sâmbătă, 20 august 2011

Sculptura lui Adrian Costea: Sfera care face legătura între cub şi elipsă

E greu, dacă nu imposibil, să vorbeşti de un artist fără să-l încadrezi în propria biografie. Cu atât mai mult în cazul lui Adrian Costea, despre care cunoaştem în mod direct, prin mass media, că a fost acuzat, în Franţa, de „crimă împotriva umanităţii şi complicitate la genocid” Ceea ce s-a dovedit a fi fals, numai că presa n-a mai găsit de cuviinţă să consemneze şi acest detaliu. Nevinovăţia n-are target. Mai ştim indirect, prin trimitere la sursă, că era, până la revenirea în ţară, în 1992, un artist de mare cotă internaţională (ceea ce poate fi încă adevărat).

Cleveteam, în P.S.-ul unui articol anterior despre Adrian Costea ("Colosalul"), publicat pe CERTITUDINEA, despre acea acuzaţie aberantă şi nedovedită a tribunalului francez (după nouă ani de anchetă), că ea rămâne, totuşi, în picioare, într-un sens mult mai adânc decât cel strict juridic. Pentru că, indiferent ce intenţii sau ce planuri politice avea şi oricât de binefăcătoare pentru ţară ar fi fost acestea în finalitatea lor, Adrian Costea a hrănit un cancer (Ion Iliescu) care a făcut metastază prin Traian Băsescu. Fără primul, cel de-al doilea nu ar fi fost posibil. În această perspectivă, injustiţia care i s-a făcut, a fost un decont necesar. În termeni creştini se numeşte ispăşire. Pe de altă parte, nici viziunea copleşitoare a noilor sale sculpturi în oţel (trei terminate, 16 în lucru, altele în faza de proiect) nu ar fi fost posibilă fără experienţa suferinţei cu care şi-a plătit „crima”.

L-am întrebat pe Pavel Şuşară dacă-l cunoaşte pe Adrian Costea ca artist. Nu numai că-l cunoştea, dar chiar se oferise, încă în urmă cu cinci ani, să-i curatorieze acestuia o viitoare expoziţie de sculptură. „Insul e formidabil, mi-a spus Pavel. Are o creativitate debordantă, indiferent pe ce pune mâna. Până şi în politică a fost creativ, dincolo de urmările acestei creativităţi. A vrut să facă o carte despre România, a făcut-o, total neconvenţional şi cu implicare totală. Şi, oricum, altfel decât se aştepta oricine: densă, sensibilă, tandră, monumentală. Are o paranoia şi o incontinenţă a creaţiei pe care nu le-am întâlnit la nimeni. Iar ca sculptor se situează dincolo de aprecierile comune care ascund de multe ori complezenţa: talentat, valoros, viguros, spirit novator etc. În cazul lui Adrian Costea mergem direct la viziune. Ei, bine, sculptura lui acoperă celălalt versant al operei lui Brâncuşi. Este, pur şi simplu, precursorul lui Brâncuşi, ăsta-i marele paradox!”...


Pavel Şuşară este cea mai percutantă voce de critic de artă din România. Opiniile lui, chiar dacă nu constituie un verdict, sunt totuşi puncte de referinţă în literatura de specialitate. Nu mi-a explicat, la momentul acelei discuţii (la două zile după ce publicasem, în SĂPTĂMÂNA FINANCIARĂ şi pe CERTITUDINEA, articolul „Fascinanta revenire a unui artist plastic de talie mondială: Adrian Costea”), ce a vrut să spună cu acest „precursoriat” care contrazice cronologia. Era însă o discuţie en passant, la o intersecţie de chestiuni cotidiene urgente, şi pentru el, şi pentru mine. Se referea, probabil, la saltul uriaş pe care l-a făcut sculptura universală de la „Balzacul” lui Rodin la „păsările” şi „zborurile” lui Brâncuşi, borne fundamentale între care nu există niciun liant, nicio intermediere a vreunui alt artist. Sau - mă gândesc eu, ca scriitor dependent de boala analogiilor – o fi vrut să spună că sculptura lui Costea e un fel de sferă care face legătura între cub şi elipsă. Spun asta pentru că am observat în lucrările acestuia (atât cele recente, calde, cât şi cele anterioare şi demult vândute) prezenţa obsesivă a sferelor, ceea ce nu am prea văzut la Brâncuşi...

Din câte-l cunosc pe Pavel Şuşară, nu se prea joacă atunci când face aprecieri. Poate greşi, dar nu vorbeşte gratuit. Va ieşi, probabil, în spaţiul public cu o analiză coerentă şi completă, atunci când numărul lucrărilor lui Adrian Costea va justifica demersul.
În orice caz, inspiraţia de a semnala o realitate artistică valoroasă, înainte ca aceasta să devină de notorietate publică, reprezintă o oportunitate profesională cu care nu te întâlneşti de multe ori în viaţă. Mai ales când aceasta prezintă semnalmentele unei explozii de mari dimensiuni. De aceea mă şi grăbesc, ca jurnalist şi scriitor, s-o iau înaintea altora...

Sursă: www.certitudinea.ro

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu