RAPORT DESPRE ASASINAREA POETULUI RAINER MARIA RILKE

Subsemnatul Miron Manega, de profesie sicofant, declar pe propria-mi răspundere că poetul austriac René Karl Wilhelm Johann Maria Rilke a murit asasinat, pe 24 decembrie 1926, la Montreux, în Elveția. E adevărat că medicii au atribuit moartea sa unor cauze medicale, dar eu afirm și susțin că a fost o crimă cu premeditare, proiectată cu mult înainte. Am în vedere și circumstanța că Rilke, dintr-un soi de masochism morbid care s-a manifestat de-a lungul întregii lui vieți, a fost complice la propria moarte, inspirând cumva această crimă oribilă. Dar faptele rămân fapte. 

 

Toată existența sa a decurs sub semnul trandafirului, floare imperială și seducătoare, dar apărată de spini nemiloși. Dacă e să gândim în termenii lui Sigmund Freud, cu care a fost prieten și de la care și-a însușit o serie de cunoștințe de psihanaliză în perioada 1912-1913, Rilke, ființă fragilă și complexată ontologic, ca un trandafir japonez plantat în pustă, a căutat întotdeauna în trandafiri străini protecția spinilor care-i lipseau. Aceast  tip de propensiune maladivă avea să fie identificată și divulgată  mai târziu, de poetul român Lucian Blaga:

„Roz trandafir, frumseţea ta
nu m-a cruţat. Din drum m-abat
şi mă răsfir, când zmeu, când stea,
prin ziua şi prin soarta ta.”

Cauzele acestei slăbiciuni freudiene, convertită în poezie de înaltă clasă, se găsesc în trecutul familial al poetului. Tatăl său, Josef Rilke, a fost un om cu un caracter slab, veșnic nemulțumit, care a eșuat în cariera militară, devenind funcționar. Mama sa, Sophie, era în schimb o femeie dominantă și autoritară, care se trăgea dintr-o familie înstărită de fabricanți praghezi, având în acest sens așteptări înalte de la soțul său. După dezamăgirea provocată de eșecul profesional al acestuia, Sophie Rilke a suferit o altă lovitură grea: moartea fiicei ei mai mari. Disperarea a făcut-o pe mamă să se atașeze într-un mod nefiresc de fiul ei René, forțându-l să se substituie, într-un fel, surorii sale defuncte. Practic, până la vârsta de șase ani, Rilke a fost crescut ca o fată, fotografiile sale timpurii arătându-ni-l cu părul lung și îmbrăcat în rochiță.

În contradictoriu cu această educație nefirească și păguboasă, tânărul Rilke este trimis în 1885 la școala de cadeți din Sankt Pölten, spre a fi pregătit pentru cariera de ofițer. Exigențele instrucției militare și experiența unei colectivități exclusiv masculine, l-au traumatizat pe termen lung. A întrerupt în cele din urmă pregătirea militară dedicându-se, în anii 1895 și 1896, la Praga și la München, studiului îndârjit al literaturii, filosofiei și istoriei artei.

Nevoia de protecție (aș numi-o, plastic și realist, „nevoia de spin”) a avut prima împlinire în 1896, când Rilke a cunoscut-o pe viitoarea lui iubită, Lou Andreas-Salomé, o intelectuală frumoasă și rasată, cu 14 ani mai în vârstă decât el (ea avea 35 de ani iar el 21), care era și căsătorită. Aceasta l-a determinat să-și schimbe numele din René în Rainer, considerat (și dovedit) mult mai potrivit pentru marele poet care avea să fie Rainer Maria Rilke.

Relația lor amoroasă a început în 1897 și a durat până în 1900, când Lou i-a pus capăt. Venise vremea ca poetul să fie lăsat să „zboare” singur. Dar, chiar și după ce s-au despărțit, Lou Andreas-Salomé i-a rămas lui Rilke cea mai bună prietenă și sfătuitoare, manipulându-l benefic de la distanță. În anul 1937, la moartea ei, Sigmund Freud i-a rostit necrologul, în care a spus, printre altele: „Se știe că i-a fost atât muză cât și mamă iubitoare marelui poet Rainer Maria Rilke, care era destul de neajutorat în viață”.

Balansul între spin și trandafir a fost o constantă permanentă în viața lui Rilke, fața și reversul propriei medalii. „Trandafir cu miros de sfântă goală” fulgura el, inspirat, într-un vers genial, pentru ca, la fel de genial, să-și retracteze magnifica inspirație printr-o viziune opusă: "Frumusețea nu este altceva decât începutul terorii”. În 1901 s-a căsătorit, la Worpswede, cu sculptorița Clara Westhoff pentru ca, în 1902, să părăsească locuința comună și să plece la Paris, lăsându-și soția și pe fetița lor, Ruth (1901-1972), singure. 

Mai târziu, la München, între 1914-1916, a avut o legătură pasională cu pictorița Lou Albert-Lasard, relație care s-a stins brusc, așa cum a început. În sfârșit, ultimul „trandafir” din viața lui Rilke a fost pictorița de origine poloneză Baladine Klossowska, pe care a cunoscut-o în 1919, în Elveția, și de care nu l-a mai despărțit decât moartea sa, survenită în 1926. Relația cu Baladine, desfășurată cu multe intermitențe i-a fost, se vede, fatală, deși extrem de fructuoasă pe plan artistic.

În această perioadă și-a finalizat două dintre cele mai importante colecții de poezii ale sale: „Elegiile duineze” (Duineser Elegien) și ”Sonete către Orfeu” (Die Sonette an Orpheus), ambele publicate în anul 1923. Este ceea ce Rilke a numit „o furtună creativ - sălbatică” pe care Merline (așa îi spunea Rilke iubitei sale) a știut să i-o stârnească și să i-o mențină.

