Am lăsat la sfârşit româncele din viaţa lui Brâncuşi, din motive de strategie a discursului editorial, dar şi pentru a încheia cu ceea ce este mai important. Cele mai importante şi mai strălucitoare dintre acestea au fost, în ordine cronologică, Miliţa Petraşcu (în 1919), Cella Delavrancea (în 1922) şi Maria Tănase (în 1938). Nu voi respecta nici de data asta cronologia, din motive similare cu cele amintite.
Întâlnirea dintre Cella Delavrancea şi Brâncuşi este atât de frumos şi de viu relatată chiar de ea, într-o emisiune radiofonică, încât este păcat să intervin asupra ei. Relatarea a fost preluată, de altfel, de Nina Stănculescu în „Carte de inimă pentru Brâncuşi”, apărută în 1976 la Editura Albatros.
Era vesel ca un copil care-şi arată jucăriile
"Eram la Paris în anul 1922. Primăvara întîrziată izbucnise în luna iunie pe coama copacilor îngrădiţi de zidurile marilor case particulare din strada Varenne, aliniate în mîndrul stil Ludovic al XIV-lea. La colţul străzii se desfăşoară esplanada Palatului Invalizilor cu măreaţa simplitate a unei armonii rar întîlnite chiar în acest oraş-minune. Într-unul din aceste hôtel particulier locuia un vechi prieten al meu, grec de orgine, amator de artă. Fiind la dejun la el, îmi arătă două noi achiziţii: un cap de bărbat în lut ars, presupus a fi de Houdon, şi o coloană de bronz cam de 60 cm, pe un soclu din acelaşi metal, cu două reliefuri rotunde. "Ghici ce reprezintă şi cine e autorul?" N-am putut să răspund. "Este portretul unei prinţese şi autorul este Brâncuşi, sculptor român, un om foarte original. N-ai vrea să-l cunoşti?"
Ciudata operă îmi stîrnise curiozitatea, şi după cîteva zile ne aflam amîndoi într-o curte prăfosă, cu ateliere de lemn cu uşi deschise, prin care se zăreau blocuri de piatră, marmură, ciment şi ciţiva bărbaţi cu tichie de hîrtie pe cap, lucrînd, sumar îmbrăcaţi. În fund, pe stînga, era atelierul lui Brâncuşi. Ne aştepta. El ne-a deschis uşa. Doi ochi mici, albaştri, mi-au sfredelit privirea din umbra orbitelor adînci. Şiretenie, bănuială, şi o sclipire de ostilitate jucau în ei. M-a întîmpinat cu un glas cîntărit:
- Vra să zică, eşti fata lui Barbu Delavrancea... mda... şi cînţi la pian frumos... dar nu de ale noastre.
- Acelea nu sînt pentru pian, dar ştiu toate jocurile noastre ţărăneşti, şi, cînd le joc, nu mă întrece nimeni.
Intrasem în casă. Odaia era mare, cu pereţi daţi cu var şi o imensă vatră unde atîrna pe pirostrii un ceaun negru. O masă rotundă taiată dintr-un trunchi gros de copac, în jurul ei butuci la fel, pe trei picioare, dădeau încăperii un caracter primitiv. Brâncuşi mă examină fără indulgenţă. Totul era vioi în el, barba sură, părul lung lăsat în voie, haina de lucrător, mîinile agere.
De pe diferite poliţe de cărămidă, văruite şi ele, se înălţau ca trestiile alămuri cioplite în felurite forme, şi pe un scrin nişte pepeni ovidali, din acelaşi metal, luceau atît de tare încît mi s-a părut ca le aud vibraţia de violoncel. N-am putut să mă stăpînesc şi am spus:
- Ce vii sunt!
Brâncuşi a surîs. Dintr-o dată, eram mai apropiaţi.
- Da, le şlefuiesc cu mîinile, luni de zile, pînă sînt însufleţite. Ăsta e portretul unei domnişoare. Şi mi-a pus degetul pe unul din pepeni, pe care apărea desenul simplificat al unui ochi exoftalmic.
În faţa mea, tăiată ca un fierăstrău, o bucată voluminoasă de alamă domina vertical celelalte obiecte. Brâncuşi m-a întrebat:
- Ce zici de asta, îţi place? Dacă vei ghici ce reprezintă, te voi pofti la prînz şi ai să mănînci ciuperci pregătite de mine.
Am privit, şi în urechi mi-a răsunat de departe un glas răguşit. "Cucurugu gagu, cîntă cocoşul", am răspuns. Ochii lui Brâncuşi au strălucit deodată în cutele pleoapelor trase într-un surîs maliţios:
- Bravo! Nimeni n-a simţit pînă acum că alama asta cîntă. Vra să zică, n-am greşit. Dumneata îmi dovedeşti că am izbutit. Îţi mulţumesc... Am să-ţi pregătesc un prînz grozav. Mă bucur să te primesc la masă şi să stăm noi doi de vorbă. Cînd vrei să vii? Dar mai întîi spune-mi, cum de ai ghicit?
- Pentru că ai tăiat profilul alamei în zig-zag de unghiuri, echivalente pentru auzul meu cu intervalele de quartă ale strigătului de cocoş.
Brâncuşi era mirat. Se îmblînzise. Îmi arătă nişte cuţite făcute de el, vătraie şi alte fierării ieşite din mîna lui, foale mari atîrnate la vatră, şi la urmă, un caiet de schiţe de o mare siguranţă tehnică. Era vesel ca un copil care-şi arată jucăriile. Bănuiala se topise. Ne-am despărţit după ce am hotărît ziua dejunului"...
Cella Delavrancea nu a declarat însă nimic despre ceea ce s-a întâmplat după acel dejun. Oricum, partea esenţială a întâlnirii este cea relatată în rândurile de mai sus. Cu precizarea că tot comportamentul lui Brâncuşi este, de fapt, una din temele cu variaţiuni ale protocolului său de seducţie, căreia femeile de rasă nu-i puteau rezista.
Citeşte şi:
FEMEILE DIN VIAŢA LUI BRÂNCUŞI (IV). Peggy Guggenheim, "amanta moderniştilor"
FEMEILE DIN VIAŢA LUI BRÂNCUŞI (III). Nancy Cunnard şi Vera Moore
FEMEILE DIN VIAŢA LUI BRÂNCUŞI (II). Nume de cod "Morice"
FEMEILE DIN VIAŢA LUI BRÂNCUŞI (I) "Materialul didactic"
VA URMA
Sursa: certitudinea.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu