S-a născut un nou instrument... arhaic: COBZA UNGUREASCĂ!

Zilele acestea, în timp ce Ion Creţeanu preda, în al doilea an consecutiv, cursuri de cobză la Muzeul Satului, primesc de la o prietenă un telefon prin care mă anunţă că se află în Oradea, unde a participat la Festivalul anual intitulat „Zilele Municipiului Oradea”. Motivul telefonului era un fapt care a intrigat-o: printre „prestatorii” artistici ai festivalului era şi o trupă maghiară de muzică medievală, printre care se afla şi un... cobzar. L-a întrebat pe respectivul cum se numeşte instrumentul la care cântă iar acesta i-a spus că e o COBZĂ UNGUREASCĂ. Intrigat, la rândul meu, am rugat-o să-i facă o poză cu telefonul şi să mi-o trimită. Iat-o:

Acuma stau şi mă întreb: de ce s-o fi numind acest instrument „cobză ungurească” şi de când? Eu ştiam că se numeşte COBZĂ şi atât. Şi că romanii o numeau LIRA TRACĂ. O fi rebotezat-o băiatul ăla, pentru că o ţine pe dreapta?.. Pentru conformitate, iată cum arată instrumentul în mâinile unui cobzar adevărat, Ion Creţeanu, adică într-un context mai apropiat de originea lui arhaică...


Povestesc faza unui amic şi-i cer părerea, întrebându-l cum să interpretez „pirateria”: ca pe o ignoranţă sau ca pe o viclenie? „Bă, – zice – tu nu vezi că ăştia sunt calificaţi în furtul de identitate? Ni l-au luat pe Iancu de Hunedoara şi au zis că-i ungur. Ne-au luat palinca, ciobănescul mioritic, ne-au luat Harghita şi Covasna, rebotezându-le Ţinutul Secuiesc, or să ne ia bisericile şi porţile maramureşene şi or să scrie pe ele Made in Hungaria. Ce mai contează o cobză în plus sau în minus?”. Amicul meu este istoric şi e cam nervos, dar înclin să-i dau dreptate. Mi-am adus aminte că, în urmă cu câteva luni, semnalam pe CERTITUDINEA că un călător român, iubitor de cultură tradiţională, a descoperit, în peregrinările sale prin Ungaria, foarte multe ulcioare ciudate, cu figuri zoomorfe şi antropomorfe, care nu prea ţineau de cultura şi spiritualitatea maghiară. Cerând explicaţii, i s-a dat un răspuns care l-a lăsat perplex: producţia acestor obiecte era de dată foarte recentă, de numai câţiva ani, şi nu ţinea, într-adevăr, de tradiţiile poporului maghiar. Au fost preluate, pur şi simplu, multiplicate şi scoase pe piaţă, dintr-o carte apărută în 1997 la... Muzeul Ţăranului Român! Cartea, care este un album de artă, se numeşte „Ulcioare de nuntă” şi aparţine etnografului Georgeta Roşu, director general adjunct la MTR. Uluitor nu este faptul în sine, anume că în Ungaria se vând ulcioare româneşti, ci nefirescul fenomenului: spiritualitatea unui popor generează în altă ţară o piaţă prosperă, în timp ce în ţara de origine această sursă de câştig este total ignorată...

Îmi menţin nedumerirea şi amărăciunea din textul menţionat, cu adăugirea că amicul meu, istoricul, s-ar putea să aibă dreptate în privinţa hilarei piraterii cu „cobza ungurească”. Aşa că râd, pentru că am de ce, dar îmi încarc şi flinta, că nu se ştie! Dacă zic ungurii că le-am furat cobza? Îi cred în stare căci, vorba lui Marko Bela la deschiderea BookFest, „orice ficţiune poate deveni realitate”...