Diamantul şi tinicheaua

 Pe 15 aprilie s-a încheiat, la Muzeul Guggenheim din Bilbao, o mult trâmbiţată expoziţie dublă, care includea 33 de lucrări ale sculptorului universal Constantin Brâncuşi şi nouă lucrări ale minimalistului american Richard Serra. Acestea din urmă constituie, de fapt, o expoziţie-instalaţie cu caracter permanent a muzeului, intitulată „The Matter of Time”, care se întinde, ea singură, pe un spaţiu de 3.000 de metri pătraţi.

Prestigiul incontestabil al muzeului din Ţara Bascilor şi numele relativ cunoscut al lui Richard Serra nu justifică în totalitate calitatea îndoielnică şi intenţia exclusiv comercială a demersului iniţiat de Muzeul de Artă Contemporană Guggenheim Bilbao, în colaborare cu Fundaţia Beyeler din Riehen, Elveţia.

Şi chiar comercială fiind, ea nu-i aduce niciun serviciu lui Brâncuşi (e adevărat, nici nu-i poate face rău), în schimb îl ridică pe Richard Serra, prin simpla asociere de nume cu Brâncuşi, la un nivel de prestigiu pe care singur nu l-ar fi putut atinge niciodată.

Practic, Serra se agaţă de barba lui Brâncuşi pentru a obţine un loc mai în faţă în eternitate. Ceea ce, pentru negustorii de artă se traduce în cota de piaţă a artistului (Richard Serra), adică în bani.

Ne-am obişnuit să percepem ca pe o favoare specială orice formă de reciclare a numelui şi operei lui Constantin Brâncuşi, aceasta însemnând, în conştiinţa noastră obedientă, o recunoaştere culturală a României. Mai grav este că aceeaşi mentalitate subalternă ne adoarme simţul critic şi ne face să nu observăm manipularea pe faţă a pieţei de artă, prin dealerii profesionişti.
   
 „The Matter of Time”. Lucrări de Richard Serra

În treacăt fie spus, faţă de Brâncuşi nu avem decât „meritul” de a-l fi gonit de două ori (ultima oară definitiv) din spaţiul de emergenţă, făcându-l cadou culturii franceze. Care nici ea nu prea l-a meritat, şi nici nu-l merită, pentru că n-a făcut decât să-l persecute în timpul vieţii şi să-l abandoneze multă vreme după moarte, lăsându-i atelierul din Montparnasse la cheremul intemperiilor şi al infractorilor.

Târziu l-au mutat în centrul Pompidou unde, chiar dacă spaţiul de expunere e străin spiritului brâncuşian, măcar lucrările se află în siguranţă. Acum, acelaşi artist genial, persecutat atât în ţara lui, cât şi în ţara de adopţie, este exploatat la maximum de cultura franceză, care-l închiriază, pe post de „locomotivă”, manipulatorilor pieţei de artă.

   
„The Matter of Time”. Lucrări de Richard Serra

Expoziţia de la Bilbao (catastrofală, după părerea mea) a avut totuşi un merit: a strâns la un loc 33 de lucrări de Brâncuşi adunate de peste tot (două dintre ele de la Craiova) şi le-a expus la celebrul muzeu, dând posibilitatea publicului din toată lumea să cunoască o felie consistentă din opera unui artist uriaş. Altfel, ce să caute capodoperele lui Brâncuşi printre mormanele de tablă ondulată sau decupată ale lui Serra? Cei doi artişti sunt atât de evident decalaţi ca valoare şi atât de divergenţi ca rezonanţă artistică, încât toată mizanscena pare o improvizaţie grosolană, o combinaţie kitsch în cel mai deplin sens al cuvântului.

 
Serra lângă Brâncuşi

N-am nimic cu Serra, este un artist onorabil, un minimalist de mari dimensiuni (oximoronul este involuntar, căci lucrările sale în oţel sunt realmente de dimensiuni exagerate), dar alăturarea sa cu Brâncuşi nici măcar pe post de decor nu se potriveşte. E ca şi când ai pune o piatră de diamant în montura unui inel de tinichea.

P.S. 1 Apropo de compatibilitate şi rezonanţă: indiferent cât a fost de discutabilă expoziţia de la Bilbao, cu Brâncuşi „înconjurat” de Serra, ea rămâne totuşi un experiment de scenografie, un decor temporar pentru lucrările celui dintâi. Personal aş avea o altă propunere de duet plastic, utopică deocamdată, dar mult mai plauzibilă estetic. Aceasta:
 
Atelierul lui Brâncuşi (Paris) şi atelierul lui Adrian Costea (Bucureşti)

P.S. 2  Am convingerea sau obsesia fermă că, prin Adrian Costea, naţia noastră a mai “fătat” un artist universal. Sunt însă la fel de convins că o altă naţie îl va năşi. Păcat…

Citeşte şi în FINANŢIŞTII

Postmodernismul sculptorului Adrian Costea

Autor: Lect. univ. drd. IOAN DARIDA

Contemplând lucrările lui Adrian Costea (Rodin spune că „nu există în lume nimic care să ne facă mai fericiţi decât contemplaţia şi visul”) e imposibil să nu realizezi provocarea pe care i-a făcut-o Brâncuşi; de altfel sculptorul o şi afirmă: „am intrat practic în competiţie cu Brâncuşi, o competiţie gravă şi agresivă, pe viaţă şi moarte”. La peste un secol distanţă, Adrian Costea şi-l asumă pe Brâncuşi, dar discursul său este cel al unui postmodern şi cred că acest aspect este definitoriu pentru judecata de valoare a creaţiei sale.

Atelierul lui Brâncuşi din Centrul Pompidou (Paris) şi atelierul lui Adrian Costea din Bucureşti

Brâncuşi a iniţiat marea aventură modernă a creaţiei plastice în secolul XX. Plecând de la reprezentare, conotaţie, el îndrăzneşte primul marea „imersiune” în sine şi, fără a nega complet reperele exterioare, „extrage din retorica formei elementul ei vital, definitoriu” precum afirmă şi Pavel Şuşară. În această aventură magistrală a imersiunii moderniste se vor angaja toate curentele artistice ale secolului XX, cu toţi artiştii care le-au reprezentat. În această cursă creatorul va fi din ce în ce mai singur pe măsură ce „imersiunea” în sine taie toate punţile de acces şi reduce la maximum orice reacţie interpretativă din partea spectatorului. Se realizează astfel o diferenţiere distinctă a sferelor artei. După dispariţia figurativului tradiţional în modernismul extrem va dispărea orice formă de referenţialitate.

Spre sfârşitul secolului XX, chiar înaintea ultimului deceniu, au apărut primele semne de nerăbdare în acest dialog ce devenise doar al elitelor şi în care problematica întrebărilor cerea răspunsuri din sfere ce se îndepărtaseră mult de existenţa imediată. Postmodernismul va opune acestei „imersiuni” moderniste o atitutdine „teatrală”, cu performaţe la vedere, cu experienţe şi tipuri de cunoaştere ce deschid o imensitate de puncte de acces. Se explorează spaţiile dintre sferele artelor apărând astfel forme de artă ce forjează limbaje combinate. Postmodernismul „deconstruieşte” logica negării moderniste a reperelor exterioare, aduce în scenă formele de referenţialitate, o face printr-un teatralism pe care şi-l asumă, recunoscând în acest proces că arta poate fi ameninţată de divertisment, de cultura de masă, chiar de kitsch. Pericolul poate fi anulat doar atunci şi numai de către cei care opresc „deconstrucţia” în punctul în care extremele – imersiune şi teatral – se includ şi se află într-o relaţie de dependenţă reciprocă.

"A la recherche du temps perdu" - lucrare în oţel de Adrian Costea, expusă în holul hotelului SARROGLIA din Bucureşti

Acesta este punctul în care Adrian Costea îşi încheagă discursul în spiritul postmodern; o face ingenios, impetuos, original dar nu cu orice preţ. Aşa-numitului „citat” din Brâncuşi, Costea îi adaugă mereu, expresiv şi transfigurat, acel detaliu cu conotaţie precisă, care decodifică esenţialul. Remarcăm astfel „melodia infinită”, sugerată de creasta cocoşului şi cele trei rânduri de zimţi închipuind penajul dorsal, sau „motivul conducător”, încorporat în aceleaşi elemente de compoziţie, ca şi diagonala „răsucită” a cântecului vestitor al cocoşului, la fel de wagneriană prin sugestia tulburătoare de ipotenuză a unui triunghi mistic invizibil.

Volumele esenţiale din elevaţia „Gheişei” sunt astfel modelate şi îmbinate încât creează acea sugestie a efectului de siluetă, clar individualizat, al Gheişei.

Postmodernă este şi asociaţia permanentă pe care Adrian Costea o face între imagine şi text. Sculpturile-obiect sunt mereu însoţite de înscrisuri ce depăşesc simplul titlu (simplitate pe care modernismul a dus-o la paroxism). Aceste texte, trădând lirism şi încrâncenare în acelaşi timp, mizezază pe şocul eterogenităţii, pe spaţiul situat între poezie/eseu/imagine/volum, multiplicând punţile de acces spre operă.

Aspectul sculpturilor nu este doar o performanţă tehnică vizând perfecţiunea. Consider că acest efort conţine şi un proces – acţiune în urma căruia obiectul este adus într-o zonă a preciziei matematice, a „preţiozităţii” nobile pe care doar bijuteriile o au. Prin această metamorfoză indusă, obiectul nu este lăsat să se autodelimiteze pur şi simplu, ci este trimis iarăşi spre „eterogenul” postmodernist.

Discursul lui Adrian Costea frapează prin sinceritate, printr-o energie năvalnică dar, în acelaşi timp, printr-o limpezime cristalină. Ceea ce îl individualizează este tonul postmodern ce îl fixează într-un prezent incontestabil.

Sursa: www.certitudinea.ro

ADRIAN COSTEA. Cronica unei morţi eşuate (V). "Gheişa" din Barbu Iscovescu

Întrerup firul relatării despre rătăcirile prin lume ale lui Adrian Costea (voi reveni în finalul textului) pentru a semnala un fapt important: a fost terminată încă o lucrare a artistului, în atelierul său din Barbu Iscovescu nr. 30, atelier pus la dispoziţie de un cuplu de colecţionari din Bucureşti. Sculptura, realizată în oţel cuprat, este impresionantă, dominând, atât estetic cât şi prin dimensiuni, tot spaţiul atelierului şi celelalte lucrări. Intitulată „Gheişa”, sculptura are un vag ecou din anumite lucrări în lemn ale lui Brâncuşi („Adam şi Eva”, „Madame L.R.”, „Micuţa franţuzoaică”, „Himera” etc).

Subtila înrudire ţine însă de abordare, nu de rezolvare şi pare mai degrabă o atitudine polemică decât o influenţă acceptată. În orice caz, alternanţa sofisticată a patinei cu strălucirea pură, a formelor elipsoidale cu sectoarele de sferă şi trunchiul de con, ca şi faptul că materialul de lucru este oţelul masiv, îl separă definitiv de Constantin Brâncuşi. Lucrarea evocă o gheişă celebră pe nume Koimurasaki, descoperită de Adrian Costea în 1978, la New York, într-o stampă japoneză, copie foarte reuşită a unui original semnat de Ikeda Yashinobu. Voi reveni curând cu povestea gheişei Koimurasaki care a putut să-l tulbure într-atâta pe Adrian Costea, încât i-a dedicat, după 33 de ani, această impresionantă sculptură.

Până atunci reiau „odiseea” lui Adrian Costea (ultima parte) de la momentul Leo Castelli. Tânărul artist rătăcitor a rămas în New York până în 1978, după care s-a întors în Europa, în Elveţia (mai întâi la Zurich, apoi la Berna). În 1980 se afla deja la Paris, oraş pe care nu l-a mai părăsit până în 1992, când, venind în România, a reuşit să distrugă tot ce construise într-o viaţă de om.

Perioada pariziană a constituit apogeul carierei şi strălucirii lui Adrian Costea, care a devenit, în zece ani, unul dintre cei mai bogaţi oameni din Franţa. Şi-a deschis un birou de arhitectură de interior şi decoraţiuni, punând, în acelaşi timp, în funcţiune două ateliere de câte 3.000 de metri pătraţi, pentru operaţiuni imobiliare de reconstrucţie, restaurare şi decorare, totală sau parţială. În cadrul acestor ateliere, o secţie a fost rezervată pentru creaţia de sculptură şi design de obiecte şi bijuterii.

„Vitrina acestor activităţi s-a materializat, încă de la începutul anilor ’80, în deschiderea unei galerii în Jardin du Palais Royal – îşi continuă Adrian Costea relatarea. Timp de peste un deceniu, din această galerie au plecat, în diverse ţări, peste 800 de lucrări de sculptură, pictură şi design. Principalele ţări care au absorbit aceste creaţii au fost, în ordine descrescătoare: Japonia, Germania, SUA, Elveţia, Olanda, Africa de Sud. În ceea ce priveşte partea imobiliară, de-a lungul timpului, printre clienţii mai importanţi au fost: F. Bouygues (ca persoană privată şi prin societate), J-C. Decaux (privat şi societăţi), Darty (privat şi societate), sediul băncii La Henin, sediul băncii BNY Mellon Corporation, societatea Roger&Gallet, casa Hermes, casa Christian Dior, casa Givanchy, casa Van Cleef&Arpels, grupul Seiko, familia Hattori, grupul Seibu, familia Tsutsumi”.

Citeşte şi:

Fascinanta revenire a unui artist plastic de talie mondială: Adrian Costea

Who The Fuck Is ADRIAN COSTEA?

WHO THE FUCK IS ADRIAN COSTEA? (II). Elefantul din cutia de chibrituri

WHO THE FUCK IS ADRIAN COSTEA? (III). "Colosalul"

Sculptura lui Adrian Costea: Sfera care face legătura între cub şi elipsă

"ETERNA ŞI FASCINANTA ROMÂNIE", de Adrian Costea. Coperta

ADRIAN COSTEA. Cronica unei morţi eşuate (I)

ADRIAN COSTEA. Cronica unei morţi eşuate (II)

ADRIAN COSTEA. Cronica unei morţi eşuate (III). Noel Bernard şi Max Bănuş

ADRIAN COSTEA. Cronica unei morţi eşuate (IV). Leo Castelli

VA URMA

Sursa: certitudinea.ro

ADRIAN COSTEA. Cronica unei morţi eşuate (II)

După o intensă şi consistentă experienţă artistică trăită în mediul bucureştean, Adrian Costea s-a hotărât să plece din ţară. Singura posibilitate era însă în Israel, contextul favorizant fiind ascendenţa soţiei sale, Valentina, al cărei bunic, Max Fischer, era fiu de rabin. Cercurile protectoare ale celor doi au făcut ca, în momentul în care Adrian Costea a acceptat această variantă, el a fost nu numai ajutat, dar a avut asigurată şi cetăţenia israeliană (fără ca el personal, sau cineva din familia lui de sânge, să fie evreu). Din momentul sosirii în Israel, destinul lui Adrian Costea a intrat pe o traiectorie ascendentă. (Miron Manega)

"Acum, acest al doilea capitol va cuprinde detalii şi informaţii după plecarea din România. În rândurile de mai jos voi schiţa, rapid, numai numele, locurile şi evenimentele care consider că au fost determinante".

Andrei Revesz şi Avraham Ofek

"Am ajuns la Tel-Aviv în 1973. După primul contact cu Marcel Iancu, ca urmare a unei scrisori de recomandare făcute de Miliţa Petraşcu, a urmat întâlnirea cu sculptorul Andrei Revesz, în atelierul său de la Jaffa, în Tel-Aviv. Această relaţie s-a transformat practic imediat într-o colaborare foarte strânsă şi foarte densă. Spaţiul lui de lucru era împărţit în două: la nivelul străzii se afla galeria, iar la nivelul 1, se afla atelierul. Programul era următorul: lucrul începea la ora 6 dimineaţa, după care, la ora 12, Revesz pleca acasă, pentru prânz şi siestă, urmând să revină la ora 16, când relua lucrul cu mine, până în jurul orei 19,30. În acel moment, activitatea la atelirer se oprea şi, la ora 20, se deschideau uşile galeriei care, în funcţie de afluenţa publicului, rămânea deschisă până spre orele 12 noaptea. Această activitate era strict aceeaşi timp de şapte zile din şapte, ceea ce dădea ca rezultat un volum de muncă şi, deci, de realizări, destul de important. Revesz avea o clientelă a lui, era căutat, iar lucrările se vindeau între minimum 5.000 de dolari şi maximum 50.000 de dolari.

Pentru acele vremuri era o cotă foarte bună, deci o afacere profitabilă. Acesta fiind contextul, ritmul impus de Revesz era de o lucrare la 48 de ore. Tot în această perioadă, într-un concurs de circumstanţe neaşteptat, am avut ocazia să-l cunosc pe cel care purta numele de Avraham Ofek. Acest om era, la momentul respectiv, decanul facultăţii de la Haifa, profesor la Facultatea de Arte Plastice din Ierusalim şi directorul general al celui mai important canal de televiziune al statului Israel. Pictor şi sculptor în acelaşi timp, Avraham Ofek era un om generos, extrem de cult şi de educat, sensibil şi tenace, îndrăgostit şi pasionat de orice formă de creaţie. M-a ajutat şi m-a susţinut non-stop, fără limite şi fără condiţii. La el în atelier am descoperit, pentru prima oară, ce înseamnă cu adevărat să pictezi un tablou de 300 cm pe 200 cm. În câteva ore eram plin de ulei din cap până în picioare, inclusiv în nas şi în urechi. Dar, spre disperarea mea, pânza rămânea riguros imaculată. Eu plângeam, el râdea.

Cu ajutorul lui Ofek am deschis un atelier, dar şi prima mea galerie. Galeria şi atelierul se situau într-un loc rezervat artiştilor, geografic la aproximativ 100 metri de poarta Jafa şi turnul lui David, un loc care există şi astăzi şi care se cheamă Khutzot-Hayotzer. Această galerie şi acest atelier ne-a adus plenitudinea. Creaţia era non-stop, vânzarea aşişderea. Ca anecdotă, mi-aduc aminte de vizita neaşteptată la galerie al consulului general al României la Tel-Aviv, un oarecare domn Ţâncu. Trebuie să recunosc că ridicolul numelui lui m-a făcut să nu-l uit nici până astăzi. Dacă mai trăieşte şi nu s-a ramolit, poate depune mărturie.

A urmat un vernisaj la cea mai mare galerie din oraşul vechi, Galeria Armon, vernisaj cu o expoziţie de 100 de picturi, făcute pe sticlă fabricată manual. Tematica aleasă, pentru executarea acestor picturi, a fost, în exclusivitate, Vechiul Testament. Cum exact înaintea noastră avusese loc o expoziţie Vasareli cu un succes excepţional, se pare că şansa a rămas undeva între zidurile Galeriei Armon, pentru că cele 100 de picturi pe sticlă au fost vândute integral, în primele treizeci de minute, înaite chiar ca şampania oferită să fie terminată".

Restaurarea Mormântului Sfânt

"Succesul acestei expoziţii a fost urmat, rapid, de semnarea a patru contracte pe care le-aş clasifica, fără teamă, ca excepţionale, ţinând cont de situaţia şi de vârsta mea la epoca respectivă. Primele trei contracte sunt semnate de mine, pe de o parte şi biserica greco-ortodoxă din Ierusalim, pe de altă parte. În numele bisericii au semnat patriarhul, păzitorul mormântului lui Isus Hristos şi arhitectul guvernului grec de la Atena, care era responsabil de integritatea lucrărilor şi/sau restaurărilor a tot ce constituia bun al bisericii greco-ortodoxe pe teritoriul Israelului.

Primul contract consta în restaurarea unei părţi importante mormântului lui Iisus Hristos, în interiorul bazilicii Saint – Sepulcre. Pentru acest obiectiv am deschis un atelier în cadrul bazilicii Saint Sepulcre, am cumpărat utilaje şi am angajat oameni. Foarte greu, dacă nu chiar imposibil, de descris amploarea, atmosfera, surprizele, mirosurile, frumuseţea şi, în general, unicitatea fiecărui minut trăit atunci, în acele locuri. În acest context pot să afirm că expresiile „excepţional” şi „extraordinar” nu reprezintă absolut nimic, faţă de ceea ce se întâmpla la faţa locului.
Al doilea contract era pentru restaurări, în cadrul mănăstiri Holly Cross, Israel (mănăstire ridicată pe locul unde s-a tăiat măslinul din care s-a făcut crucea lui Isus Hristos...)
Al treilea contract era tot pentru restaurări, în cadrul bisericii Sainte Catherine, în Sinai, Israel (mănăstire care deţine o bibliotecă mai vastă şi mai importantă decât a Vaticanului)...
În sfârşit, al patrulea contract, de asemenea pentru restaurări, a fost făcut cu consulatul general al Greciei din Ierusalim, la cererea consului general al acestei ţări". (ADRIAN COSTEA).

VA URMA

Citeşte şi:

Fascinanta revenire a unui artist plastic de talie mondială: Adrian Costea

Who The Fuck Is ADRIAN COSTEA?

WHO THE FUCK IS ADRIAN COSTEA? (II). Elefantul din cutia de chibrituri

WHO THE FUCK IS ADRIAN COSTEA? (III). "Colosalul"

Sculptura lui Adrian Costea: Sfera care face legătura între cub şi elipsă

"ETERNA ŞI FASCINANTA ROMÂNIE", de Adrian Costea. Coperta

ADRIAN COSTEA. Cronica unei morţi eşuate (I)

ADRIAN COSTEA. Cronica unei morţi eşuate (I)

Revin la biografia lui Adrian Costea din două motive. Primul este apropierea lui ciudată, rebarbativă, de personalitatea lui Brâncuşi, pe care-l contestă şi îl adoră în acelaşi timp (şi asupra căruia tocmai am început să zăbovesc, în ultimul timp). Am sentimentul premonitoriu că această dependenţă conflictuală este de fapt o simbioză imposibilă şi, concomitent, necesară, din care s-ar putea să « izbucnească » niscaiva capodopere.

Al doilea motiv este acela că “fascinanta” confesiune a lui Adrian Costea, făcută subsemnatului (parţial vorbită, parţial în scris), a rămas în cea mai mare parte nepublicată. Este momentul, mi se pare, să continuu.

Parafraza la cartea lui Gabriel Garcia Marquez (« Cronica unei morţi anunţate ») îmi aparţine şi vrea să spună că, teoretic, Adrian Costea trebuia să fie mort demult, dar practic este viu şi creează, ceea ce poate să aibă legătură cu ceea ce am spus în prima parte a acestui intro.Deci, dacă teoretic este mort şi practic este viu, înseamnă că această moarte a fost ratată, indiferent cine şi de ce a vrut să i-o provoace. În consecinţă, voi publica în serial relatarea lui Adrian Costea, fără s-o mai « tulbur » cu comentariile pe care aş fi tentat să le fac. Va veni, probabil, şi vremea aceea. (Miron Manega)

"Cu toate că discuţiile noastre au fost foarte lungi şi detaliate, trebuie să recunoaştem totuşi că ele au fost şi foarte dezordonate. Este, deci, evident că în acest fel nu putem „acoperi” aproape 50 de ani de viaţă profesională şi/sau personală, care s-a scurs ca un uragan dezlănţuit. Din aceste motive mă voi strădui, în rândurile care urmează, să fac o rapidă sinteză a celor deja abordate. Primul capitol, va cuprinde perioada de dinainte de plecarea din România".

Prima iubire, primele contacte cu artiştii de elită

"Tatăl unei colege de clasă purta numele de Clenciu şi era un caricaturist cunoscut şi publicat în perioada anilor 1960. Fiica sa Roxana (Ruxandra) m-a dus la tatăl ei, ca urmare a activităţii mele artistice foarte intense, mai ales în timpul orelor de clasă. Aşa a apărut primul meu profesor de desen, prin intermediul căruia am cunoscut, puţin mai tîrziu, pe scenograful Mihai Tofan, care avea atelierul pe Calea Victoriei, vis-a-vis de Palatul Telefoanelor, lângă teatru.

Aşa am intrat în lumea decorului şi a costumelor de teatru. Relaţia cu Mihai Tofan a durat pînă la plecarea mea din România. La invitaţia lui Clenciu, într-o după-amiază, am mers la un vernisaj la Galeria Simeza. Aici, caricaturistul mi-a prezentat pe amicul său, acuarelistul Mircea Olarian, cel cu care am învăţat imediat după aceea ce înseamnă culoarea de apă, cât de subtilă, cât de diluată şi cât de explozivă şi expresivă poate fi în acelaşi timp. Din pasiune pentru Olarian şi pentru acuarelă, nu am abandonat această tehnică, decât după aproape un an de zile. În toamna anului 1967, cunosc la liceu o fată, de care mă îndrăgostesc şi cu care ulterior m-am căsătorit şi am întemeiat o familie. Prin intermediul ei l-am cunoscut pe Max Fischer, care îi era bunic. Fiu de rabin, cu studiile făcute undeva în străinătate, Max Fischer era în contact şi în relaţii strînse cu tot mediul artistic bucureştean.

El a fost cel care mi-a prezentat la Bucureşti, în cadrul coloniei de artişti de la Cumpătul şi de la casa de creaţie de la Palatul Mogoşoaia, următorii artişti: Miliţa Petraşcu, Iosif Molnar, Vasile Kazar, Ivancenco, Henri Catargi, Constantin Baraschi, arhitectul Radu Mihai Papae şi restauratorul de frescă bisericească Cristian Olteanu, vecinul lui de apartament. Cu toţi aceşti artişti şi profesori, am întreţinut relaţii de la elev la profesor, unele mai lungi, altele mai scurte, unele foarte dense, altele sporadice. Una peste alta, fără să vreau şi fără să-mi dau seama, toţi aceşti oameni au participat de o manieră decisivă la formarea, maturizarea şi educarea mea, atât ca individ, cât mai ales ca artist".

Politruci şi generali

"În jurul anilor 1968-1969 şi eu, şi viitoare mea soţie, am avut ca profesor de limba engleză pe doamna Marcela Bantea. Pentru motive de ordin personal şi chiar intim, relaţia cu d-na Bantea a luat dimensiuni din ce în ce mai importante, ajungând astfel ca atât eu, cât şi soţia mea, Valentina, să devenim obişnuiţi şi protejaţi ai cuplului Eugen şi Marcela Bantea. Trebuie specificat că Eugen Bantea era singurul general din Armata Romînă de origine evreiască şi chiar cu rude în Israel. În compania cuplului Bantea, am petrecut câţiva ani, bucurându-ne din plin de prietenia lor, de ajutorul lor, de protecţia lor şi chiar de încrederea şi dragostea lor. În această casă am cunoscut, la vremea respectivă, numeroase personalităţi, care erau, de fapt, principaliii exponenţi ai puterii politice de la acea vreme. Printre obişnuiţii casei, am să citez doar câţiva: Nicolae Doicaru, Gen. Ioniţă, Pleşiţă, Gherguţ, Bolânu, Olteanu Constantin, Talpeş, Isipenco, Mihai Ionescu, Secăreş şi mulţi alţii.

Cu Eugen Bantea am vizitat atelierele lui Guguianu şi Baraschi, artişti cu care Bantea întreţinea relaţii de prietenie foarte strânse. Tot prin intermediul lui Eugen Bantea l-am cunoscut pe Walter Roman care, cu ani în urmă, fusese salariat al bunicului meu din partea mamei. Dorind să fac mai degrabă studii de arhitectură decât arte plastice, mi-am intensificat relaţiile cu arhitectul Radu Mihai Papae, dar am început să iau şi lecţii cu arhitectul Pascal Georgescu, care fusese arhitect şef al oraşului Bucureşti, al regiunii Constanţa, al regiunii Piteşti-Argeş şi al Canalului Dunăre-Marea Neagră. Acest om a insistat, în ceea ce mă priveşte, pe desenul arhitectural în creion, modelul de bază fiind biserica Stravopoleos, unde am petrecut sute şi sute de ore, cu un caiet, un creion şi o ascuţitoare, dar fără gumă de şters, pentru că Pascal Georgescu îmi interzicea, în mod categoric, utilizarea acesteia".

Lecţia de imagine şi sunet de la Sahia Film

"Acasă la Pascal Georgescu, am făcut cunoştinţă şi cu cei doi fii ai săi: Nicolae, absolvent al limbii engleze şi al Conservatorului de Muzică, şi Petrişor, sculptor exploziv şi anarhist, aşa cum e şi în ziua de astăzi. În tot acest amalgam, mai apare un alt personaj, care este profesoara mea de limba rusă, doamna Lucia Szekler. Soţii Lucia şi Erwin Szekler urmau să ne fie naşi în momentul căsătoriei civile. La vremea aceea, Erwin Szekler era regizor de film documentar la studioul Sahia. Când acest om a descoperit tumultoasa activitate artistică, a decis să mă introducă şi în alt mediu, sperând să-mi fie folositor. Astfel m-a prezentat, ca pe un fel de „copil minune”, lui Aristide Moldovan, directorul studioului Sahia Film.

Odată acest lucru făcut, uşile s-au deschis şi o multitudine de colaborări s-au dezvoltat, cu diverse personalităţi de la Sahia Film de la cea vreme. Între oamenii pe care i-am cunoscut, cu care am colaborat şi care m-au pus la treabă au fost: Mircea Iancu, Titus Mesaroş, A. Boiangiu, Copel Moscu, Bartha, Ilieşu, Calotescu, Florica Horban, Slavomir Popovici, faimosul Octav Ioniţă şi, evident, vedeta reală şi promiţătoare de atunci, Constantin Vaeni.

În această uimitoare ascensiune, fac cunoştinţă atât cu Dinu Cocea, cât şi cu soţia acestuia, care lucra la AnimaFilm. Astfel, ajung să intru, atât în lumea filmului animat, cât şi cea a filmului de lung metraj, care-şi avea sediul la Buftea. În timpzul filmărilor de scurt metraj, prin nenumărate şi diverse colţuri de ţară, filmări care erau adevărate curse contra cronometru, am descoperit şi am înţeles ce înseamnă imaginea, ce putere colosală poate ascunde, cum poate ea să credibilizeze sau să decredebilizeze, de foarte multe ori, fără drept de apel.

Am mai descoperit existenţa şi importanţa extremă a fotografiei şi a sunetului. Toate acestea mi-au folosit din plin, decenii mai târziu, în concepţiile diverselor campanii electorale, dar şi la naşterea şi venirea pe lume a Eternei şi Fascinantei Românii. La Sahia Film, de fapt, nu am făcut decît să urmez o formă de şcoală, o educaţie în galop, unde fugeam cu toţii după frumos şi autentic, încercând să le prindem şi să le închidem într-o cutie pentru ca, odată întorşi acasă, să prezentăm totul tuturor". (ADRIAN COSTEA)

VA URMA

Citeşte şi:

Fascinanta revenire a unui artist plastic de talie mondială: Adrian Costea

Who The Fuck Is ADRIAN COSTEA?

WHO THE FUCK IS ADRIAN COSTEA? (II). Elefantul din cutia de chibrituri

WHO THE FUCK IS ADRIAN COSTEA? (III). "Colosalul"

Sculptura lui Adrian Costea: Sfera care face legătura între cub şi elipsă

"ETERNA ŞI FASCINANTA ROMÂNIE", de Adrian Costea. Coperta

Sursa: certitudinea.ro

Sculptura lui Adrian Costea: Sfera care face legătura între cub şi elipsă

E greu, dacă nu imposibil, să vorbeşti de un artist fără să-l încadrezi în propria biografie. Cu atât mai mult în cazul lui Adrian Costea, despre care cunoaştem în mod direct, prin mass media, că a fost acuzat, în Franţa, de „crimă împotriva umanităţii şi complicitate la genocid” Ceea ce s-a dovedit a fi fals, numai că presa n-a mai găsit de cuviinţă să consemneze şi acest detaliu. Nevinovăţia n-are target. Mai ştim indirect, prin trimitere la sursă, că era, până la revenirea în ţară, în 1992, un artist de mare cotă internaţională (ceea ce poate fi încă adevărat).

Cleveteam, în P.S.-ul unui articol anterior despre Adrian Costea ("Colosalul"), publicat pe CERTITUDINEA, despre acea acuzaţie aberantă şi nedovedită a tribunalului francez (după nouă ani de anchetă), că ea rămâne, totuşi, în picioare, într-un sens mult mai adânc decât cel strict juridic. Pentru că, indiferent ce intenţii sau ce planuri politice avea şi oricât de binefăcătoare pentru ţară ar fi fost acestea în finalitatea lor, Adrian Costea a hrănit un cancer (Ion Iliescu) care a făcut metastază prin Traian Băsescu. Fără primul, cel de-al doilea nu ar fi fost posibil. În această perspectivă, injustiţia care i s-a făcut, a fost un decont necesar. În termeni creştini se numeşte ispăşire. Pe de altă parte, nici viziunea copleşitoare a noilor sale sculpturi în oţel (trei terminate, 16 în lucru, altele în faza de proiect) nu ar fi fost posibilă fără experienţa suferinţei cu care şi-a plătit „crima”.

L-am întrebat pe Pavel Şuşară dacă-l cunoaşte pe Adrian Costea ca artist. Nu numai că-l cunoştea, dar chiar se oferise, încă în urmă cu cinci ani, să-i curatorieze acestuia o viitoare expoziţie de sculptură. „Insul e formidabil, mi-a spus Pavel. Are o creativitate debordantă, indiferent pe ce pune mâna. Până şi în politică a fost creativ, dincolo de urmările acestei creativităţi. A vrut să facă o carte despre România, a făcut-o, total neconvenţional şi cu implicare totală. Şi, oricum, altfel decât se aştepta oricine: densă, sensibilă, tandră, monumentală. Are o paranoia şi o incontinenţă a creaţiei pe care nu le-am întâlnit la nimeni. Iar ca sculptor se situează dincolo de aprecierile comune care ascund de multe ori complezenţa: talentat, valoros, viguros, spirit novator etc. În cazul lui Adrian Costea mergem direct la viziune. Ei, bine, sculptura lui acoperă celălalt versant al operei lui Brâncuşi. Este, pur şi simplu, precursorul lui Brâncuşi, ăsta-i marele paradox!”...


Pavel Şuşară este cea mai percutantă voce de critic de artă din România. Opiniile lui, chiar dacă nu constituie un verdict, sunt totuşi puncte de referinţă în literatura de specialitate. Nu mi-a explicat, la momentul acelei discuţii (la două zile după ce publicasem, în SĂPTĂMÂNA FINANCIARĂ şi pe CERTITUDINEA, articolul „Fascinanta revenire a unui artist plastic de talie mondială: Adrian Costea”), ce a vrut să spună cu acest „precursoriat” care contrazice cronologia. Era însă o discuţie en passant, la o intersecţie de chestiuni cotidiene urgente, şi pentru el, şi pentru mine. Se referea, probabil, la saltul uriaş pe care l-a făcut sculptura universală de la „Balzacul” lui Rodin la „păsările” şi „zborurile” lui Brâncuşi, borne fundamentale între care nu există niciun liant, nicio intermediere a vreunui alt artist. Sau - mă gândesc eu, ca scriitor dependent de boala analogiilor – o fi vrut să spună că sculptura lui Costea e un fel de sferă care face legătura între cub şi elipsă. Spun asta pentru că am observat în lucrările acestuia (atât cele recente, calde, cât şi cele anterioare şi demult vândute) prezenţa obsesivă a sferelor, ceea ce nu am prea văzut la Brâncuşi...

Din câte-l cunosc pe Pavel Şuşară, nu se prea joacă atunci când face aprecieri. Poate greşi, dar nu vorbeşte gratuit. Va ieşi, probabil, în spaţiul public cu o analiză coerentă şi completă, atunci când numărul lucrărilor lui Adrian Costea va justifica demersul.
În orice caz, inspiraţia de a semnala o realitate artistică valoroasă, înainte ca aceasta să devină de notorietate publică, reprezintă o oportunitate profesională cu care nu te întâlneşti de multe ori în viaţă. Mai ales când aceasta prezintă semnalmentele unei explozii de mari dimensiuni. De aceea mă şi grăbesc, ca jurnalist şi scriitor, s-o iau înaintea altora...