Moartea, așa cum am spus la început, a fost o crimă premeditată cu mult înainte.

Există și o mărturie scrisă în acest sens, semnată de Johann Wolfgang Goethe în 1799, mărturie pe care biografii lui Rilke au ignorat-o sau au tratat-o cu superficialitate. Revin și insist: chiar dacă această declarație a fost scrisă cu 127 de ani înainte, este totuși declarația unui martor ocular, pe care se susține și depoziția mea. Iată mărturia lui Goethe:

„Un flăcău în câmp zări
Floarea de răsură,
Mândră-n straie purpurii.
Dulce-n inimă simţi
O săgetătură
Roşu, roşu trandafir,
Floare de răsură.

El îi zise: Eu te rup,
Floare de răsură,
Ea-i răspunse: Eu te-mpung,
Să ţii minte îndelung -
Floarea nu îndură,
Roşu, roşu trandafir,
Floare de răsură.

Crunt flăcăul, crunt a rupt
Floarea de răsură.
Ea l-a-mpuns şi s-a zbătut,
Geaba-n lacrimi a gemut,
Soarta tot o-ndură,
Roşu, roşu trandafir,
Floare de răsură.”

(Floare de răsură, Goethe, 1799)[1]

Ceea ce vreau să spun e că poetul Rainer Maria Rilke a murit asasinat de un trandafir pe care încerca să-l rupă. Trandafirul, aflat în legitimă apărare, l-a înțepat cu spinii, iar poetul a făcut septicemie și a murit, ceea ce medicii n-au putut nega. Nu știu răzbunarea căruia dintre trandafirii trădați sau siluiți a fost această crimă. Medicii au mai adăugat că poetul suferea de leucemie.

P.S. Complicitatea lui Rainer Maria Rilke la propriul său asasinat este o realitate evidentă, în orice perspectivă am aborda cazul: existențială, filosofică, psihanalitică etc. Pe piatra sa de mormânt este înscris un text pe care și-l alesese singur, cu puțin timp înainte de a muri:

 „Trandafir, oh, contradicție pură,/ de a nu fi, sub atâtea pleoape,/ somnul nimănui”. (Rose, oh reiner Widerspruch Lust / Niemandes Schlaf zu sein unter soviel / Lidern). 

-------------------------------------------------------------

[1] Heidenröslein

Sah ein Knab' ein Röslein stehn,
Röslein auf der Heiden,
War so jung und morgenschön,
Lief er schnell es nah zu sehn,
Sah's mit vielen Freuden.
Röslein, Röslein, Röslein rot,
Röslein auf der Heiden.

Knabe sprach: "Ich breche dich,
Röslein auf der Heiden."
Röslein sprach: "Ich steche dich,
Dass du ewig denkst an mich,
Und ich will's nicht leiden."
Röslein, Röslein, Röslein rot,
Röslein auf der Heiden.

Und der wilde Knabe brach
's Röslein auf der Heiden;
Röslein wehrte sich und stach,
Half ihr doch kein Weh und Ach,
Musste es eben leiden.
Röslein, Röslein, Röslein rot,
Röslein auf der Heiden.

"L'HOMME DU AL - ARAM AS - SARIF" d'ADRIAN COSTEA

„Plus qu'un mystère archéologique caché dans les profondeurs inexplorées d'une pyramide égyptienne, ou comme un labyrinthe extrêmement précis et affûté qui, par la densité de ses nœudss réussit à contenir l'explosion de sa propre libération, c'est de l'origine même du mythe humain dont nous parle Adrian Costea”. (Tamae Cziricos)

Vidéo créé par Miron Manega

"ELLE N'AVAIT QUE VINGT ANS" D'ADRIAN COSTEA

"Prince, n'enquerez de sepmaine
Où elles sont, ne de cest an,
Qu'à ce refrain ne vous remaine:
Mais où sont les neiges d'antan!"

( François Villon)

Vidéo créé par MIRON MANEGA

„LE HURLEMENT” D'ADRIAN COSTEA

„Comme certains personnages de Dostoïevski qui semblent vivre sans même que nous ayons besoin de les lire, les œuvres semblent fonctionner d'elles-mêmes, à l'intérieur de leurs propres rouages mécaniques et mystiques. La démesure physique de ces œuvres est un leurre, qui cache un désir de s'affranchir de leur destin d'êtres matériels et logiques. Plus qu'un mystère archéologique caché dans les profondeurs inexplorées d'une pyramide égyptienne, ou comme un labyrinthe extrêmement précis et affûté qui, par la densité de ses nœudss réussit à contenir l'explosion de sa propre libération, c'est de l'origine même du mythe humain dont nous parle Adrian Costea”. (Tamae Cziricos)

Vidéo créé par Miron Manega

LE GOLEM COSTEA: „J’accuse...! E. Zola / Moi aussi...! A. Costea”

Depuis Persée, personne n’a réussi, ni dans la fiction, ni en réalité, à placer devant l’humanité un miroir aussi meurtrier que cette étrange sculpture-installation d’Adrian Costea, existentiellement insupportable et grandiose par les perspectives philosophiques qu’elle engendre: « J’accuse… ! E. Zola / Moi aussi… ! A. Costea ». En mentionnant le héros grec Persée, je pense expressément au visage de la Gorgone Méduse, que personne ne pouvait regarder sans être pétrifié; la Méduse elle-même, le contemplant dans le bouclier du héros, est devenue un bloc de pierre. (Miron Manega)