WEBIT 2011. România pe locul I, din 79 de ţări. Miron Manega pe locul 4 mondial, din 1.751 de participanţi

Nu consider că e degradant să te lauzi cu ce ai făcut. E degradant să te lauzi cu ce au făcut alţii, „ciordind” din meritul lor. Aşadar, la concursul internaţional de influenţă şi vizibilitate online WEBIT 2011, România a terminat pe primul loc, cu 89.640 de voturi, urmată de Italia cu 56.730 de voturi şi Bulgaria cu 30.350 de voturi.

Este important, în analiza ce urmează, numărul participanţilor pe ţări, cel puţin la primele clasate:
I. România – 132 participanţi
II. Italia – 250 participanţi
III. Bulgaria – 267 participanţi
IV. Macedonia -103 participanţi
V. Grecia – 91 participanţi etc.

La nivel de concurenţi individuali, clasamentul mondial al primilor 10 arată aşa:
1. Annarita Ruberto (Italia) - 15.523 de voturi;
2. Florinel Nicolai Deciu, alias „Ţarul Nicolai” (România) - 13.392 voturi;
3. Caterina Policaro (Italia) - 10.984 de voturi;
4. Miron Manega, alias „Ivan cel Groaznic” (România) - 9.186 voturi;
5. Virgil Dan Amza (România) - 5.280 de voturi;
6. Jechka Nacheva (Bulgaria) – 4.380 de voturi;
7. Krasimir Georgiev (Bulgaria) – 3.925 voturi;
8. Mona Bernhart-Lorinczi (România) – 3.727 voturi;
9. Radu-Dănuţ Munteanu (România) – 3.481 voturi;
10. Stefan Chorbanov (Bulgaria) – 3.228 voturi.

La poziţia 41 se termină lista "Ţarului Nicolai" şi a lui "Ivan cel Groaznic"

Să-i dăm Ţarului ce-i al Ţarului...

Aşadar, în primii zece se află 5 români, 3 bulgari şi două italience.

România a fost reprezentată în această competiţie de 3 grupuri:
- cei autointitulaţi „oastea lui Ştefan cel Mare” (grupul Tetatet) - 57 de participanţi;
- „armata Ţarului” (grupul intrat pe piramida lui Florinel Nicolai Deciu, alias „Ţarul Nicolai”) – 39 de participanţi;
- 36 de „independenţi”, care au votat individual.

Şi acum, „să-i dăm Ţarului ce-i al Ţarului”: numărul voturilor cumulate de „armata” sa de 39 de oameni (din totalul de 132 de participanţi) a fost de 64.175, ceea ce reprezintă 71,56% din totalul voturilor pentru România. Ţinând cont că Italia a avut în total 56.000 de voturi (cu 250 de participanţi), practic România putea câştiga competiţia pe ţări doar cu „armata Ţarului”. (adică 39 de români puteau învinge lejer 250 de italieni). Ponderea următoare în numărul de voturi a avut-o „oastea lui Ştefan cel Mare” (grupul Tetatet – 57 de oameni) coordonată de Dan Virgil Amza: 22.570 de voturi, adică 25,18% din voturile României. Cei 36 de independenţi au cumulat împreună 2.895 voturi, ceea ce înseamnă abia 3,26% din totalul României. Concluziile - referitor la raportul resurse umane/performanţă - se impun de la sine.

... şi lui Ivan ce-i al lui Ivan!

Şi dacă i-am dat „Ţarului ce-i al Ţarului”, să-i dăm ce i se cuvine şi lui „Ivan cel Groaznic”, adică subsemnatului. M-am „înrolat” de bunăvoie în „armata Ţarului” şi am „recrutat”, pentru competiţie, 15 oameni, la care s-au mai adăugat, prin mecanismul piramidei, şase. Deci 21 de oameni (din 39), veniţi pe filiera Miron Manega/CERTITUDINEA, au participat la această frumoasă victorie a României. Nu mai calculez care a fost contribuţia de voturi a piramidei lui „Ivan cel Groaznic” (subsemnatul), precizez doar că, în strategia convenită, aceasta este cvasi-proporţională cu numărul de oameni. Coordonarea efectivă a competiţiei i-a aparţinut însă „Ţarului”, care mi-a explicat şi mecanismul concursului.

"Quod licet bovi, non licet Iovi”

Am explicat cu altă ocazie ce m-a determinat să-l aleg pe "ţar" pe post de coordonator, şi nu pe Dan Virgil Amza, eu venind cu o întârziere de o săptămână în această competiţie. Acum mă felicit, căci suspiciunile mele, în privinţa atitudinii diriguitorilor de la Tetatet, s-au confirmat. Consider că o parte din acest grup s-a comportat de o manieră necolegială şi antinaţională. Trecând peste „asperităţile” dintre Florinel Nicolai Deciu şi Dan Virgil Amza, pe care le-am crezut simple refulări copilăreşti, în clipa în care subsemnatul a căpătat un avans mult prea mare ca să mai poată fi ajuns de Dan Virgil Amza, acesta a renunţat la competiţie şi a trecut în „tribune”, unde a început să facă pariuri împotriva „Ţarului” şi, implicit, a echipei sale. Ceea ce nu mai are scuza unei reacţii de moment, căci, „răsturnând” o celebră expresie latină, asertez aşa: „quod licet bovi, non licet Iovi”. Adică un lider, un şef sau un comandant nu are libertatea frivolă a unui soldat, pentru că el e răspunzător moral şi statutar de oamenii pe care-i coordonează. Or, mie mi se pare că Dan Virgil Amza a indus membrilor Tetatet, prin atitudinea adoptată, un comportament similar cu al său. Onorabil ar fi fost ca votingul să continue, chiar dacă România nu mai însemna Tetatet.

