27 august 2012: DIKTATUL DE LA BRUXELLES

Acum ştim. Istoria se repetă. În 1948, ziua de 23 august a fost declarată ziua României. A fost o batjocură istorică pentru că, deşi în aparenţă celebram “Ziua Eliberării patriei noastre de sub jugul fascist” (23 August 1944), în realitate evocam un alt 23 august, cel din 1939. Timp de 52 de ani am sărbătorit, inconştienţi, Eliberarea, dar, de fapt, perpetuam festiv Pactul Ribbentrop-Molotov, când Basarabia a fost lăsată pradă Uniunii Sovietice. Un an mai târziu, pe 30 august 1940, prin Diktatul de la Viena, Germania ne-a luat nordul Transilvaniei şi l-a dat ungurilor.

În aceeaşi ordine de idei, ceea ce s-a întâmplat, în seara zilei de 27 august 2012, în Parlamentul României, este finalul unei trădări programatice, începută în decembrie 1989. În timp ce se afla în plin boicot al şedinţei parlamentare, coaliţia USL a primit un ordin de la liderii ei. Care, la rândul lor, primiseră un ordin de la Bruxelles. Nu ştim (încă) de la cine, dar nu e greu de intuit că e vorba de stăpânii Uniunii Europene. Şi nu e greu de intuit, de asemenea că, după modul absolut ilogic în care s-au comportat parlamentarii USL, a fost vorba de un şantaj nemilos, urmat de un ordin. A fost un DIKTAT.

Ni s-a luat, prin Diktatul de la Bruxelles, dreptul la democraţie, care risca să pună în pericol aranjamente minuţios construite de 20 de ani încoace. România a fost mai întâi demontată, apoi cumpărată, la talcioc, piesă cu piesă. Iar vânzătorii au fost toţi cei care s-au perindat la putere, inclusiv cei care constituie acum Uniunea Social-Democrată. Toţi au trădat, toţi au vândut. Era normal să se conformeze ordinului primit de la Bruxelles.

Traian Băsescu, avortonul politic fără cultură, fără principii, fără idealuri, fără omenie, era (este) instrumentul perfect de realizare a “proiectului România”, al cărui executor este Uniunea Europeană, prin Angela Merkel şi Manuel Barroso. Care şi ei, probabil, ascultă de alte ordine.


Demiterea lui Băsescu prin referendum putea crea, pe de o parte, un precedent periculos în Europa, iar pe de altă parte, putea întârzia sau împiedica finalizarea a ceea ce arvunise suspendatul înainte de suspendare. Or, Uniunea Europeană se grăbeşte, are proiecte cu termene de execuţie precise, nu-şi poate permite să se împiedice într-un referendum neprevăzut.

 Pe de altă parte, sunt convins că şi Traian Băsescu a primit ordine. La fel de severe, ca şi cele primite de USL în seara zilei de 12 august 2012. Aşa se explică, probabil, inexplicabila tăcere prelungită a preşedintelui demis. A primit ordin să tacă! De ce? Vom înţelege în curând.

 Explicaţia completă a ceea ce se întâmplă acum în România a dat-o profesorul Florian Colceag (autorul proiectului MODELUL DE ŢARĂ), într-un amplu interviu din 2010, acordat platformei CERTITUDINEA:

“În ’90, când s-au format partidele politice, au intrat în ele şi oameni valoroşi - intelectuali de bună factură, specialişti în diverse domenii… N-au rezistat din cauza oportuniştilor. Mai devreme sau mai târziu, coaliţiile care s-au creat în interiorul partidelor pe bază de interese materiale şi pe dat tunuri i-au trecut pe cei buni în linia a doua, apoi în linia a treia, până când i-au făcut să dispară de tot […].

S-a petrecut o selecţie ciudată, pe persoane. O selecţie foarte dură, numai cu persoane şantajabile, pentru păstrarea legii tăcerii... Pentru că partidele erau, de fapt, incubatoare de afaceri, nu incubatoare de politici publice, cum ar fi trebuit să fie. Toate acestea au fost făcute sub protecţia partidelor, la limita legii. De fapt, legile au fost făcute în aşa fel încât să le meargă. Au fost legi făcute chiar şi pentru o singură persoană – o anumită persoană. De aceea era nevoie ca toţi cei implicaţi să fie şantajabili – ca să păstreze legea tăcerii […].
Această lege a fost însă ruptă şi nu mai poate fi dreasă. Pentru că s-au împuţinat resursele şi nu mai au cu ce să cumpere tăcerea. Au fost prea mulţi lupi la stână şi, în momentul actual, nu mai au ce fura. Din această cauză a apărut, în lupta politică, o disperare fără precedent. Sunt în stare să-şi scoată ochii să-şi dea în cap, să se ucidă, orice […].
Jaful naţional s-a comis cu multă competenţă. Pentru că, deşi majoritatea celor care au ocupat şi ocupă funcţiile publice sunt mediocri, în spatele lor, sau printre ei, s-au aflat întotdeauna creiere cu înalte abilităţi. De unde au apărut aceste creiere? Nu din senin, evident. Ceauşescu adunase în jurul său, în ultimii ani, un număr de tineri şefi de promoţie cu abilităţi evident înalte. I-a plasat în posturi de consultanţă la vârf şi i-a supus unui regim extrem de competitiv, pe direcţii precise, astfel încât să se aleagă nişte câştigători (procedeu utilizat peste tot în reţeaua KGB). Aceşti tineri au stat în umbra puterii, s-au hrănit cu laudele şefilor şi şi-au transformat personalitatea astfel încât să placă acestora. Trăind în mediul lor izolat, au ajuns ulterior să concureze între ei pe ceea ce părea, la momentul anilor `90, ca fiind lucrul cel mai intersant, adică acumularea unor averi cât mai mari. Având însă sentimentul că sunt ilegitimi în structurile puterii, nu au gospodărit averea ţării, ci au jefuit-o, comportându-se ca nişte prădători (comportament curent în istorie, atât la colonizatorii unor teritorii, cât şi la imigranţi). Mulţi dintre acei tineri au rămas în sau pe lângă structurile puterii şi au dus ţara la punctul în care se află acum. Interesant, din punct de vedere psihologic, este şi modul lor de manifestare în raport cu posibilii competitori: tinerii supradotaţi şi specialiştii în diferite domenii. Aceştia au fost percepuţi nu ca nişte resurse valoroase pentru ţară, ci ca nişte posibili competetitori pe poziţiile câştigate cu greu între ei, prin bătălii permanente, de tip politic. Din nou devine vizibil acel sentiment de ilegitimitate, prin lupta de conservare a anumitor caracteristici a ierarhiilor de partid şi a sistemului proletcultist, moştenit din communism”.


În acelaşi interviu, profesorul Florian Colceag atrăgea atenţia asupra unui aspect total ignorant de întreaga opinie publică: pierderea teritoriului:

“Statul e garantul care poate fi executat de Uniunea Europeană. Pentru că e o instituţie, nu o reuniune de persoane. Un contract semnat cu o asemenea instituţie se face pe o garantare cu bogăţiile naţionale. O bogăţie este şi teritoriul. Şi atunci au interes să facă un shortcut pe linia politicului, astfel încât noi să vindem încet-încet şi ce ne-a mai rămas, ca să nu mai avem autonomie. Să luăm exemplul cu banii de le FMI. FMI-ul nu dă bani, ci împrumută. Împrumutul e cu garanţii. Garanţia înseamnă, până la urmă, ţara. Dacă o ţară nu-şi poate plăti datoriile, ea aparţine de drept Fondului Monetar Internaţional. Şi atunci se poate vinde, ca orice proprietate. E un amănunt pe care oamenii nu-l ştiu. Sunt destul de multe popoare care nu au ţară […].
Şi nu e vorba doar de Uniunea Europeană, ci şi de o instituţie mondială sau de un alt stat. Uitaţi-vă la China, care deţine acum aproximativ jumătate din Africa şi cam un sfert din Statele Unite. Au cumpărat, pur şi simplu aceste teritorii… Pentru populaţia locală schimbarea unei forme de guvernământ nu e atât de dureroasă. Faptul că pe noi ne conduc români, sau nemţi, sau irlandezi, sau altceva, atâta timp cât avem ce mânca şi o oarecare bunăstare, nu deranjează foarte mult. Însă pentru ei, pentru cei care văd România ca pe o ofertă - ieftină şi uşor de cumpărat în momente de criză - acest aspect e important în ecuaţie. În acest moment apare promiscuitatea politicului care se oferă să mai vândă ce se mai poate, pentru nişte beneficii personale sau de grup. De aici şi bătălia politică: cel care prinde puterea se alege cu câştigul. Problema noastră este că în curând vom deveni emigranţi în propria noastră patrie”.

