DOUĂ ATITUDINI ETNICE: cum se raportează ungurii şi armenii la poporul român

KELEMEN HUNOR: “Sunt maghiar şi secui, aşa cum în general orice om aparţine unei etnii, unei comunităţi naţionale. Asta înseamnă mărturisirea apartenenţei la o limbă, la o cultură, la o comunitate. În secolul XXI cred, însă, că suntem cu toţii cetăţeni europeni”.
VARUJAN VOSGANIAN: “Nefiind marcaţi de nostalgii imperiale, ca ungurii din Transilvania sau ca ruşii din Moldova, armenii s-au identificat cu istoria românilor într-un mod exemplar. Nu veţi găsi, în istoria modernă a românilor, niciun eveniment important în care să nu dai de numele unui armean, începând cu Ioan Vodă cel Cumplit”.


Kelemen Hunor: “Aceste informaţii nu au relevanţă în privinţa activităţii mele din minister”

În urmă cu un an, i-am luat lui Kelemen Hunor, actualul ministru al Culturii, un interviu (apărut în “Săptămâna Financiară”) în cadrul căruia a avut loc şi următorul schimb de replici:

"Domnule ministru, aparţineţi, din punct de vedere etnic, unui popor cu care românii, de-a lungul istoriei, au avut coliziuni culturale. Sunteţi, în acelaşi timp, ministrul Culturii în guvernul României. Cu scuzele de rigoare pentru obrăznicia întrebării, aţi putea să vă precizaţi poziţia faţă de “teoria spaţiului vid” a lui Roesler? Mai exact, faţă de ipoteza conform căreia românii ar fi imigrat în Transilvania după cucerirea acesteia de către unguri…?

K.H. Nu intru eu în polemici istorice despre cine a venit primul în Transilvania şi cine va pleca ultimul. Nu e treaba mea. Istoricii trebuie să se pronunţe asupra acestui aspect...

Sunteţi din judeţul Harghita. Presupun, aşadar, că sunteţi secui. Dar sunteţi şi cetăţean român. Vă pun o întrebare pe care i-am pus-o, prin similitudine, şi lui Varujan Vosganian: în ce măsură sunteţi secui şi în ce măsură sunteţi român? Unde se întâlnesc cele două componente ale identităţii dumneavoastră?

K.H. Sunt maghiar şi secui, aşa cum în general orice om aparţine unei etnii, unei comunităţi naţionale. Asta înseamnă mărturisirea apartenenţei la o limbă, la o cultură, la o comunitate. În secolul XXI cred, însă, că suntem cu toţii cetăţeni europeni şi că recunoaşterea reciprocă este o condiţie a dezvoltării şi îmbogăţirii tuturor popoarelor. Pe de altă parte, însă, aceste informaţii nu au relevanţă în privinţa activităţii mele din minister. Aşa cum nici dumneavoastră nu vă vor fi de folos în evaluarea activităţii mele manageriale”.
Rezumat la esenţă, răspunsul lui Kelemen Hunor se traduce aşa: sunt maghiar, sunt secui, sunt cetăţean european. Nu sunt cetăţean român. Şi totuşi, Kelemen Hunor este ministru al Culturii în guvernul României. Cele de mai sus aruncă o lumină foarte clară asupra intenţiilor pe termen lung ale UDMR, relativ la noua Lege a Educaţiei.


Varujan Vosganian: „Eu, în România, sunt armean şi reprezint comunitatea armeană în Parlament. Dar în afara României reprezint România”
Răspunsul lui Varujan Vosganian la întrebarea similară, privind identitatea sa, fusese următorul: „Când vrei să ştii ce este cu adevărat un om, întreabă-l în ce limbă vorbeşte cu animalele şi copiii… Eu vorbesc armeneşte”…
Recent, în cadrul unui dialog despre „Cartea şoaptelor”, am reluat vechea temă a dublei identităţi, întrebându-l pe Varujan Vosganian cum se raportează minoritatea armenească la poporul român. Răspunsul pe care mi l-a dat a fost clar, curat şi de o exemplară onestitate:
„Iată cum privesc armenii spaţiul cultural şi geografic românesc. În momentele grele ale armenilor, ei au găsit aici un adăpost generos. Şi armenii care au emigrat după căderea regatului Bagratizilor (în secolul XI), venind prin nordul Mării Negre şi drumul Liovului, până în nordul Moldovei, şi armenii care au scăpat din masacre, şi care, apatrizi fiind, au fost primiţi în portul Constanţa - România fiind fost prima ţară care i-a primit pe apatrizii armeni - , şi în 1991 când România a fost prima ţară din spaţiul ex-sovietic care a recunoscut Armenia independentă. Aşadar, pentru noi, România a fost un adăpost. Nefiind marcaţi de nostalgii imperiale, ca ruşii din Moldova sau ca ungurii din Transilvania, armenii s-au identificat cu istoria românilor într-un mod exemplar. Nu veţi găsi, în istoria modernă a românilor, niciun eveniment important în care să nu dai de numele unui armean, începând cu Ioan Vodă cel Cumplit, voievodul martir care îşi spunea rugăciunile în armeneşte, dar a murit în luptă la Roşcani, pentru Moldova. La 1843, Frăţia îi avea în frunte pe Nicolae Bălcescu, pe Mitiţă Filipescu şi pe armeanul Iacob Melik, în casa căruia se ţineau întâlnirile. Au existat armeni în Divanele ad-hoc. Cel care a primit sabia din mâna lui Osman Paşa, la Plevna, în Războiul de Independenţă a fost colonelul Cerchez, care era de origine armeană. Prima legislaţie a muncii din România a fost făcută de armeanul Grigore Trancu-Iaşi. Au existat armeni care, chiar dacă nu s-au născut în România, au murit apărând pământul românesc. Au fost personalităţi care au făcut şcoală românească: Gheorghe Asachi, unul din marii făuritori de şcoală naţională, Iacob Iacobovici, mare chirurg şi fondator al Facultăţii de medicină din Cluj, Vasile Conta, pionier al şcolii româneşti de filosofie... Aşadar, între a fi armean şi a fi român nu există niciun fel de incompatibilitate. Şi pot spune liniştit, ca Steinhardt, că poţi fi sută la sută armean şi mie la sută român... Am fost şi eu pus, la un moment dat, în situaţia, nu de a opta, ci de a cântări între două componente ale identităţii... În 1991, când am vizitat Armenia independentă, Levon Ter-Petrosian, preşedintele de atunci, mi-a propus să fiu ambasadorul neoficial al Armeniei pentru spaţiul Europei de Est. Mai erau Charles Aznavour pentru zona de Vest şi Akam Mestrobian pentru zona Europei Centrale... I-am spus lui Levon Ter-Petrosian aşa: . E ca la fotbal: nu poţi să reprezinţi două echipe naţionale în acelaşi timp”.


Citeste si pe www.certitudinea.ro