Despre naţionalism...

Practic, noi, cei 39 de „combatanţi”, am rămas să luptăm singuri cu italiencele, care şi-au abandonat şi ele echipa (cea mai numeroasă din concurs), votând numai pentru ele. Italiencele au învins, într-adevăr, dacă luăm în considerare performanţă individuală (locurile I şi III mondial), dar Italia a pierdut. Noi nu am câştigat locul I la "individual", în schimb ne-am adjudecat locurile mondiale II (Florinel Nicolai Deciu), IV (Miron Manega) şi V (Dan Virgil Amza), ca să mă refer numai la primele cinci poziţii. În plus, ceea ce considerăm a fi marea noastră performanţă, e faptul că România a câştigat la scor în faţa tuturor celor 79 de ţări. Aşa că, dacă e vorba de patriotism sau naţionalism (pentru a răspunde unor reproşuri făcute de Dan Virgil Amza, în numele Tetatet, la adresa „alias”-urilor slave adoptate de noi), reamintesc că am „luptat” sub steagul României şi am câştigat.

„Dăruind, vei dobândi”

Sub acelaşi steag au votat şi români de altă cetăţenie, ca şi cetăţeni de altă etnie, cu sau fără cont WEBIT de participare în concurs. Am primit şi am oferit voturi şi unui sudanez, care a reuşit, prin echipa României, să ajungă pe locul 22. Unora li s-a părut incorect ca un african să primească atâtea puncte (1.256), el fiind singurul concurent din ţara sa. Nouă ni s-a părut în spiritul concursului, atâta timp cât toată echipa a primit voturi de la el. „Dăruind, vei dobândi”, nu?

Dar, dincolo de toate aceste distorsiuni, parţial inerente, ale unei competiţii epuizante, mi se pare inacceptabilă tendinţa de confiscare a meritelor victoriei de către cei (cel) care mai degrabă a(u) subminat-o. Căci contribuţia reală a fiecăruia este cea pe care o exprimă cifrele de mai sus.

P.S. Pentru a înţelege cât mai mulţi cum a fost posibil ca echipa României să obţină, cu o mână de oameni (39) locul I în lume la un concurs internaţional de influenţă online (şi pentru a nu cădea, totuşi, în păcatul laudei de sine, subsemnatul fiind părtaş la această victorie şi deţinător al locului 4 mondial), este mai bine să-i lăsăm pe străini să vorbească. Alexander Chalkidis, participantul grec la Webit 2011 (şi deţinător al locului 26 mondial), a scris pe site-ul său, cu uimire şi admiraţie, un articol elogios despre "invazia românească" şi solidaritatea din echipa „Ţarului Nicolai”, pe care le defineşte ca fiind "naţionalism în cea mai simplă formă" sau "altruism naţionalist"...

http://alexanderchalkidis.com/ ; http://alexanderchalkidis.com/blog/?p=5656

WEBIT 2011.Cum a introdus echipa României termenul "Naţional" in Social Media

Avem tendinţa de a crede că Social Media este o activitate individuală. Foarte centrată pe propria persoană. Desigur că este "socială", dar de multe ori constatăm că "cercurile" sau "grupurile" sunt mai mici şi fragmentate până intr-o măsură in care se trivializează categorisirile de tip vechi.

Apariţia naţiunii-stat

1) O ţară este, fireşte, o creaţie artificială, dar foarte puternică. Cu uimire am constatat cum concurenţii români din acest an de la "Webit" ne-au tăvălugit pe toţi şi au ocupat toate poziţiile din top. România a ocupat ferm, fireşte, şi locul 1 pe naţiuni.
Cum au reuşit acest lucru?

2) Cititorii blogului meu grecesc ştiu despre faptul că mi-a luat destul timp (cam o mare parte din an) să inţeleg cum şi de ce această competiţie funcţionează. Este fascinant cum poţi îndemna oamenii să-ţi dea votul, eu fiind unul care a incercat cam orice pentru acest lucru. Mi-am monitorizat prin măsurători campaniile de promovare, mi-am luat notiţe care grup de pe Facebook reacţionează mai bine, care tag-uri, la care oră din zi este mai bine să te promovezi. Am ajuns repede nr. 1 in Grecia şi nr. 9 mondial, lucru deloc rău după câteva zile de muncă, printre alte proiecte.

3) Dar după asta a inceput invazia românească. N-au mers in salturi ca noi ceilalţi. La inceput am crezut că trişează. Ceva programe automate sau vreo chestie de genul acesta. Dar acest lucru ar fi fost uşor de descoperit de către organizatori mai ales la accesarea link-ului bit.ly. Statisticile evidenţiază că, în cazul meu, am măsurat peste 4000 de click-uri venite din diverse bloguri pe link-ul meu şi cred că măcar 10% din ele m-au votat. Dacă românii ar fi trişat, voturile ar fi coincis cu click-urile. Ar fi fost prea frumos ca să fie adevărat.