Previziunea profesorului Colceag este pe cale să se realizeze. Diktatul de la Bruxelles din seara zilei de 27 august 2012 (la 73 de ani de la semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov şi la 72 de ani după Diktatul de la Viena, dar în aceeaşi fatidică lună august) impune următoarele evidenţe şi concluzii:

1.    Sacrificarea României la masa negocierilor între marile puteri: SUA, UE şi Rusia (precum, pe vremuri, între Imperiul Ţarist, Imperiul Habsburgic şi Imperiul Otoman).
2.    Decesul conceptului de democraţie în Uniunea Europeană.
3.    Falimentul clasei politice din România.
4.    Necesitatea unei alte forţe politice, generată de societatea civilă.
5.    Necesitatea susţinerii proiectului MODELUL DE ŢARĂ al profesorului Florian Colceag şi aducerea lui în dezbaterea publică a specialiştilor din ţară şi străinătate.

Sursă: certitudinea.ro

TVR Cultural, victima imposturii

Autor: VALENTIN NICOLAU

Trăim un delir continuu. Farsa e la mare preţ, pentru că şi farsorii sunt cocoţaţi în scaunele puterii. Impostura se generalizează, jaful e singurul scop care-i mai împinge pe guvernanţi la acţiune. Odios peisaj din care fug toţi cei care îşi păstrează onoarea şi reprezintă competenţe umane şi profesionale! Fug de frică să nu fie confundaţi cu farsorii politicieni care i-au copiat în formă şi etichete, dar care, în fapt, sunt opusul lor. Autenticul se retrage din spaţiul public şi pentru că nu este căutat, dar şi pentru a nu fi confundat cu falsul ce a ajuns dominant.

Începem să ne simţim jenaţi că avem un doctorat, din cauză că cei mai mulţi dintre politicieni l-au trucat, achiziţionându-l ieftin sau lejer, prin copy-paste. Ne ruşinăm că am ocupat cândva posturi publice importante, pentru că după noi au venit indivizi dubioşi profesional, a căror valoare a fost doar de membru de partid, de colaborator sau lucrător sub acoperire al serviciilor secrete sau, pur şi simplu, de abil jefuitor pentru gaşca de la putere.

În România, principala întrebare din mintea celor ce vor să acceadă la putere este „Ce-a mai rămas de furat?”. Dacă răspunsul este motivant, creşte şi determinarea lor, ştiind că, la capătul efortului electoral sau de confruntare politică, prada îi aşteaptă proaspătă sau deja culeasă, dar numai bună spre a fi jecmănită de la predecesor.

Aşa s-a întâmplat şi cu TVR. După şapte ani de jaf şi incompetenţă, televiziunea publică a ajuns în sapă de lemn, o instituţie unde haosul e fără fisură, plină de datorii şi incapabilă să mai genereze sinecuri şi şpăgi. De aceea, e nevoie de o restructurare profundă. Să i se reducă activitatea, oameni mai puţin şi mai prost plătiţi, dar în final să aibă de unde să ia caimacul cei care au pus mâna pe ea.

Evident că fraza precedentă amestecă lucruri. Într-adevăr, TVR are excedent de personal care doar încasează salarii şi nu munceşte, managementul este ineficient etc. Printre acestea sunt amestecate lucruri, care nu se văd şi nu se spun, dar care sunt motivaţii chiar mai puternice pentru cei care-i decid destinul. Declarând că vor să o redreseze economic, de fapt o pregătesc şi să redevină aptă pentru rapt, pentru că nu-i schimbă condiţia de existenţă, nu-i schimbă regulile de joc. Obedienţa rămâne politică, la cheremul grupurilor de interese branşate la putere.

În plus, toată această proiectată reformă dură este nota de plată pe care TVR şi angajaţii ei o vor plăti pentru furtişagurile conducerilor din ultimii şapte ani, pentru incompetenţa şefilor ei, care speră ca subiectul restructurării să acopere amintirea trecutului păgubos, la care au fost complici, şi ca nimeni să nu-i mai tragă vreodată la răspundere.

Plecând de la ipoteza tăierii emisiei unor canale şi, implicit, concedierea unui număr mare de salariaţi, fără a determina modelul optim de funcţionare în condiţiile unui buget de cheltuieli drastic redus, TVR Cultural a fost cel mai uşor de ucis. Nu face audienţe, deci nu iese de vreun comision din publicitate, emisiunile sunt neinteresante pentru şmecheri, achiziţia de programe specifice nu prea lasă loc de şpagă, mai apar şi nişte intelectuali care au opinii în răspăr cu cele ale politicienilor şi… consumă 1,7% din totalul bugetului TVR! Cu 1,7% tăiat din bugetul TVR se salvează salariile câtorva amante, mai rar soţii de demnitari, salariile unor consilieri şi ziarişti obedienţi. Toţi aceştia costă mai mult TVR, dar Culturalul trebuia ucis, ca să se arate lumii că se face reformă, să se vadă că s-au luat decizii, în contextul în care, de când s-a instaurat noul Consiliu de Administraţie, nu s-a luat nicio hotărâre care să reducă efectiv costurile, ci doar măsuri care, mimând acţiune, au lăsat senzaţia „fă-te că lucrezi”. Iarăşi o soluţie amestecată, iarăşi un haloimăs.

Ministerul de Finanţe care vrea să-şi recupereze impozitele restante nu este interesat de câte canale TV se vor închide, de câţi oameni vor fi daţi afară. Pe Florin Georgescu îl interesează doar câte milioane de lei poate rambursa SRTv, în câţi ani şi dacă planul de redresare economică este realist. Atât. Restul e farsă, mult zgomot pentru nimicul care trebuie să le acopere nepriceperea şi furtişagurile trecute şi viitoare. Farsa incompetenţilor grobieni, care nu tresar la gândul că, prin dispariţia TVR Cultural, dispare singura televiziune alternativă la violenţă, la suburban, la comercialul care inundă toate micile ecrane. Singurul loc unde scările de valoare, aşa şubrede cum sunt, mai stau încă în picioare. Au găsit şmecheria că programele culturale vor fi preluate în grilele celorlalte canale supravieţuitoare. Praf în ochi şi premisa unui talmeş-balmeş care nu va avea nici o legătură cu programul unui canal dedicat culturii şi educaţiei. Cultura şi educaţia prin televiziune înseamnă rigori specifice, fiind nevoie de oameni dedicaţi, pe măsură, şi nu de amestecătură şi bifări formale.


Nu m-a surprins că unii membri ai Consiliului de Administraţie al SRTv, veniţi politic şi fără vreo relaţie anterioară cu domeniul, au votat pentru desfiinţarea TVR Cultural. M-a indignat trădarea acelor membri care nu conteneau să declame cât de mult iubesc televiziunea publică şi postul Cultural, mai ales atunci când primeau o sinecură nouă.

Într-o ţară în care numărul analfabeţilor creşte continuu, în care se consumă cele mai puţine bunuri culturale (cărţi, concerte, filme, teatru) pe cap de locuitor  din Europa, unde nivelul educaţiei s-a prăbuşit (rezultatele dezastruoase de la bacalaureat, nivelul de şcolarizare scăzut etc.), de unde elitele profesionale şi artistice (medici, ingineri, proiectanţi, softişti) fug pe capete, era firesc ca singurul post de televiziune care făcea rezistenţă în educaţie, în cunoaştere şi cultură să fie oprit să mai emită. E semnul că, dacă România nu mai poate fi mare, măcar să fie multă şi proastă.

Sursă: Norii mei

Din nou despre MITOCANUL PUBLIC Nr. 1

Mi-e foarte greu să înţeleg un anumit mod de gândire, atunci când e vorba de propriul viitor, al tău şi al copiilor tăi, de propriul interes, de propria ţară, de propria viaţă. Am auzit de multe ori, recent, fraze de genul: „Cum să-l votez, bă, pe ăsta, nu vezi că are ochi de broască?”... Sau: „Decât să-l votez pe Ponta sau pe Antonescu, mai bine pe Băsescu”. Asta nu în urmă cu zece sau cincisprezece ani, ci ACUM, după ce Băsescu a condus cu sălbăticie ţara, timp de opt ani. Iar opiniile citate nu erau rostite de analfabeţi sau decerebraţi, ci de persoane tinere, cu profesii situate în zona de vârf a specializărilor, deci persoane susceptibile de inteligenţă.

Mă întreb: cât de imatur şi de iresponsabil trebuie să fii, ca să-ţi mai poţi permite, în acest moment, opţiuni politice numai după gradul de simpatie sau antipatie pe care ţi-l inspiră un lider?

Lipsa sentimentului civic este, îndrăznesc să cred, mai gravă decât ticăloşia criminală a unui regim politic. Pentru că ticăloşia este viscerală şi naturală. Ea îi adună la un loc, sub formă de haită, pe cei ticăloşi şi fără scrupule, care se manifestă până la limita pe care le-o permiţi. Atitudinea civică nu e naturală, se formează prin educaţie şi autoeducaţie, iar la noi tocmai acestea lipsesc. Nu ai cum să te opui unei astfel de realităţi şi nici pe cine să dai vina. Cu excepţia situaţiilor extreme, de război, când o ţară este ocupată şi i se impune un anumit regim politic, conduita oricărui sistem de guvernare este consecinţa cetăţenilor pe care-i conduce, nu invers. Adică guvernanţii jefuiesc cât li se permite sau cât sunt lăsaţi să guverneze.

Suntem vinovaţi, ca naţie, de a doua alegere a lui Băsescu în funcţia de preşedinte. Prima, cea din 2004, nu ni se poate imputa, a fost o eroare forţată de situaţia existentă. Poporul se săturase de corupţia şi abuzurile PSD-ului, întruchipat de Adrian Năstase, şi a ales, dintre două rele, pe cel care părea mai mic. Dar realegerea, în 2008, a aceluiaşi Traian Băsescu, jefuitor dovedit, în funcţia de preşedinte al României, nu mai admite nicio scuză. Efectele acelei greşeli monumentale se văd abia acum când, deşi am început să ne trezim, e prea târziu. Pentru că şansele de a-l demite pe Băsescu prin referendum sunt foarte mici, în condiţiile impuse de Curtea Constituţională. Adică să se întrunească un cvorum de jumătate din alegători, pentru ca apoi 50% plus 1 din aceştia să voteze demiterea. Numai un miracol i-ar putea determina pe susţinătorii lui Băsescu să se prezinte la referendum. Iar fără ei numărul minim de participanţi este aproape imposibil de întrunit.

Să vedem, totuşi, cum va gestiona USL-ul această situaţie dramatică. Până acum s-au mişcat impecabil. Suntem totuşi puşi în faţa unei contradicţii între declaraţia lui Victor Ponta de la Bruxelles (a spus că se va supune deciziei Curţii Constituţionale) şi optimismul calm al lui Dan Şova, care merge pe varianta ordonanţei de urgenţă a guvernului Ponta şi pare sigur pe ea... Nu ştiu ce să cred. Până pe 29 iulie soarta referendumului este în mâna USL-ului. Depinde de ei ce condiţii legislative vor oferi alegătorilor...


P.S. În 2009, cu o lună înainte de alegerile prezidenţiale, făceam o analiză amară a status-ului mental al populaţiei de la vremea aceea şi enunţam previziunea descurajantă (şi, din păcate, confirmată) că „mitocanul public nr.1” este viitorul preşedinte al României. Mentalitatea socială s-a schimbat de atunci încoace dar, între timp, „mitocanul” a acaparat toate pârghiile de control social. O parte din acestea (executivul şi legislativul) le-a pierdut sub presiunea societăţii civile şi prin acţiunea inteligentă şi concentrată a USL-ului.
Reiau acel text violent şi amar din 2009, în speranţa că, poate, voi reuşi să mai „convertesc” pe cineva la referendum...

MITOCANUL PUBLIC NR. 1 - VIITORUL PREŞEDINTE AL ROMÂNIEI

Niciodată, în istoria României, mitocănia, bădărănia, mârlănia şi toate celelalte sinonime ce desemnează nuanţe ale aceluiaşi tip de caracter nu au fost atât de vizibile şi de masiv reprezentate la nivelul instituţiilor publice. Se pare că succesul acestor personaje reprezintă propria noastră oglindă, dincolo de jocurile de culise care le-au permis să acceadă în funcţii. Discursul lor politic - sau public în general - corespunde nivelului de mentalitate comunitară. Sunt, cu toţii, nişte proiecţii ale psihologiei colective gregare.

Vârful de lance al mitocanilor publici este, fără îndoială, Traian Băsescu, actualul şi, probabil, viitorul preşedinte al României. Fac această amară predicţie pentru că, deocamdată, populaţia votantă - adică ceea ce numim convenţional “opinia publică” - nu a făcut pasul de la frustrare la interes. Îl preferă pe Băsescu pentru că-i place discursul lui, râsul lui, glumele lui de bodegă, nu faptul că ar fi potenţialul salvator al naţiunii. Oamenii, majoritatea, nu se gândesc la situaţia lor nenorocită, la copiii lor, la nepoţii lor, la ziua de mâine sau la ziua de poimâine. Le place de Băsescu pentru că acesta are tupeul pe care ei nu-l au, dar pe care ar vrea să-l aibă: acela de a-i scuipa, denunţa sau arunca peste bord pe toţi cei care nu-i convin. Este visceral ca şi ei dar, în plus, are “calitatea” lipsei totale de scrupule. Pentru el nu contează principiile sau legile decât în măsura în care acestea sunt arme ajutătoare. Iar dacă devin piedici în atingerea scopului personal le ignoră, le combate sau le scoate la referendum.

Aduc, în sprijinul celor afirmate, o întâmplare la care am fost martor. Un consilier de pe vremea când Băsescu era primar, îmi povestea, indignat, că insul trăgea pârţuri în şedinţele de consiliu, bulversând pe toată lumea. “Poate o face involuntar” - încercam eu să-i temperez furia, amuzat totuşi de ineditul relatării şi cu o oarecare satisfacţie, pentru că aveam o părere proastă despre activitatea consilierilor. “Nu-i adevărat, o face intenţionat. E un nenorocit cu mentalitate de căpitan de vapor” – insista domnul cu pricina. “Poate e nevoie, în acest moment, tocmai de o asemenea strategie” - încercam eu să ridic nivelul discuţiei. “Adică vi se pare normal să-i arunci peste bord pe toţi cei care te-au ajutat, atunci când te vezi cu sacii în căruţă?... Uite, să vă mai dau un exemplu. În timpul şedinţelor, se apleacă la urechea vreunuia dintre noi şi-l înjură, domnule! Îl înjură sau îl jigneşte într-un mod în care ăla nu poate suporta. Şi, normal, omul recţionează furios. Noi, ăilalţi, nu ştim ce i-a spus primarul la ureche. Îl vedem doar pe ăla cum recţionează. Iar primarul - ştiţi ce face? Cu o mutră nevinovată, ne zice: … E un nenorocit, dom’le, un ticălos”…

Am şi astăzi convingerea că acei consilieri îşi meritau tratamentul. Dar, dincolo de savoarea grobiană a situaţiei relatate, nu putem să nu observăm că, la baza acestui comportament, nu stă nici pe departe vreo atitudine de justiţiar ci, pur şi simplu, bădărănia funciară, profundă, a personajului. Manifestată, ce-i drept, cu o inepuizabilă imaginaţie. Traian Băsescu e prototipul bădărăniei absolute, mitocanul public nr. 1. Este insul capabil să se c… la tine l uşă şi apoi să sune ca să-ţi ceară hârtie igienică. Iar dacă refuzi sau îi tragi un pumn în faţă te denunţă public – la televizor, la UE sau la preşedintele SUA - că eşti mitocan, neeuropean sau duşman al democraţiei.

Traian Băsescu este, din păcate, şi viitorul preşedinte al României. Fiind un excelent luptător în bătăliile fără reguli, are o strategie electorală foarte simplă: loveşte sub centură, îi provoacă pe adversari să facă la fel şi, în clipa imediat următoare, opreşte lupta şi arată cu degetul opoziţia ticăloşită care vrea să-l asasineze politic. Vorbeşte exact cât trebuie, se lamentează atât cât trebuie, plânge atât cât trebuie. După care continuă lupta şi câştigă, având publicul de partea lui. Nu contează că a minţit, a furat sau a tras pârţuri în şedinţele de consiliu cu câteva secunde înainte, în văzul întregii lumi. Câştigă pentru că, vorba lui Nae Ionescu, “opinia publică n-are memorie”.

Data publicarii: 25.10.2009 20:28:00

Sursă: certitudinea.ro
 

Mihai Răzvan Ungureanu "clonează" CNSC-ul şi Modelul de Ţară al profesorului Colceag

Cred că opinia publică a greşit de două ori în privinţa lui Mihai Răzvan Ungureanu: o dată când l-a crezut prea deştept şi a doua oară acum, când îl crede mai prost decât este. Adevărul este undeva la mijloc, deşi cam la coadă: MRU este un ticălos viclean şi mediocru, exponent al sistemului care l-a propulsat vremelnic în poziţia de prim-ministru. Aduc în sprijinul acestei afirmaţii prestaţia sa de vineri seara, la emisiunea “La taifas cu Ion Cristoiu” de la B1Tv.

Două dintr-o lovitură!
După o lungă şi indignată dizertaţie pe tema furtului intelectual al lui Victor Ponta, fostul premier şi-a expus proiectul de constituire a unui ONG (a unei asociaţii, mai exact) care să polarizeze în jurul ei toate creierele naţiunii, din ţară şi din diaspora, să monitorizeze permanent mediul politic, indiferent de culoarea acestuia, şi să exercite o presiune permanentă asupra structurilor puterii.

Scopul acestei structuri de tip societate civilă este, conform intenţiilor declarate ale lui MRU, acela de a corecta deciziile acestora, prin expertiza şi competenţa specialiştilor din toate domeniile, care fac parte din acest ONG. Ceea ce vrea să facă domnul ex-prim-ministru este copy/paste după Modelul de Ţară al profesorului Florian Colceag, dar şi după Consiliul Naţional al Societăţii Civile (CNSC) care déjà există şi a fost impus de o realitate stringentă. MRU vrea pur şi simplu să-l “cloneze” (ca să nu mai utilizez termenul “plagiat”, care a început să-şi piardă semnificaţia), folosindu-se de coordonatele convenabile ale Modelului de Ţară.

Deci, două furturi dintr-o singură lovitură, ceea ce înseamnă că MRU nu-i lipsit în totalitate de competenţe: ştie să plagieze (na, că tot l-am folosit!) şi să dea impresia că e autor. Dar nu fură cuvânt cu cuvânt, pentru că EX-celenţa sa nu înţelege toate cuvintele proiectului respectiv, dar, mai ales, nu-i înţelege dinamica. La profesorul Colceag e vorba de Policy Making şi constă în constituirea unei echipe de specialişti, cei mai buni în toate domeniile, care “trebuie puşi în structuri care să dea continuitate programelor, indiferent ce guvern sau ce partid se succede la putere. E foarte simplu, e foarte avantajos, dar n-a făcut-o nimeni. Acum a devenit imperios necesar. Iar Parlamentul propriu-zis trebuie dublat cu o cameră de specialişti care să facă studiile de impact, studiile de analiză a nevoilor şi aşa mai departe şi care să împiedice apariţia unor legi abuzive sau aberante… Rezolvarea problemei naţionale – pentru că deja se pune problema existenţei noastre în viitor – nu poate fi făcută decât printr-un mecanism cooperativ clar, bine executat la nivelul specialiştilor, şi prin stabilirea unei relaţii foarte clare între putere şi stakeholderi, aşa cum se întâmplă în ţările în care problemele chiar se rezolvă…”. Iar stakeholderii, ca să explicăm şi acest termen al proiectului (făcut în limbajul specialiştilor internaţionali în programe de management al crizelor) sunt cei care care suportă consecinţele reglementărilor făcute de putere. Adică populaţia. (n.r. citatele sunt din interviul acordat, în februarie 2010, de Prof. Dr. Florian Colceag revistei CERTITUDINEA)

La punctul 11 al Platformei Civice a CNSC, pe care USL-ul se angajase să şi-o asume sub formă de contract social, Consiliul Naţional al Societăţii Civile formula următorul deziderat: “Constituirea unui Centru Naţional de Management al Crizelor şi Dezvoltare Durabilă, cu deschidere regională, alcătuit din specialişti creditaţi de CNSC, neimplicaţi politic şi cu experienţă naţională şi internaţională în domeniu; acest centru va funcţiona în directă corelaţie cu programele finanţate pe fonduri europene, independente de bugetul de stat”.

O strategie mizerabilă
Partea cea mai nesimţită a plagiatului lui MRU este aceea că, neavând o structură constituită din specialişti şi membri, îi recrutează din rândurile PDL-ului destructurat şi care se poate transforma, dacă mediul politic se comportă “necorespunzător”, din ONG în partid. Deci societatea civilă a fostului director SIE este o emanaţie a PDL-ului şi se va transforma într-un PDL cu altă pălărie, printr-un proces de pseudo-metamorfoză. Nu va avea niciun efect constructiv, evident, căci, dacă amesteci bălegar cu bălegar, rezultatul este bălegar. Iar dacă amesteci miere cu bălegar, rezultatul este tot bălegar. Problema este că, prin clonarea unei structuri existente (aceasta este, în momentul de faţă, CNSC), în spaţiul public se creează o confuzie gravă ce poate duce la compromiterea structurii reale. E ca şi cum, într-un meci de fotbal, ambele echipe ar avea echipamente identice.

Această strategie mizerabilă, de însuşire a unei imagini străine, a mai fost încercată o dată şi chiar a reuşit să păcălească, până la un punct. Este vorba de mult vânturatul proiect guvernamental CONACO al Andreei Vass, prin care au fost cooptaţi reprezentanţi cu performanţă ai mediului public şi de afaceri, pentru a realiza, împreună cu aceştia, o “vitrină” a României, cu exponate credibile. Era, în fond, o tentativă mârşavă de confiscare politică a valorilor, fără alt scop decât unul decorativ şi de portofoliu.

Pseudo-proiectul CONACO
Revista CERTITUDINEA, prin subsemnatul, şi Uniunea Sindicatelor din Spitalele CFR, prin Denisa Popovici, au fost incluşi în CONACO la recomandarea profesorului Colceag. Dar amândoi am fost "rejectaţi", după ce Denisa Popovici a prezentat proiectul de reformare a instituţiilor publice şi înainte de ziua în care coraportorul Ministerului Transporturilor i-a informat pe participanţi despre proiectul de privatizare al CFR-ului. Guvernul ştia că vom riposta, aducând în discuţie un alt proiect, acela de eficientizare rapidă şi cu costuri nesemnificative a CFR-ului, proiect care există de vreo patru ani şi e ţinut la conservare în seifurile ministerului, pentru ca nu cumva să-l citească cineva, înainte ca SNCFR-ul să fie complet falit…

Revin la clonele otrăvite ale lui Mihai Răzvan Ungureanu, reamintindu-le lui Victor Ponta, Crin Antonescu şi Daniel Constantin că ceea ce MRU încearcă să facă, USL-ul are, dar ignoră. Din acest punct de vedere, fostul premier îi surclasează, pentru că şi-a dat seama că o victorie politică nu mai este posibilă decât cu sprijinul Societăţii Civile. Neavând-o, MRU încearcă să o simuleze. CNSC-ul, care este prototipul simulacrului, are şi specialiştii care ar putea relansa o platformă politică, şi cantitatea necesară de membri votanţi. Care pot deveni oricând adversari electorali ai USL-ului, dacă alianţa nu-şi respectă angajamentele...
CNSC-ul va lansa, pe 14 iulie, ultimul avertisment. Va fi, în acelaşi timp, şi primul miting de protest împotriva USL-ului.

