sărbătoare. Nici consiliile medicale (care se organizează lunar) nu le onorează, ceea ce e destul de grav, căci acolo se hotărăsc achiziţiile de medicamente şi de materiale sanitare pentru spital… Totuşi, salariile şi le primeşte integral, ca şi bonurile de masă. Până când?

luni, 21 mai 2012

Diamantul şi tinicheaua



 Pe 15 aprilie s-a încheiat, la Muzeul Guggenheim din Bilbao, o mult trâmbiţată expoziţie dublă, care includea 33 de lucrări ale sculptorului universal Constantin Brâncuşi şi nouă lucrări ale minimalistului american Richard Serra. Acestea din urmă constituie, de fapt, o expoziţie-instalaţie cu caracter permanent a muzeului, intitulată „The Matter of Time”, care se întinde, ea singură, pe un spaţiu de 3.000 de metri pătraţi.

Prestigiul incontestabil al muzeului din Ţara Bascilor şi numele relativ cunoscut al lui Richard Serra nu justifică în totalitate calitatea îndoielnică şi intenţia exclusiv comercială a demersului iniţiat de Muzeul de Artă Contemporană Guggenheim Bilbao, în colaborare cu Fundaţia Beyeler din Riehen, Elveţia.

Şi chiar comercială fiind, ea nu-i aduce niciun serviciu lui Brâncuşi (e adevărat, nici nu-i poate face rău), în schimb îl ridică pe Richard Serra, prin simpla asociere de nume cu Brâncuşi, la un nivel de prestigiu pe care singur nu l-ar fi putut atinge niciodată.

Practic, Serra se agaţă de barba lui Brâncuşi pentru a obţine un loc mai în faţă în eternitate. Ceea ce, pentru negustorii de artă se traduce în cota de piaţă a artistului (Richard Serra), adică în bani.

Ne-am obişnuit să percepem ca pe o favoare specială orice formă de reciclare a numelui şi operei lui Constantin Brâncuşi, aceasta însemnând, în conştiinţa noastră obedientă, o recunoaştere culturală a României. Mai grav este că aceeaşi mentalitate subalternă ne adoarme simţul critic şi ne face să nu observăm manipularea pe faţă a pieţei de artă, prin dealerii profesionişti.
   
 „The Matter of Time”. Lucrări de Richard Serra

În treacăt fie spus, faţă de Brâncuşi nu avem decât „meritul” de a-l fi gonit de două ori (ultima oară definitiv) din spaţiul de emergenţă, făcându-l cadou culturii franceze. Care nici ea nu prea l-a meritat, şi nici nu-l merită, pentru că n-a făcut decât să-l persecute în timpul vieţii şi să-l abandoneze multă vreme după moarte, lăsându-i atelierul din Montparnasse la cheremul intemperiilor şi al infractorilor.

Târziu l-au mutat în centrul Pompidou unde, chiar dacă spaţiul de expunere e străin spiritului brâncuşian, măcar lucrările se află în siguranţă. Acum, acelaşi artist genial, persecutat atât în ţara lui, cât şi în ţara de adopţie, este exploatat la maximum de cultura franceză, care-l închiriază, pe post de „locomotivă”, manipulatorilor pieţei de artă.

   
„The Matter of Time”. Lucrări de Richard Serra

Expoziţia de la Bilbao (catastrofală, după părerea mea) a avut totuşi un merit: a strâns la un loc 33 de lucrări de Brâncuşi adunate de peste tot (două dintre ele de la Craiova) şi le-a expus la celebrul muzeu, dând posibilitatea publicului din toată lumea să cunoască o felie consistentă din opera unui artist uriaş. Altfel, ce să caute capodoperele lui Brâncuşi printre mormanele de tablă ondulată sau decupată ale lui Serra? Cei doi artişti sunt atât de evident decalaţi ca valoare şi atât de divergenţi ca rezonanţă artistică, încât toată mizanscena pare o improvizaţie grosolană, o combinaţie kitsch în cel mai deplin sens al cuvântului.

 
Serra lângă Brâncuşi

N-am nimic cu Serra, este un artist onorabil, un minimalist de mari dimensiuni (oximoronul este involuntar, căci lucrările sale în oţel sunt realmente de dimensiuni exagerate), dar alăturarea sa cu Brâncuşi nici măcar pe post de decor nu se potriveşte. E ca şi când ai pune o piatră de diamant în montura unui inel de tinichea.

P.S. 1 Apropo de compatibilitate şi rezonanţă: indiferent cât a fost de discutabilă expoziţia de la Bilbao, cu Brâncuşi „înconjurat” de Serra, ea rămâne totuşi un experiment de scenografie, un decor temporar pentru lucrările celui dintâi. Personal aş avea o altă propunere de duet plastic, utopică deocamdată, dar mult mai plauzibilă estetic. Aceasta:
 
Atelierul lui Brâncuşi (Paris) şi atelierul lui Adrian Costea (Bucureşti)

P.S. 2  Am convingerea sau obsesia fermă că, prin Adrian Costea, naţia noastră a mai “fătat” un artist universal. Sunt însă la fel de convins că o altă naţie îl va năşi. Păcat…

Citeşte şi în FINANŢIŞTII

Tracomani şi röslerieni



Începe să mă irite insistenţa şi, mai ales, maniera în care sunt contestate unele abordări în materie de istorie şi arheologie, anume cele care pledează pentru importanţa istorică a tracilor sau, şi mai „rău”, a dacilor. Toate sunt luate în derizoriu şi băgate de-a valma în cazanul comun al „tracomaniei” sau „dacomaniei”, ca manifestări patologice ale insuficienţei în materie de cercetare istorică.

Nu zic că nu sunt exagerări şi aberaţii printre argumentele care susţin identitatea tracă sau daco-getică a culturii noastre şi a multor altor culturi dar, până acum, nu am văzut contra-argumente ştiinţifice sau probe, ci doar referinţe la alte teorii, calificative, ironii, sarcasme, băşcălii. Îmi vine să iau un anti-tracoman de guler şi să-i zic aşa, „neştiinţific”: „Bă, ştii câte statui de daci sunt în lume? Ştii, bă, cum sunt ipostaziaţi dacii, în acele statui? De ce, bă, erau atât de frumoşi şi de mândri aceşti învinşi, sculptaţi de învingători?”. A răspuns însă, deja, un doctor în istoria artelor pe nume Leonard Velcescu, prin lucrarea sa “Les Daces dans la sculpture romaine - Étude d’iconographie antique”, cu care şi-a luat doctoratul la Sorbona, în 2000. O fi şi el vreun tracoman...

Inventarul grosso modo al „impostorilor” traco-dacomani, menţionaţi şi caracterizaţi de contestatarii lor, include următoarele nume: Mihail Kogălniceanu, Cezar Bolliac, Mihai Eminescu, Bogdan Petriceicu-Haşdeu, Nicolae Densuşianu, Mircea Eliade, Vasile Lovinescu, Romulus Vulcănescu, Al. Brătescu-Voineşti, Edgar Papu, Iosif Constantin Drăgan, Napoleon Săvescu, ca să-i menţionăm pe cei mai importanţi. Unii erau nişte exaltaţi (Kogălniceanu, Bolliac, Densuşianu, Eminescu), alţii doar „colaboraţionişti” ai dacismului (Eliade, Lovinescu, Vulcănescu), unul era falsificator notoriu al plăcuţelor de plumb de la Sinaia (Haşdeu), altul era protocronist „fundamentalist” (Edgar Papu), unul era legionar şi comunist (Iosif Constantin Drăgan), altul e medic (Napoleon Săvescu), iar Brătescu-Voineşti - un fantezist care susţinea că romanii au fost urmaşii tracilor... Asta, la o adică, stă în picioare chiar de la prima vedere, dacă să dăm crezare legendei întemeierii Romei, cu cei doi fraţi crescuţi de lupoaică, descendenţi ai lui Eneas, eroul troian... Troia fiind, se ştie, o ceate tracă.

Deci aceştia ar fi, în mare, principalii vinovaţi de „malpraxis istoric” iar toţi „enoriaşii” care le iau în serios teoriile sunt nişte retardaţi semidocţi sau sfertodocţi. La lista de mai sus îi putem adăuga şi pe istoricii Procopius din Cesareea, Flavius Aurelius Cassiodor, Flavius Iordanes şi Carol Lundius care susţin, nici mai mult, nici mai puţin, că goţii sunt descendenţii geţilor, iar Zamolxe ar fi legislatorul lor suprem.

Trecând peste faptul că, adevărată sau nu, teoria acestora relevă, în cel mai rău caz, nevoia goţilor de a-şi construi o ascendenţă ilustră (ceea ce înseamnă că geto-dacii aveau un prestigiu uriaş în epocă), este interesantă reacţia noastră (a unora dintre noi) de respingere a oricărei tentative de recuperare a demnităţii naţionale prin recurs la origine, pe motiv că falsificăm istoria. Cazul cu tăbliţele de la Tărtăria este aproape notoriu. Suntem singurii care contestăm vechimea lor şi concluzia istorică implicită, de mărturie a celei mai vechi scrieri de pe pământ.

Şi, în timp ce noi băgăm adevărul sub preş, ca pe un gunoi, teoria “spaţiului vid” din "Romänische Studien" a lui Eduard Robert Rösler (1871) se bucură de circulaţie şi de credibilitate în toată Europa şi chiar în lume, deşi este un studiu pueril şi aberant, care contrazice cele mai elementare cunoştinţe de istorie… Cei care se iau de piept cu “tracomanii” ar putea dovedi aceeaşi osârdie în a-l pune la punct pe Rösler, dacă sunt atât de grijulii cu istoria noastră… Şi dacă nu sunt cumva röslerieni.

Din păcate, aceste manipulări istorice, care, abil, invocă şi incriminează chiar manipularea, au efect în spaţiul public, prin aplombul cu care mimează autoritatea, fără a răspunde punctual la vreuna din problemele sensibile atinse de “tracomani”. Şi astfel fezandaţi, din jena de cădea în capcana teoriei conspiraţiei, acceptăm pe nemestecate chiar conspiraţia.

Poate că ar trebui să mutăm discuţia din planul istoric în cel educaţional. Nu ştiu dacă noi, românii, suntem buricul lumii, dar dacă avem cu ce să susţinem asta, de ce să nu o facem? Hai să ne uităm în jur, să vedem cum fac alţii: ruşii, americanii, francezii, ungurii, evreii… Noi, de ce nu…? Răspunsul, după părerea mea, este: DE PROŞTI! Eu cred că e mult mai bine să li se spună copiilor, în şcoală, că sunt descendenţii unui neam eroic, mândru şi civilizat, şi să li se inducă o responsabilitate morală pe măsură, decât să li se inducă ideea că suntem cu toţii scursura Europei, ceea ce nu reclamă nicio responsabilitate. Pentru că, într-adevăr, nu e suficient să afirmi că eşti cine eşti, trebuie să şi probezi asta, prin propriile fapte, prin propriile atitudini. Demnitatea, însă, se învaţă acasă şi se dezvoltă la şcoală.

P.S. Care şcoală…?

Sursă: certitudinea.ro