4) După toate astea, m-am dus să traduc în Google blogul concurentului principal din România şi iată ce am găsit: "Votaţi cu toţii, toată lista..." Naţionalism in cea mai simplă formă. Simplu, inteligent, social şi viral. Sincronizare perfectă (dar, din păcate, prea târzie pentru cei care ar fi dorit să facă la fel) şi echipa României câştigă. Scurt pe doi! Data viitoare, când mă voi gândi la ceva "social", nu voi uita aspectul altruist al naţionalismului ca forţă de mobilizare. (Alexander Chalkidis)

Citeşte şi pe Universebookblog şi Mişcarea Euro-Civică Română

Impresariat à la roumaine, made in France

O studentă la limbi străine a ajuns în Franţa cu bursă Erasmus pentru a studia semiotica picturii. Acum este cel mai tare impresar de artişti din Lyon

Prezenţa artei româneşti în străinătate începe să nu mai fie o cantitate neglijabilă. Am semnalat, în afară de vârfurile clasice ale acesteia (Brâncuşi, Brauner, Marcel Iancu, Maxy etc.) şi artişti nou apăruţi în competiţia mondială, unii mai vârstnici (Michael Lassel, Nicolae Maniu, Marc Marinescu), alţii foarte tineri (Sorin Tara, Adrian Ghenie).

În majoritatea cazurilor, explicaţia succesului este nu în primul rând valoarea în sine a creaţiilor artistice (aceasta re­prezintă condiţia obligatorie, dar nu şi suficientă), ci eficienţa impresarierii. Astfel, Michael Lassel l-a avut ca agent pe Charles Saatchi, Nicolae Maniu pe Gilles Dyan de la Opera Gallery din Paris, iar Adrian Ghenie pe un român din Los Angeles care curatoriază compatrioţi, prin firma care-i poartă numele, Mihai Nico­dim Gallery.

De la limbi străine la semiotica picturii
Aşadar, în dinamica pieţei de ar­tă din străinătate, România este pre­zentă mai degrabă prin artişti ro­mâni impresariaţi de străini decât prin agenţi români care să impresa­rieze străini. De fapt, această profesie în România e aproape inexisten­tă, aşa că este explicabilă slaba noastră reprezentare în străinătate pe acest domeniu. Totuşi avem şi ase­menea cazuri, unul fiind Dorothea Fleiss, plasticiană din România care s-a „convertit” la curatoriat în Ger­ma­nia. Un caz recent, dar foarte ex­pansiv, este o tânără pe nume Eliza Ploia, care a intrat în „pâine” în ur­mă cu câţiva ani, la Lyon, dar care are un palmares demn de invidiat chiar de către un profesionist cu zeci de ani de experienţă.

Eliza Ploia la Goudargues în sudul Franţei (lângă o sculptură în lemn a lui Denis Bonnes, un artist din Carcassonne)

Absolventă a Facultăţii de Limbi Străine a Universităţii Bucureşti, Eliza Ploia a ajuns la Lyon, în Franţa, în 2004, cu o bursă Erasmus (în anul trei de facultate), pentru a studia Semiotica Imaginii la Universitatea Lumiere. Aici s-a specializat în semiotica picturii. A făcut în acest domeniu doi ani de master şi trei de doctorat, apoi un stagiu la Muzeul de Arte din Lyon şi, în paralel, a absol­vit un curs de manager de instituţie culturală. Ideea de a deveni impresar i-a venit în timp ce se forma ca manager, în întâlnirile ei cu artiştii lyonezi (Olivier Genet, David Lefe­bvre, Martha Melikian etc.), la Mar­ché de la Création din Lyon (eveniment în aer liber care are loc în fie­care duminică).

În 2007 l-a cunoscut pe Signorino Leonardi, un pasionat colecţionar de artă şi mecena al artiştilor tineri, pe care l-a ajutat să organizeze o expo­zi­ţie de artă populară salvadoriană. A fost primul eveniment de anvergură organizat de tânăra româncă şi pri­mul succes. De atunci a început să lu­creze la dezvoltarea reţelei de ar­tişti şi colecţionari, organizând în paralel şi expoziţii cu vânzare. În 2009 a creat, împreună cu Signorino Leonardi, primul site dedicat artelor plastice la Lyon şi regiunea lyoneză, actuartlyon.com, unde scrie cronici de artă, publică dezbateri şi actuali­zează toate evenimentele artistice din regiune.

Conceptul „Actuartlyon”
Strategia Elizei Ploia de cucerire a pieţei de artă a fost sistematică şi extrem de minuţioasă: a câştigat în­cre­derea artiştilor prin relaţii de pia­ţă corecte şi transparente, dar şi prin eficienţa impresarierii, a acoperit plaja pieţei de artă prin activitatea editorială şi prezenţa activă la evenimente, a organizat propriile ei evenimente cu dublă ţintă: vânzarea propriu-zisă şi pătrunderea, ca prezenţă vie, a artelor plastice în spaţiul pu­blic. Singularitatea ei prin toate aceste demersuri i-a adus o binemeritată notorietate, nu numai printre artişti, ci şi în rândul publicului de artă, pe care a reuşit să-l „înmulţească”, prin­tr-un fel de pedagogie culturală: „Toa­te expoziţiile mele încep cu: «Ac­tuartlyon prezintă». Conceptul Actu­ar­tlyon se caracterizează prin căl­du­ră şi simplitate, prin întâmpinarea oricărui vizitator în termeni coloc­viali, fără discursuri pompoase. Vizi­tatorii anonimi sunt o sursă extraordinară de informaţii, care îmi permit să-mi formez deja o idee de cum este văzută arta de către publicul larg. Mi-am propus să lupt împotriva ideii generale că arta este inaccesibilă din punct de vedere estetic şi fi­nanciar. Sunt sigură că acest public, alături de care îmi propun să aplic această pedagogie, la nivelul meu, oricât este el de modest, va fi mâine soluţia pentru creaţia artiştilor în viaţă”.

Expoziţia "Tabu şi Totem" a pictoriţei Delphine Cadoré

Ataşamentul faţă de artă şi artişti al Elizei Ploia a fost punctat şi prin implicarea ei în lupta acestora cu primăria oraşului Lyon, atunci când instituţia a comis discriminări flagrante în selecţia lucrărilor pentru Marché de la Création. „M-am angajat în apărarea artiştilor refuzaţi, con­testând dreptul comisiei de selec­ţie de a judeca cine e artist şi cine nu e, în condiţiile în care azi, în Franţa, nu mai există niciun criteriu formal pentru definirea calităţii de artist. Numai criteriul fiscal funcţionează. În Franţa este artist profesionist ori­cine creează obiecte cu mâna lui, se înscrie la Casa de Asigurare a Artiş­tilor şi plăteşte taxele sociale la zi... Am avut presa cu noi, iar primăria a refăcut regulamentul. Trei artişti au depus însă plângere la tribunalul administrativ împotriva primăriei care girează marché-ul. Instrumen­ta­rea dosarului se va termina în octombrie”.

Condiţiile impresariatului de succes

Eliza Ploia impresariază acum 18 artişti, cărora le percepe un co­mision relativ mic - 20%. În ultimele şapte expoziţii a vândut în jur de 50 de lucrări, ceea ce este de-a dreptul impresionant în Franţa, pentru cineva care a început să practice această profesie abia de patru ani şi care mai este şi imigrant. Cel mai scump ta­blou vândut a fost de 6.000 de euro. Impresara este atrasă de artiştii din categoria „art singulier” (artă în afa­ra normelor), dintre care a lansat şi o „vedetă”: Delphine Cadoré. „Acum un an era necunoscută - spune Eliza Ploia -, iar azi este invitată la festivaluri renumite, unde-şi vinde lucrările de zece ori mai scump”. Strategia de „recru­ta­re” a artiştilor (căci şi aici e vorba de o strategie) este cât se poate de sim­plă: „Respect două principii de ba­ză: puterea emoţiei, când mă gă­sesc în faţa unei picturi, şi cali­tă­ţile personale ale artistului. Bineîn­ţeles că emoţia se poate dovedi câteodată pri­pită sau falsă. Există artişti cu care am încetat colaborarea după câ­teva luni, alţii pe care îi expun de patru ani. Cea mai mare dificultate în cariera de agent este crearea u­nui renume şi a unui sentiment de în­credere din partea publicului. Evo­luţia e lentă, de aceea decizia de a te lansa pe acest drum este un ade­vărat angajament, atât faţă de tine, cât şi, bineînţeles, faţă de ar­tişti. Iar cel mai important lucru în relaţia cu ar­tiştii este de a găsi echi­librul psihologic între dorinţa lor de a deveni celebri şi capacitatea lor de a rămâne modeşti”.

Expoziţie Olivier Genet

Cele trei straturi ale pieţei de artă

Despre piaţa cumpărătorilor de artă şi nişa de public căreia se adre­sează oferta sa, Eliza Ploia gândeşte astfel: „După mine, piaţa artei se împarte astăzi în trei straturi care se comportă ca apa şi uleiul. Primul este cercul restrâns de persoane foar­te bogate, care nu ştiu ce să mai facă cu banii. Singurul criteriu de dife­renţiere între ei este achiziţia unei opere de artă la preţuri exorbitante, milioane de euro. Aici se tranzacţio­nează mai ales arta contemporană şi artiştii morţi. O altă tranşă este cea a preţurilor cuprinse între 10.000 şi 200.000 euro. Aici operează colecţio­narii adevăraţi, care cunosc foarte bine piaţa şi sunt interesaţi de artişti încă din timpul vieţii. Printre aceşti artişti, care reprezintă deja un anumit curent sau o tendinţă contemporană, se numără Garouste, Ben Vau­tier, Chamizo, Di Rosa («figuration libre» din anii ’80) etc. Sub 10.000 de euro i-aş clasa eu pe colecţionarii ama­tori, cu un anumit simţ estetic, care vor să achiziţioneze opere de ar­tă originale, la preţuri rezonabile, şi de care nu se vor despărţi, poate, niciodată. Eu acestei ultime categorii de persoane mă adresez. Este o categorie numeroasă, sensibilă la artă, dar total ignorată şi neîncurajată în direcţia asta. Îi cunosc, vin la ex­poziţiile organizate de mine şi uneori cumpără. Sunt foarte încre­ză­­toa­r­e în acest public larg, sensibil şi rezonabil”.

Afişul viitoarei expoziţii curatoriate de Eliza Ploia (Jean-Marc Belleton, Olivier Genet şi David Lefebvre)

Unde sunt românii?

Dintre artiştii români, Eliza Ploia nu a vândut, până acum, decât unul singur: pe Grigore Găurean din Cluj. Nu pentru că nu ar dori (Eliza ştie ce potenţial de ta­lente are arta românească), ci din lipsa reciprocităţii căutărilor: un artist informat, care-şi caută un impresar, are mai multe şanse să-l şi găsească decât unul care nu caută. Dar, până la apariţia pictorilor sau sculptorilor români în portofoliul său, Eliza Ploia pregăteşte o importantă expoziţie cu trei dintre artiştii săi cei mai bine cotaţi: sculptorul Jean-Marc Belleton (cota oficială Drouot - 30.000 de euro) şi pictorii Olivier Genet şi David Lefebvre. Expoziţia are loc pe 26 septembrie, la Lyon.

Sursă: www.certitudinea.ro

WEBIT 2011. Hai România! Votați Ivan cel Groaznic!

Echipa României se menține, de mai bine de o săptămână, pe locul întâi la concursul de influență online WEBIT 2011. Sunt șanse reale de a păstra acest loc până la finalul competiției, ba chiar speranțe de a depăși Italia (instalată, aproape de la început, pe locul I).

Practic, în acest moment, lupta se dă între două echipe românești care, prin această luptă, aduc puncte României. Ceea ce este minunat. Cele două echipe sunt: tetatet.ro (”oastea lui Ștefan cel Mare”, cum s-au autointitulat membrii echipei, condusă de Virgil Dan Amza) și ”armata Țarului” (botezată așa tot de cei de la Tetatet), condusă de Florinel Nicolai Deciu (alias ”Țarul Nicolai”).

E bine că echipele s-au branduit cumva prin aceste porecle, pentru că asta personalizează lupta și-i dă o notă de relaxare ludică. M-am gândit – dacă tot m-am nimerit să fiu în ”armata Țarului” – să mă autointitulez și eu cumva. Așa că – pentru a fi în ton cu contextul și pentru a-mi ”speria” adversarii - m-am hotărât să fiu ”Ivan cel Groaznic”! Asta în ciuda faptului că nu sunt câtuși de puțin filorus, ba chiar dimpotrivă.
Așa că, votați ”Ivan cel Groaznic”, alias Miron Manega! Votați ”armata Țarului” pentru România! Vae victis!

”ARMATA ȚARULUI”:

Tzarul Nicolai (FLORINEL NICOLAI DECIU) http://bit.ly/bPrifT

Ivan cel Groaznic (MIRON MANEGA) http://bit.ly/bfcH6d

Lucretia Berzintu http://bit.ly/ds0diH

Dan-Octavian Catana http://bit.ly/8ZT8A2

Gelu Vlasin http://bit.ly/a3TnyZ

Ana Break http://bit.ly/92RH7B

Codrean Tiron Viorela http://bit.ly/c9Zx6I

Mihai Antonescu http://bit.ly/aZtcCu

Marius Ionescu http://bit.ly/ais22Q

Becart Valentina http://bit.ly/dpecWl

Dana Andronie http://bit.ly/qyXfGe

Claudiu Manea http://bit.ly/okvi0k

Stefan Ilie http://bit.ly/n37Zhp

Creteanu Ion http://bit.ly/pIuPLB

Anca Lupu http://bit.ly/ao8IRe

Dorina Ciocan http://bit.ly/9xqNFw

Dorina Ciocan http://bit.ly/bEgbOv

Angela Furtuna http://bit.ly/9TxMFd

Mişcarea Euro-Civică Română http://bit.ly/9yufXA

Radu Gamulea http://bit.ly/cp58xA

Loredana Ganescu http://bit.ly/9i81A4

Milky Way Galaxy http://bit.ly/b4Atfq

Marcel Raducu http://bit.ly/cHaKxS

Elena Raducu http://bit.ly/dtZJ5P

Marius Erimia http://bit.ly/c95304

Constanta Abalasei-Donosa http://bit.ly/bQur3l

Rodica Eugenia Fiedler http://bit.ly/cNg4Ik

Eduard Cristian Ionita http://bit.ly/9kzU3R

Oana Călin http://bit.ly/cn1lsz

Ovidiu Bufnila http://bit.ly/c14vr0

Florinel Nicolai Deciu http://bit.ly/aQJJTg

Clanul Liceenilor( MIRON MANEGA) http://bit.ly/arlSto

Horatio Corneliu http://bit.ly/cvaXwD

Constantin Zolog http://bit.ly/dlkjJr

Ibrahim Musa http://bit.ly/96BsEx

Mona Bernhardt-Lorinczi http://bit.ly/9ok2fw

Victor Geza Gondos http://bit.ly/gG0b1b

Paul Oprea http://bit.ly/f0nYWy

WEBIT 2011. De ce nu particip prin Tetatet.ro?

Am fost întrebat de ce nu particip la WEBIT 2011 împreună cu grupul Tetatet.ro unde, de altfel, m-am şi înscris (recunosc, a fost o greşală). Teoretic, aş fi beneficiat de sprijinul membrilor care m-ar fi propulsat, poate, alături de liderul lor Virgil Dan Amza. Răspunsul e simplu: după părerea mea, sunt primii care au sabotat echipa României. Şi mi se pare cu atât mai grav cu cât au făcut-o sub masca naţionalismului sincer. Nu toţi, e adevărat, dar cei care au acţionat astfel sunt exact factorii de influenţă ai comunităţii.

Liderul României în acest concurs a fost, până nu demult, un concurent al cărui pseudonim este TZARUL NICOLAI. Motivul (pretextul) combaterii sale era exact acest nume, care a fost considerat de Tetatet.ro ca nereprezentativ pentru România, ba chiar nociv. Nu ştiu dacă a existat şi un denunţ din partea lor către organizatorii WEBIT 2011, cert este că atitudinea contestatarilor s-a potrivit ca o mănuşă organizatorilor, care sunt bulgari şi au tot interesul ca Bulgaria să obţină măcar locul 2 (locul 1 este ocupat irevocabil de italieni, care au ştiut să-i voteze in corpore pe cei mai buni dintre ei).

Fapt e că organizatorii au suspendat contul „Tzarului” şi, odată cu el, tot punctajul acestuia pentru România (era cel mai mare punctaj din echipă). Cele mai multe puncte le au, în acest moment (20.09.2011, ora 12,05), Virgil Dan Amza (liderul grupului Tetatet.ro) şi subsemnatul, care nu are în spate decât propria putere de influenţă (prin certitudinea.ro şi sistemul de reţele la care e conectat site-ul). La acest potenţial se adaugă membrii altor piramide, ale căror „vârfuri” au fost de asemenea suspendate. Precizez că nu sunt români, ci străini! Care, în felul acesta, votează pentru România.

Aceşti străini sunt mobilizaţi (prin propria influenţă) de nimeni altul decât „filorusul” exclus, TZARUL NICOLAI. De fapt, presupun că ăsta-i sensul concursului de influenţă online, indiferent ce şi-au propus organizatorii: să determini cât mai mulţi oameni să te voteze, pentru a aduce puncte ţării tale. Orice partipris care trage în sens invers este anti-patriotic...

Poate că sunt exagerat în suspiciunile mele... De aceea mă văd nevoit să le susţin prin comentariile apărute pe Tetatet.ro. Le găsiţi AICI. Dar, pentru că s-ar putea să "dispară" între timp, le-am salvat şi ca imagini. Iată-le:

P.S. O veste bună: în urma contestaţiei trimise la WEBIT în urmă cu o săptămână, „Tzarul Nicolai” a revenit azi în concurs cu numele real, FLORINEL NICOLAI DECIU, şi cu toate punctele acumulate ca „Tzar”. Am constatat faptul în timp ce scriam textul de mai sus. În aceste condiţii, România nu mai poate pierde, în faţa Bulgariei, locul 2. Teoretic, există chiar vagi speranţe ca fostul „Tzar” să le ajungă din urmă pe cele două italience din vârful topului. Dar numai dacă-l votează toată echipa României. Ceea ce e puţin probabil, având în vedere „obstacolele”...

WEBIT 2011: Miron Manega şi CERTITUDINEA se află în Top 10 mondial. Votaţi-mă în continuare!

Aşa cum tot repet de o vreme încoace, particip în echipa României la un concurs internaţional de influenţă online numit WEBIT 2011, la care participă, în acest moment, peste 1.500 de concurenţi din 79 de ţări. România se află acum pe locul 2 mondial, după Italia şi înaintea Bulgariei.

Poziţia mea, în clasament, este variabilă: când pe locul 2, când pe locul 1 pe ţară (la competiţie cu Virgil Dan Amza de la grupul Tetatet.ro). În clasamentul mondial, poziţia mea oscilează între locul 4 şi 3 mondial. Între ţări, bătălia pe echipe se duce între Bulgaria şi România, pentru locul 2. Locul 1 nu mai poate fi atins, este deja adjudecat de Italia, care a avut o strategie coerentă de susţinere (prin toţi cei peste 200 de concurenţi) a celor din vârf.

Se pare însă că politica organizatorilor (care sunt bulgari) nu este tocmai fair-play. Astfel, cei mai buni concurenţi, MANIAK MULIGAMBIA din Moldova şi TZARUL NICOLAI din România, au fost suspendaţi din concurs. Este posibil ca TZARUL NICOLAI să revină, căci a făcut contestaţie, pentru că nu i-a explicat nimeni motivele suspendării.

Dar, până atunci, eu, care eram în „piramida” lui, m-am trezit pe poziţia de lider de grup şi, implicit, una dintre „rachetele purtătoare” ale echipei României. De aceea, vă rog să mă votaţi căci, susţinându-mă pe mine, susţineţi CERTITUDINEA şi, implicit, România. Aşadar, amintiţi-vă de CERTITUDINEA măcar o dată pe zi şi votaţi MIRON MANEGA !

PS-1: Votaţi TZARUL NICOLAI, chiar dacă nu vi se primeşte votul! Click-urile acordate i se contabilizează şi, dacă i se dă drumul la cont, va produce efecte retroactiv.