P.S. În legătură cu povestea plagiatului, mi-aş permite să-i dau domnului Victor Ponta o sugestie, indiferent de maniera în care se va raporta la CNSC…
Japonezii au un proverb profund şi cât se poate de adecvat situaţiei amintite: “Cu samuraii lupţi ca samuraii, cu tâlharii lupţi ca tâlharii”. Traian Băsescu nu este samurai, dar este cel care-l numeşte pe primul ministru. Scandalul cu doctoratul vizează, de fapt, demisia primului ministru, pentru ca preşedintele să numească altul. Premierul a spus că, dacă se va dovedi că a plagiat, îşi va da demisia. N-a vrut să o spună, dar a spus-o. Probabil l-a luat gura pe dinainte… Însă n-a precizat când. Ar putea-o face, de pildă, după alegeri… E bună şi de replică…

Sursă: certitudinea.ro

 

INTERVIU CU MIHAI EMINESCU. "Vom avea de-acum înainte dominaţia banului internaţional, impusă de străini"

 Eminescu nu a fost doar poet şi gânditor, ci şi un mare jurnalist român (cel mai mare) şi, în această calitate, primul analist economic şi politic din istoria României. “Diagnosticele”, avertismentele, analizele şi soluţiile sale, bazate pe o profundă cunoaştere a realităţilor româneşti, a istoriei şi a contextului european, sunt valabile şi astăzi. Citindu-i textele publicistice, ai senzaţia halucinantă că sunt scrise aici şi acum.
Pornind de la această realitate culturală care, deşi publică, este necunoscută publicului (căci Eminescu este mai mult citat decât citit), ne-am gândit să-l “confruntăm” cu situaţia din prezentul imediat, printr-un interviu virtual. De fapt, virtuală este proiecţia în prezent, pentru că răspunsurile “intervievatului” sunt, de fapt, extrase din textele sale apărute în publicaţiile Federaţiunea, Convorbiri Literare, Curierul de Iaşi (1869-1877), Timpul (1877-1883), România Liberă (1889) - şi din manuscrisele publicate postum.

Domnule Eminescu, aţi putea descrie, în câteva cuvinte, cam cum arată România de astăzi, în perspectivă socială şi politică?

Plebea de sus face politică, poporul de jos sărăceşte şi se stinge din zi în zi de mulţimea greutăţilor ce are de purtat pe umerii lui, de greul acestui aparat reprezentativ şi administrativ care nu se potriveşte deloc cu trebuinţele lui simple şi care formează numai mii de pretexte pentru înfiinţare de posturi şi paraposturi, de primari, notari şi paranotari, toţi aceştia platiţi cu bani peşin din munca lui, pe care trebuie să şi-o vânză pe zeci de ani înainte pentru a susţine netrebnicia statului român. Cea mai superficială socoteală din lume ar dovedi, îndestul, că puterea productivă a naţiei româneşti n-a crescut, n-a putut să crească în raport cu groaza de cheltuieli pe care le-au impus formele de civilizaţie străină, introduse cu grămada în ţara noastră… Clasele productive au dat îndărăt; proprietarii mari şi ţăranii au sărăcit; industria de casă şi meşteşugurile s-au stins cu desăvârşire – iar clasele improductive, oamenii ce încurcă două buchi pe hârtie şi aspiră a deveni deputaţi şi miniştri, advocaţii, s-au înmulţit cu asupră de măsură, dau tonul, conduc opinia publică.

Care credeţi că este cauza acestei situaţii?

Am admis legi străine în toată puterea cuvântului, care substituie, pretutindenea şi pururea, în locul noţiunilor naţie, ţară, român, noţiunea om, pe aceea de cetăţean al universului… Am creat o atmosferă publică pentru plante exotice, de care planta autohtonă moare… Azi avem cele mai înaintate instituţii liberale: control, suveranitatea poporului, consilii judeţene şi comunale. Stăm mai bine pentru aceasta? Nu, de zece ori mai rău, căci instituţiile noi nu se potriveau cu starea noastră de cultură, cu suma puterilor muncitoare de care dispunem, cu calitatea muncii noastre, încât trebuie să le sleim pe acestea pentru a întreţine aparatul costisitor al statului modern.


Aţi definit, în editorialele de la TIMPUL, aceste legi de import ca fiind “legi ale demagogiei”. Ce sunt acestea şi cum ar trebui să arate nişte legi… “nedemagogice”?

Legile demagogiei sunt factice, traduse de pe texte străine, supte din deget, pe când ele ar trebui să fie, dacă nu codificarea datinei juridice, cel puţin dictate şi născute din necesităţi reale, imperios cerute de spiritul de echitate al poporului; nu reforme introduse în mod clandestin, necerute de nimenea sau vulgarizate ca o marfă nouă sau ca un nou spectacol.

Cum s-a ajuns la acest import necondiţionat?

Spiritul public nu e copt… Această copilarie a spiritului nostru public se arată de la începutul dezvoltării noastre moderne, din zilele în care cei dintâi tineri, rău sau deloc preparaţi, s-au întors din Paris, unde, uimiţi de efectele strălucite ale unei vieţi istorice de o mie şi mai bine de ani şi uitând că pădurea cea urieşească de averi, ştiinţă şi industrie au un trecut foarte lung în urma-i, au socotit a introduce aceeaşi stare la noi, introducând formulele scrise ale vieţii publice de acolo.

Deci îi învinuiţi de superficialitate…

E o zicală veche că, de-ai sta să numeri foile din placintă, nu mai ajungi s-o mănânci. Drept că e aşa, dar cu toate acestea acele foi există. Şi dacă n-ar exista n-ar fi placintă. Asemănarea e cam vulgară, dar are meritul de a fi potrivită. Condiţiile plăcintei noastre constituţionale, a libertăţilor publice, de care radicalii se bucură atâta, sunt economice; temelia liberalismului adevărat este o clasa de mijloc care produce ceva, care, puind mâna pe o bucata de piatră, îi dă o valoare înzecită şi însutită de cum o avea, care face din marmură statua, din in pânzatură fină, din fier maşine, din lână postavuri. Este clasa noastră de mijloc în aceste condiţii? Poate ea vorbi de interesele ei?

După părerea Dumneavoastră, ce prevalează – sau ce ar trebui să prevaleze – în viaţa unui stat: politicul sau economicul?

De când lumea nu s-a văzut ca un popor să stea politiceşte sus şi economiceşte jos; amândouă ordinele de lucruri stau într-o legătură strânsă; civilizaţia economică e muma celei politice… Cestiunea economică la noi nu e numai o cestiune a mişcării bunurilor; ea e mai adâncă, e socială şi morală. Fără muncă şi fără capitalizarea ei, adică fără economie, nu există libertate. Celui care n-are nimic şi nu ştie să se apuce de nici un meşteşug dă-i toate libertăţile posibile, tot rob e, robul nevoilor lui, robul celui dintâi care ţine o bucată de pâine în mână. Nu există alt izvor de avuţie decât sau munca, fie actuală, fie capitalizată, sau sustragerea, furtul. Când vedem milionari făcând avere fără muncă şi fără capital nu mai e îndoială că ceea ce au ei, a pierdut cineva.

Am avut de curând alegeri locale unde, conform unui nărav devenit tradiţie, mita electorală a fost la loc de cinste. Se pare că mita este una dintre bolile societăţii româneşti. Cât de corozivă credeţi că este această racilă?

Mita e-n stare să pătrunză orişiunde în ţara aceasta; pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii… Oameni care au comis crime grave se plimbă pe strade, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-şi petrece viaţa la puşcărie… Funcţiunile publice sunt, adesea, în mâinile unor oameni stricaţi, loviţi de sentinţe judecătoreşti. Acei ce compun grosul acestei armate de flibustieri politici sunt bugetofagii, gheşeftarii de toată mâna, care, în schimbul foloaselor lor individuale, dau conducătorilor lor o supunere mai mult decât oarbă. Elemente economice nesănătoase, jucători la bursă şi întreprinzători şarlatani, se urcă, cu repejune, în clasele superioare ale societăţii omeneşti…


Dar Justiţia ce păzeşte?

Justiţia, subordonată politicii, a devenit o ficţiune. Spre exemplu: un om e implicat într-o mare afacere pe cât se poate de scandaloasă, care se denunţă. Acest om este menţinut în funcţie, dirijază însuşi cercetările făcute contra sa; partidul ţine morţiş a-l reabilita, alegându-l în Senat. Partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale care calcă făgăduielile făcute naţiei în ajunul alegerilor şi trec, totuşi, drept reprezentanţi ai voinţei legale şi sincere a ţării… Cauza acestei organizări stricte e interesul bănesc, nu comunitatea de idei, organizare egală cu aceea a partidei ilustre Mafia şi Camorra, care miroase de departe a puşcărie.

Daţi-mi un indiciu din care să se poate vedea că tot sistemul administrativ este direcţionat împotriva populaţiei, nu în sprijinul ei.

Oare nu e caracteristic pentru tratamentul de care se bucură populaţiile noastre din partea administraţiei şi a fiscului când constatăm că, în acelaşi timp în care zeci de mii de străini imigrează în fiece an, românii, din contră, părăsesc ţara lor, ca şoarecii o corabie care arde, şi că emigrează? La noi mizeria e produsă, în mod artificial, prin introducerea unei organizaţii şi a unor legi străine, nepotrivite cu stadiul de dezvoltare economică a ţării, organizaţie care costă prea scump şi nu produce nimic.

Cum aţi caracteriza actuala clasă politică?

Uzurpatori, demagogi, capete deşarte, leneşi care trăiesc din sudoarea poporului, fără a o compensa prin nimic, ciocoi boieroşi şi fudui, mult mai înfumuraţi decât coborâtorii din neamurile cele mai vechi ale ţării. De acolo pizma cumplită pe care o nutresc aceste nulităţi pentru orice scânteie de merit adevărat şi goana înverşunată asupra elementelor intelectuale sănătoase ale ţării, pentru ca, în momentul în care s-ar desmetici din beţia lor de cuvinte, s-ar mântui cu domnia demagogilor.


Partidul Conservator, cu care aveţi o legătură strânsă, fără a fi devenit membru al său, şi-a construit doctrina după editorialele Dumneavoastră din TIMPUL. Sunteţi susţinătorul unei teorii, al unui model de stat pe care nici mass-media, nici sociologii nu-l cunosc sau se fac că nu-l cunosc: STATUL ORGANIC. Sunteţi amabil să-l prezentaţi în rezumat, sau măcar în bazele de plecare?

Viaţa noastră modernă pare a se apropia de povârnişul fatal, pe care istoricii latini îl presupun, fără cuvânt, a fi existat înaintea constituirii statelor, adecă acea stare de vecinică vrajbă, însemnată cu vorbele bellum ominium contra omnes, răsboiul tuturor contra tuturor.
Dar, precum în roiul de albine sau în muşinoiul de furnici nu există legi scrise şi facultăţi de drept, deşi toate fiinţele, câte compun un roiu, trăesc într'o rânduială stabilită prin instincte înăscute, tot astfel omul primitiv trăeşte din cele dintâi momente în societate. Când începe a-şi da seamă şi a căuta să explice modul de convieţuire şi de conlucrare, se nasc religiile, care stabilesc adevăruri morale, sub forme adevărat că dogmatice sau mitologice, religii care sunt totodată şi codice.
Astfel, s'ar putea spune că întreaga luptă între taberele opuse, numite una liberală - care ajunge la comunism, alta conservatoare - care poate ajunge într'adevăr la osifiearea statului, e pe de o parte lupta pentru drepturi, pe de alta lupta pentru datorii.
Conservatismul luptă pentru datorii. Pentru el, împlinirea datoriilor către semenii săi, solidaritatea de bună voie sau impusă prin legi a cetăţenilor unui stat, o organizare strictă, în care individul e numai mijloc pentru întreţinerea şi înflorirea colectivităţii, cruţarea economică a tuturor claselor, pe care le priveşte ca organe vii ale societăţii, cu un cuvânt organizarea naturală, înţeleasă de toţi, moştenită adesea prin tradiţie, prin obiceiul pământului, recunoscută de toţi fără legi scrise chiar, iată starea de lucruri la care aspiră conservatismul extrem.
Dar şi ceastă direcţie are primejdiile ei. Vecinica tutelă, exercitată asupra claselor de jos, le dă într'adevăr pânea de toate zilele, dar le lipseşte de energie individuală, le face indolente.
Pe de altă parte sistemul libertăţii, totodată al individualismului, cuprinde primejdii şi mai mari. El preface viaţa într'o luptă de exploatare reciprocă, care poate ajunge la disoluţiunea completă a statului. Şi într'acolo tind ideile comuniste internaţionale de azi.
Între aceste două extreme e poate meşteşugul adevăratei politice.


Atitudinea dumneavoastră intransigentă la adresa evreilor imigranţi v-a atras antipatia acestora şi, implicit, reputaţia de antisemit. Imaginea este contrafăcută şi se bazează pe necunoaşterea publicisticii Dumneavoastră. De aceea, v-aş ruga să vă nuanţaţi atitudinea în chestiunea evreiască. În primul rând, această chestiune este reală?...

Da, este. La orice popor drepturile publice şi private au fost rezultatul unei munci seculare şi a unor sacrificii însemnate. Dacă exista aristocraţia, cu prerogative deosebite, acestea erau compenzaţia muncii războinice; dacă ţăranii, cari pretutindenea au fost aserviţi, au izbutit în urmă a se vedea stăpâni pe bucăţile lor de pământ, aceasta a fost oarecum răsplata pentru că în vremi trecute ei singuri au purtat greutatea instituţiilor: dacă partea clerică s-a bucurat de prerogative, ea a şi împlinit o sarcină de cultură, pe care, în împrejurările date ale evului mediu, nu le putea îndeplini o clasă de raţionalişti. Evreii singuri, cu totul deosebiţi şi având tendenţe deosebite de popor, nu compensează întru nimic munca poporului care-i susţine. Evreul nu cere, ca clasa de mijloc din secolul al XVII-lea, libertatea muncii productive, ci libertatea traficului. El e vecinic consumator, niciodată producător şi desigur că numai cu foarte rară escepţie se va găsi într-adevăr câte un evreu care să producă.

Există discriminări  juridice sau de altă natură împotriva evreilor?

Restricţiuni juridice au existat pentru ei totdeauna, dar nu din cauza religiei. Ştefan-Vodă cel Mare întăreşte câtorva evrei, veniţi din Polonia, libertatea confesiei, dreptul de a-şi clădi sinagoge, un drept pe care turcii, aşa-numiţii noştri suverani, nu l-au avut niciodată, deşi confesia mozaică e pentru spiritul ascetic şi îngăduitor al religiei creştine tot atât de străină ca şi cea mahometană. Afară de aceea aveau dreptul liberei negustorii cu manufacturi străine - dar aicea se mărginea totul şi aşa ar fi trebuit să rămâie. Meseriaşi şi proprietari nu puteau fi, căci proprietatea emana de la domnie şi era strâns legată cu contribuţia de sânge, la care nimeni nu i-a poftit, nicicând, şi de la care, chiar când îi pofteşti, ştiu a se sustrage, făcându-se sudiţi austrieceşti, deşi sânt născuţi în România din supuşi ruseşti şi n-au văzut Austria cu ochii. Prin ce muncă sau sacrificii şi-a câştigat dreptul de a aspira la egalitate cu cetăţenii statului român? Ei au luptat cu turcii, tatarii, polonii şi ungurii? Lor li-au pus turcii, când au înfrânt tractatele vechi, capul în poale? Prin munca lor s-a ridicat vaza acestei ţări, s-au dizgropat din învăluirile trecutului această limbă? Prin unul din ei şi-au câştigat neamul românesc un loc la soare?