PS-2: Un fapt interesant de pe „câmpul de luptă”: în urma suspendării mai multor conturi, cei care au rămas fără lider, chiar dacă sunt din altă ţară, au început să voteze pentru membrii piramidei TZARULUI NICOLAI, adică pentru lista de mai sus. Voturile primite sunt mai numeroase decât ale susţinătorilor din România. În plus, singurul concurent din Sudan (Ibrahim Musa), deşi nu are niciun conflict cu nimeni, a intrat în piramida TZARULUI, pe care o votează, dar şi primeşte voturi de la ea. Asta da putere de influenţă! Ce păcat că românii nu se pot solidariza nici la interes, nici la joacă!

CU LIRA TRACĂ PRIN CETATEA ETERNĂ. Recital de cobză în faţa Columnei lui Traian

În perioada 9-15 august a avut loc, la Roma, Festivalul Callatis. Era un pretext (şi un cadru potrivit) pentru reluarea unui proiect mai vechi al subsemnatului şi anume „Ion Creţeanu pe urmele lui Badea Cârţan. Al doilea dac coboară de pe Columnă”. N-a fost să fie în 2010, pentru că Ion Creţeanu s-a operat de cancer. Anul ăsta am reuşit. Am ajuns la Roma împreună cu echipa Festivalului Callatis, dar fără să facem parte din acea echipă. A fost o experienţă tristă sub multe aspecte - poate că voi reveni vreodată asupra ei - dar important e că Ion Creţenu a reuşit să facă ceea ce ne propusesem în urmă cu un an: să cânte la cobză - la LIRA TRACĂ !– chiar lângă Columna lui Traian. A făcut-o! Am făcut-o, de fapt, dacă se pune şi cel care a fost cu ideea şi susţinerea...

Şi nu doar la Columnă a cântat Ion Creţeanu, ci aproape prin toată Roma istorică, atât cât ne-au putut duce picioarele într-o zi toridă de august.

Am plecat de la Academia di Romania, spre Vila Borghese, am coborât în Piaza del Popolo, apoi, pe Corso, ne-am îndreptat spre Colosseum, trecând pe lângă Capitoliu. Creţeanu i-a cântat din cobză lui Iulius Caesar, lui Octavian Augustus şi altor statui celebre. A fost un fel de colind paradoxal şi unic, în miez de vară, prin Cetatea Eternă...

La Columnă a ţinut un adevărat recital, în faţa unui public aleator şi eclectic, mai mult turişti străini decât italieni... Au vrut să-i dea bani, dar i-am oprit spunându-le (fac această mărturisire, asumându-mi riscul de a fi considerat rasist) că „suntem români, nu ţigani”. Poate am exagerat asociind cerşetoria cu dominanta ocupaţională a etniei deşi, statistic, în ceea ce-i priveşte, doar furturile sunt mai bine reprezentate...

Dar nici prea multe explicaţii nu aveam cum să le dau acelor străini uimiţi. Şi ce să le spun, în fond? Că omul ăsta nu cânta pentru ei, ci pentru el însuşi? Sau că „n-am venit să cerem, am venit să dăm”? Cine ar fi înţeles?...

START COLIND! Statuia lui Vasile Gorduz din curtea Academiei Române din Roma: Traian şi Lupoaica cu trei ţâţe, cărora i-am adăugat o cobză...

Pe Corso...

În faţa Capitoliului...

Lângă Iulius Caesar...

... şi Octavian Augustus...

Aproape de Columnă...

Şi, în sfârşit...

... Şi, din nou la statuia lui Traian cu lupoaica (şi cobza!) în braţe...

P.S. Ion Creţeanu a cântat şi la Festivalul Callatis. Iată-l, pe scena din Piaţa Capitoliului, alături de Felicia Filip, Cristian Mihăilescu şi taraful din Morunglav:

Sursa: www.certitudinea.ro

PARLEZ-VOUS RONGLEZA?

Rongleza (sau romgleza) este struţo-cămila limbii române, în tranziţia de la ea însăşi spre ea însăşi. Adică stadiul intermediar dintre două momente evolutive ale limbii române.

Fenomenul nu e nici nou, nici îngrijorător. Ba e chiar puţin derizoriu, dacă e să-l comparăm cu agresiunea mai mult sau mai puţin programată la care a fost supusă, de la formarea ei încoace, “limba vechilor Cazanii”. În ţările Române această agresiune s-a manifestat încă de pe vremea fanarioţilor, când toate instituţiile, cu limbajul aferent, aveau denumiri greceşti. Cu excepţia pătrunderii unor cuvinte noi şi a unor forme flexionare ale verbelor (zaharisit, caterisit, hirotonisit, afurisit, chivernisit), nimic n-a tulburat identitatea limbii române în bazele ei latine.