Toţi evreii sunt aşa cum îi descrieţi?

Nu. Şi ni pare rău de acei puţini evrei cari, prin valoarea lor personală, merită a forma o escepţie, chiar dacă s-ar compune din 2-3.000, cari s-au identificat cu această ţară. Dar fiecare poate pricepe că, într-o armie străină care se apropie de noi, nimeni nu va căuta să deosebească pe puţinii amici, ce i-ar putea avea în acea armie. Şi evreii sunt o armie economică, o rasă de asociaţi naturali contra a tot ce nu e evreu.


Facem parte din Uniunea Europeană. În ce condiţii ne-ar fi favorabilă această apartenenţă?

În condiţiile în care existenţa statului e asigurată prin cârma puternică şi prevăzătoare a tot ce poate produce naţia mai viguros, mai onest şi mai intelligent. Suntem însă, din contra, avizaţi de-a aştepta siguranţa acestei existenţe de la pomana împrejurărilor externe, care să postuleze fiinţa statului român ca pe un fel de necesitate internaţională. Acea necesitate internaţională n-are nevoie de-a ţine seama de sentimentele noastre intime, ci numai de existenţa unui petec de pământ cvasineutru lângă Dunăre.

Ce credeţi că ne aşteaptă în următorii ani?

Vom avea de-acum înainte dominaţia banului internaţional, impusă de străini; libertatea de muncă şi tranzacţiuni; teoria de luptă pe picior în aparenţă egal, în realitate inegal. Şi, în această luptă învinge cel pentru care orice mijloc de câştig e bun. Urmare ei, capitalul, care ar trebui să fie şi să rămână ceea ce este prin natura lui, adică un rezultat al muncii şi, totodată, un instrument al ei, e, adesea, ca posesiune individuală, rezultatul unor uneltiri vinovate, a exploatării publicului prin întreprinderi hazardate şi fără trăinicie, a jocului de bursă, a minciunii.

Situaţia dezastruoasă pe care aţi creionat-o se regăseşte în vreun fel în evoluţia generală a societăţii omeneşti?

Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine. Shakespeare cedează în faţa bufoneriilor şi dramelor de incest şi adulteriu, cancanul alungă pe Beethoven, ideile mari asfinţesc, zeii mor.

Sursă: certitudinea.ro

Nu suntem secui, suntem celţi!

Problema pieţei de artă din România, în raport cu cea din Europa, seamănă cu problema Ţinutului Secuiesc în România. Ei, secuii, au pretenţia de a vorbi exclusiv ungureşte, în mijlocul unei ţări care vorbeşte exclusiv româneşte. Sau, altfel spus, ar vrea să converseze cu România în limba maghiară. Asta reclamă, bineînţeles, drepturi suplimentare pe care, la un moment dat, nimeni nu mai vrea să le acorde. Şi atunci apare conflictul interetnic.

Tot aşa şi noi (când spun „noi” nu mă refer, totuşi, chiar la toată lumea): am vrea să vorbim cu Europa în limba română şi nimeni nu ne bagă în seamă, chit că e dreptul nostru istoric, ancestral şi pre-indo-european la limba maternă. Şi, la o adică, chiar nu ne împiedică nimeni, atâta doar că vorbim singuri. Piaţa de artă reflectă cel mai bine această realitate, cu toate aspectele ei, unele tragice, altele comice. Avem artişti de patrimoniu la care ne închinăm ca la Zamolxe şi suntem indignaţi că Europa nu-i recunoaşte. Păi, dacă vorbesc româneşte...!?

Limbajul valorii, mai exact al valorizării, este piaţa. Dacă un artist nu circulă (mă refer la operele lui), adică nu e expus şi supus procesului de vânzare-cumpărare, cum să capete cotă de piaţă? Acesta e limbajul în care ne putem înţelege cu Europa şi cu întreg mapamondul, când vine vorba de artă. Poate fi genial Grigorescu (chiar cred că este), dar ce folos, dacă o ştim numai noi? Deocamdată, e genial în valoare de aproximativ 100.000 euro, cu cât s-a vândut cel mai scump tablou al său în străinătate, nu de 270.000 euro, cu cât s-a vândut cel mai scump tablou al său în România. Dar şi aşa, până la Brauner sau la Brâncuşi e cale lungă de vorbit în limbaj european.

Însă nu Grigorescu e problema „secuiască” a pieţei de artă din România (el reprezintă un caz special, ce poate fi abordat şi lămurit într-un alt context). Problema noastră e că înţelegem piaţa de artă ca la Bucureşti, Cluj, Bacău, Bârlad, Sânnicolaul Mare sau Tecuci. Ce se vinde şi se cumpără aici, ăla e reperul. Adică, în timp ce colecţionarii români se „bat” pe Radu Dărângă, Jean Cheller, Ippolit Strâmbu, Adam Bălţatu, Gh. Vânătoru, Iosif Iser, Tia Peltz, Samuel Mutzner sau Nicolae Dărăscu, la Christie’s şi Sotheby’s se ating nişte „scoruri” colosale, fără precedent în istorie, la licitaţiile cu lucrări de artă contemporană. Le-am semnalat cu altă ocazie...

Dar stau şi mă întreb: cât de „secui” trebuie să fii, ca să refuzi oportunitatea unui limbaj universal (şi a unor câştiguri la scara corespunzătoare), când nimeni nu-ţi interzice accesul, ba chiar te invită la „conversaţie”? De ce vrem să fim enclavă, când nu există graniţe? De ce cumpărăm zece picturi de Ippolit Strâmbu, când, cu aceeaşi bani, putem cumpăra o singură lucrare de artă contemporană, „susceptibilă” de a-şi înzeci preţul?

Răspunsul este că nu ştim limba. Nu ştim ce este arta contemporană, nu ştim cine sunt Andy Warhol, Donald Judd, Adrian Costea, Marino di Teana, Jasper Johns, Mel Kendrick, Yves Klein sau Mark Rothko şi nici de ce se dau atâţia bani pe lucrările lor. O fi vorba de o formă de investiţie? Nu ştim nici asta, şi nici nu vrem să ştim. Investitorii noştri în artă (cărora acest text le este cumva dedicat) cumpără, de fapt suveniruri, socotind că fac un bussines. Fac, într-adevăr, dar unul de nivelul Bîrladului, Tecuciului sau al Ţinutului Secuiesc. Deşi, cu aceeaşi bani, dar cu o informaţie elementară şi un strop de viziune, ar putea să încerce ceva gen New York sau Paris...

E clar, suntem secui! Iar când vom realiza asta, nici măcar nu o vom recunoaşte. Vom schimba discursul şi vom spune răspicat că, de fapt, suntem celţi. Şi o vom lua de la capăt.

Sursă: certitudinea.ro

Piaţa de carte din România: de trei ori mai mică decât în Ungaria, la o populaţie de aproape trei ori mai mare

Piaţa de carte este într-un declin vizibil. Nu numai în România, ci cam peste tot în lume. Dar una e să scazi cu 15% din 60 de milioane euro (cam la nivelul acesta se situează cifra de vânzări în România) şi alta e să pierzi acelaşi procent din 7 miliarde euro, cât are Germania. Pentru că, în situaţia asta, e mai important ce rămâne, nu ce se pierde. Şi totuşi, în acest context nefavorabil pentru “cetitul cărţilor”, editura Litera reuşeşte nu numai să supravieţuiască, dar să şi crească. Cel puţin aşa indică bilanţul anului 2011 faţă de 2010. Editura Litera este cea mai “bătrână” dintre editurile tinere, postcomuniste, fiind înfiinţată chiar în 1989, de Anatol Vidraşcu, tatăl actualului proprietar şi manager, Dan Vidraşcu. Un interviu cu acesta din urmă ne-a lămurit multe detalii despre dinamica actuală a pieţei de carte în România.

Ca să avem un termen de comparaţie “geocultural”: care este situaţia vânzării de carte în Europa?