Maghiarizare, rusificare şi efecte perverse

A urmat “importul” masiv de limbă franceză şi toată lumea bună a început să vorbească pe nas, după moda franceză, adusă de la Paris de “ai noştri tineri”. Vasile Alecsandri s-a amuzat copios pe seama acestui mimetism ridicol, care i-a inspirat, în celebrele “Chiriţe”, radiografia înaltei societăţi a vremii. În scurtă vreme Bucureştiul a devenit “micul Paris” şi a rămas aşa până la ocupaţia rusească din 1947. Limba română a devenit mai flexibilă, mai nuanţată, căpătând, paradoxal, un plus de identitate. În paralel, în Transilvania, autorităţile austro-ungare au încercat deznaţionalizarea populaţiei româneşti, prin maghiarizarea numelor şi “exmatricularea” limbii materne din instituţii. N-au reuşit decât să-i înveţe ungureşte pe români (ceea ce a fost un câştig cultural), limba autohtonă rămânând aceeaşi, cu unele îmbogăţiri lexicale. Iar în Rusia ţaristă, în anul 1867 - anul în care diplomatul american Gheorghe Pomuţ (sic! – era român din Transilvania) îl convingea pe ţarul Alexandru al II-lea să vândă Alaska Statelor Unite - limba română era interzisă, prin lege, în toate şcolile din Basarabia. Toate aceste agresiuni împotriva identităţii naţionale s-au soldat cu... marea Unire de la 1918. Şi maghiarizarea, şi rusificarea forţată s-au soldat, deci, cu “efecte perverse”.

Execuţie forţată

După al doilea război mondial, Uniunea Sovietică nu s-a mai mulţumit cu eliminarea limbii române din instituţii, a trecut direct la “execuţie”, mutând populaţia românească în Siberia sau în alte regiuni ale imperiului şi aducând în locul ei grupuri rusofone. Pe termen scurt, această rusificare brutală pare să fi avut succes, cel puţin în Bucovina sovietică, unde populaţia românească a devenit minoritară. Pe termen lung urmările sunt totuşi imprevizibile, căci e greu de controlat unde poate duce diseminarea, chiar în eşantioane mici, pe un vast teritoriu, a unei limbi viguroase şi longevive.

“Viol” sau internaţionalizare?

Şi acum să ne întoarcem la bolovanul de sare care omoară copilul, ca să folosim analogia cu “Povestea prostiei omeneşti” a lui Creangă. Bolovanul de sare este, în cazul de faţă, limba engleză (agresorul), iar copilul e limba română (victima). Adică, vezi Doamne, legiunile lexicale ale limbii engleze ne-au înconjurat din toate părţile, iar biata limbă română se predă fără luptă, ba chiar se lasă violată de cuceritori. La o analiză lucidă a fenomenului, constatăm că e vorba de al patrulea val de internaţionalizare a comunicării verbale. Primul s-a manifestat prin expansiunea limbii latine, pe vremea Imperiului Roman, apoi a limbilor spaniolă şi portugheză, pe vremea Conquistei din Lumea Nouă (secolele XV-XVI) apoi a limbii franceze în Europa, în secolele XVIII-XIX. Conjunctura istorică a făcut ca astăzi să dea tonul, în comunicarea verbală, limba engleză, propagată în lume prin filiera americană. Principalul purtător al acestei “expansiuni” este limbajul IT.

Ronglezii şi puriştii

“Bolovanul de sare” a împărţit lumea lingviştilor şi a suporterilor în două tabere: cosmopoliţii şi puriştii, primii fiind de partea “bolovanului”, ceilalţi susţinând cauza “copilului”. Şi unii, şi alţii, îşi merită cu prisosinţă proverbul românesc cu câinele care moare de drum lung... Excesul de conservatorism, ca şi cel de cosmopolitism anglofil dau naştere la parodii lingvistice. Una dintre ele este struţo-cămila de care vorbeam la început: rongleza. Ca şi francofilia de pe vremea lui Alecsandri (vezi lingurision şi furculision), rongleza e un produs semidoct al celor care nu cunosc suficient nici limba română, nici limba engleză. Să le fie de bine, căci “ronglezii”nu constituie un motiv de îngrijorare, oricât s-ar chinui să ne convingă de acest lucru puriştii. În frunte cu domnul Pruteanu, vajnicii scutieri ai limbii române s-au gândit să voteze în Parlament o lege de consevare a terminologiei, la fel de ridicolă ca şi limba rongleză. De la această lege până la puriştii Şcolii Ardelene, cu ale lor gât-legău (cravată), nas-ştergău (batistă) şi de-perete-frecătoriu (chibrit), nu mai era decât un pas. Care, din fericire, nu s-a făcut. Între timp, Academia Română a găsit o soluţie salvatoare: a editat o nouă gramatică a limbii române, în care “nici un” şi “nici o” se scriu împreunat.

O strategie fără obiect

Există două strategii de luptă împotriva poluării limbii române: prin declaraţie de război, sau prin asimilarea toxinelor. Am semnalat, în această scurtă analiză, ambele aspecte. Subliniem, încă o dată, că termenul “poluare” nu prea are acoperire în acest context, din cel puţin două motive: în primul rând pentru că limba unui popor nu trăieşte într-un mediu virtual sau aseptic; în al doilea rând nu e corect să calificăm apriori drept toxină sau factor poluant ceea ce este străin unei limbi şi exercită, într-un fel sau altul, presiuni asupra ei. Deci, dacă e să reluăm problema poluării lingvistice, e bine s-o facem sub rezerva că vitalitatea unei limbi se testează prin puterea de asimilare a elementelor străine şi prin deschiderea pe care o are spre acestea. Limba română este un exemplu redutabil de vitalitate fiind, poate, componenta cea mai rezistentă a identităţii noastre ca naţie. Şi asta nu ţine nici de nivelul intelectual, nici de cei şapte ani de acasă, nici de conştiinţa naţională. E un fenomen uimitor, dar spontan şi natural ca respiraţia.

Sursa: www.certitudinea.ro