DAN VIDRAŞCU: Să luăm exemplul Germaniei: are o piață de peste 7 miliarde euro, la o populaţie de aproape 82 de milioane de locuitori. În medie, un neamț cumpară 14 cărți pe an. Italia are şi ea o piață de peste un milliard de euro, la o populaţie de peste 60 de milioane de locuitori, iar Spania - aproximativ 3 miliarde de euro (peste 46 de milioane de locuitori). Aici cifra include și vânzările pe care le fac editurile spaniole în America de Sud… Peste tot însă cifrele de afaceri ale ultimilor ani au fost în scădere, cu o pronunțată creștere a vânzărilor în format digital.

În Ungaria care-i situaţia?
Ungaria are o piaţă de 180 de milioane de euro, la o populaţie de 8 milioane de locuitori. Este cam de trei ori mai mare decât a noastră, deşi România are o populaţie de aproape trei ori mai mare.


Deci la cât se ridică piaţa de carte în România?
În 2010 piața a fost estimată undeva la 60 de milioane de euro, dar fără edițiile de chioșc și manuale, iar în 2011 a scăzut cu 10-15%. Situația României, la acest capitol, este dramatică în comparație cu ţările dezvoltate.

Există şi alte explicaţii decât “acarul Păun” al tuturor releleor din România – criza economică?
Principalul motiv al acestei scăderi este, într-adevăr, criza, care a afectat toate domeniile, nu doar cartea. Dimensiunea redusa a pieței în ansamblu mi-o explic însă printr-o slabă reţea de distribuție a cărților. Din punct de vedere al producătorilor, al editurilor, România a ajuns la un nivel acceptabil, fiind comparabilă din acest punct de vedere cu alte state europene. Neavând însă o distribuție care sa susţină producţia, vânzările sunt foarte mici și nivelul lor nu le permite editurilor să aloce bugete de marketing mai consistente, care ar creste cererea de carte.

În acest context, cum stau lucrurile la “Litera”?
Suntem pe piață de mai bine de 20 de ani, fiind astfel cea mai veche editură romaneasca post-comunistă. Din momentul în care am pus bazele acestui business, ne-am propus să avem o ofertă foarte diversificată. De-a lungul timpului am dezvoltat în oferta noastră colecții de literatură, cărți practice, dicționare și enciclopedii, literatură pentru copii în diverse formate.

Pe ce vă bazaţi, în primul rând? Pe traduceri sau pe “producţii” autohtone?
Deși colaborăm cu cele mai importante edituri din lume – şi aici vreu să subliniez că Litera deține importante licenţe internaţionale precum Warner, Walt Disney, Marvel - tot timpul am încercat să edităm și cărți în regie proprie, cu specific național. Aș vrea să amintesc doar câteva: Mileniul Românesc, Istoria ilustrată a României, Istoria Artei Românesti, primul Dicționar Ilustrat al Limbii Române, Top 10 București în limba spaniolă, engleză și română…

Ce a însemnat, pentru Litera, anul 2011 faţă de cel precedent? Scădere, creştere...?
Anul trecut editura Litera a finalizat cu afaceri de 43,9 milioane de lei, faţă de 42,8 milioane de lei cu un an în urmă. Am editat în plus, faţă de 2010, aproximativ 450 de titluri şi am iniţiat colecții noi, printre care Bestseller şi IQ 230.

Ce se vinde cel mai bine la Litera? Mă refer la titluri, colecţii, genuri, domenii de abordare…
Litera a încercat, încă de la fondare, să acopere aproape toate segmentele de interes. În mod evident, unele domenii le acoperim mai bine decât altele. Astfel, lucrările enciclopedice și cărțile de copii au reprezentat tot timpul o parte importantă din vânzările pe care le realizăm. Am resimțit în ultimii ani o creștere a cererii pentru cărțile practice, ghiduri turistice și diete. Ficţiunea se vinde şi ea bine, publicul devenind mult mai informat și, prin urmare, mai pretențios.

Din perspectiva mea, ca observator extern, principalul indicator al căderii pieţei de carte este rarefierea sau chiar dispariţia librăriilor. Acest fenomen se suprapune, proporţional, pe scăderea vânzărilor, sau o parte din vânzări e preluată de librăriile online?
Cum spuneam și mai devreme, numărul librariilor fizice este foarte redus și, din păcate, mai ales în contextul ultimilor ani, sunt perspective foarte slabe ca această rețea să cunoască vreo extindere semnificativă în perioada următoare. O parte din vânzări s-a transferat în rețelele de tip hipermarket, care s-au tot extins în ultimii ani - mă refer aici la Carrefour, Real, Cora, Kaufland - ele reprezentând o cotă tot mai importantă din totalul de vânzări. Într-o țară cu distribuție fizică slabă, online-ul ar putea avea o penetrare mai rapidă în rândul cititorilor decât în țările care au o rețea puternică de librării. Aș menționa aici proiectul elefant.ro, o librarie online dinamică, cu o rată de creștere foarte rapidă. Încercăm să convertim toate titlurile neilustrate în format digital, oferta noastră actuală situandu-se la peste 150 de titluri.

Rarefierea distribuţiei clasice a cărţilor (librăriile), nu duce totuşi la îndepărtarea potenţialilor cititori de carte, ceea ce ar putea avea, drept consecinţă finală, scăderea îngrijorătoare a tuturor vânzărilor, inclusive cele online? Am în vedere faptul că o librărie este un factor de socilizare, de apropiere concretă, fizică, a cititorului de obiectul carte. Dovadă târgurile de carte, care sunt un fel de librării uriaşe…
Categoric, acest fenomen are un efect negativ asupra comportamentului cititorului, dar este o realitate. La nivelul la care a ajuns piața în acest moment, e foarte greu să susții o rețea fizică de librării. Cu atât mai puțin se vor găsi antreprenori dispuși să deschidă businessuri noi în această zonă. Raportată la populația țării, piața din România este subdimensionată. Piața Ungariei, aşa cum am spus, este de 3 ori mai mare, la o populatie de doar 8 milioane. Pentru a contracara acest fenomen, vrem să dezvoltăm propria rețea de distribuție și să ne consolidăm relația cu marii retaileri din România. Ne propunem să vindem masiv și în mediul online, pe a cărui creștere mizăm în perioada următoare.

Între edituri există concurenţă, dar şi interese comune, de menţinere a relaţiei cu cartea, atât a publicului existent, cât şi a celui potenţial. Structurile asociative ale editurilor nu a dus la o coerenţă a concurenţei, în sensul adoptării unor strategii comune?
Într-o piață cu o dinamică relativ slabă, concurența este foarte sănătoasă și ar trebui să funcționeze în beneficiul cititorului. Cât despre structurile asociative și interesele comune, trebuie să menționez că piața editorială este, uneori, ghidată de orgolii personale ce nu țin cont deloc de dimensiunea economică a mediului în care concurăm.

Vânzarea de carte la pachet cu o publicaţie, menţine interesul pentru cartea respectivă? Adică preţul mai mic al cărţii “la pachet” nu afectează negativ vânzarea “single”, la preţ de librărie?
Editura Litera dezvoltă, de trei ani încoace, asemenea parteneriate strategice cu publicații mari din România. Viziunea noastră a fost, în primul rând, să trecem, de la o piață de distribuție de câteva sute de puncte, la una de aporximativ 5.000 de puncte de vânzare. Iar rezultatele s-au văzut imediat: de la un tiraj de 3.000 de exemplare pe an, ajungeam să vindem zeci de mii de exemplare pe samptămână. În mod evident se activează un public mai puțin prezent în librării. Din acest punct de vedere, cred că proiectele de chioșc au adus un dinamism mai mare pieței editoriale din România și nu au avut decât un efect pozitiv.

Remarcam, cu câţiva ani în urmă, un paradox înşelător: “Capra cu trei iezi” se vindea mai bine decât “Harry Potter”. Era vorba de vânzarea constantă, an de an, a unor cărţi, indusă de programa şcolară. Se menţine această constanţă a vânzării de carte din programa şcolară, în raport cu alte cărţi, fie ele şi best-seller-uri?
Harry Potter a fost un fenomen trecător, pe când titlurile din programa școlară se cer în fiecare an. Probabil și la editura Litera, dacă ar fi să evaluam toate titlurile de la momentul fondării, am constata că Mihai Eminescu este cel mai vândut autor din portofoliul editurii.

Sursă: certitudinea.ro