Sursă: www.certitudinea.ro

WHO THE FUCK IS ADRIAN COSTEA? (III). "Colosalul"

Urmăresc cu atenţie şi mirare toate “scamele” rămase pe internet din colosalul scandal Adrian Costea. Pentru că a fost cu adevărat un scandal uriaş, care face, prin aceasta, trimitere la dimensiunea personajului. În majoritatea declaraţiilor şi abordărilor publice importante ale celor care l-au cunoscut cât de cât (chiar şi a celor care-l dezavuau – şi au fost mulţi!) există un soi de rezervă respectuoasă, uneori admirativă, alteori temătoare, în a-l acuza tranşant.

Altfel, tot ce ştim despre Adrian Costea e că a fost un escroc, care a furat banii ţării. Nu putem accepta, nici măcar ca ipoteză de lucru, varianta nevinovăţiei sale. Ceea ce încurcă destul de mult lucrurile, pentru că foarte multe nu se mai leagă. În primul rând, nu putem înţelege personajul. Şi nu-l putem înţelege pentru că ne lipseşte sistemul de referinţă, precedentul.

În al doilea rând nu înţelegem logica faptelor. Bombardaţi zilnic cu găinării “de partid şi de stat", nu mai avem noţiunea colosalului, decât în varianta lui malefică, distructivă. Ni s-a format, la nivel de conştiinţă socială, reflexul pavlovian că măreţia este neapărat megalomanie. Iar dacă ceva se prefigurează a fi uriaş, automat suntem tentaţi să-l plasăm în zona întunecată.

În cazul lui Adrian Costea e posibil ca aşa să stea lucrurile. Să fie un paranoic bolnav de vise colosale. Şi ar fi neîndoielnic aşa, dacă totul ar rămâne la nivelul minţii, al fantasmelor personajului. Dar când fantasmele se mută în planul realităţii, iar realitatea le confirmă, problema nu se mai poate tranşa nici medical, nici „găinăreşte”, după algoritmul micilor şmenuri cu care suntem obişnuiţi.

Acţiunile lui Adrian Costea în România au fost colosale, dincolo de aspectul lor negativ sau pozitiv. A ţinut în viaţă, a instruit şi a manipulat cel mai toxic partid din istoria primului deceniu al „democraţiei” româneşti (PDSR), l-a rupt în două când s-a supărat, creînd APR-ul, a avut în mână toate activele României (în timpul lui Emil Constantinescu), a realizat cea mai monumentală monografie în imagini a României („Eterna şi fascinanta Românie”), într-un tiraj uriaş.

Cartea nu a fost pentru publicul larg, ci pentru elita lumii, care conta în acel moment pentru relaţiile României. 45.000 de exemplare au ajuns la toate structurile puterii, instituţiile şi personalităţile publice din toate statele Americii, 12.000 de exemplare la instituţiile din România (plus 4.000 de exemplare la personalităţi) şi alte 1.500 de exemplare la ambasade. Fiecare carte (în greutate de 4,7 kg) era pusă într-o supracopertă-casetă învelită în pânză de in roşie, cu numele României în relief, în foiţă de aur, totul fiind introdus apoi într-o altă cutie, cu pereţi dubli. Pachetul, în greutate totală de 7,7 kg, era însoţit de o scrisoare personalizată şi semnată de Adrian Costea, pentru fiecare destinatar în parte. A fost o campanie imensă, costisitoare şi foarte precis targetată, de promovare a României... Şi totuşi, în spaţiul public din România nu se ştie aproape nimic de substanţa acestei cărţi. Iar cei care ştiu - tac. Toate fotografiile au fost făcute de Adrian Costea (există o arhivă de 44.000 de negative), pe parcursul a 80.000 de kilometri parcurşi prin ţară, în perioada 1992-1996.

În 1999 a fost arestat preventiv la Paris (în urma unui denunţ anonim din România), iar exemplarele care trebuiau să ajungă în celelalte state ale lumii n-au mai fost trimise. Totul a costat 13 milioane de dolari, finanţare personală, din care 4,7 milioane de dolari publicitate cumpărată de Bancorex. Aceasta e varianta lui Adrian Costea. Varianta publică este că a furat banii de la Bancorex. Dar indiferent cum stau lucrurile, anvergura acţiunii e colosală.

Arestarea, pentru capete de acuzare care l-ar fi închis pe viaţă (printre care şi crimă contra umanităţii), ancheta care a durat 9 ani şi procesul de la sfârşit (care au costat statul francez 40 de milioane de euro), pentru ca, la sfârşit, inculpatul să fie condamnat pentru că a cheltuit prea mulţi bani din propriile firme, totul este de o anvergură neverosimilă. Putem emite următoarea judecată: dacă a fost vinovat şi a reuşit să înfrângă justiţia franceză, înseamnă că puterea sau inteligenţa lui au fost colosale. Dacă a fost nevinovat, nedreptatea care i s-a făcut a fost colosală. În tot acest timp a suferit 18 operaţii de cancer, ceea ce iarăşi depăşeşte limitele firescului.

Acest ins ciudat, megaloman, paranoic, supermalefic sau toate acestea la un loc (acceptând interfaţa publică), dar extraordinar de creativ şi pe care-l caracterizează, în tot ce face, COLOSALUL, s-a întors în România pentru a face un lucru la care nimeni nu se aşteaptă şi nu-l crede: sculptură. Nu-l cred, de fapt, cei cu care a “colaborat” din 1992 până în 1999 - politicienii şi politrucii - care nu au ştiut nimic despre dimensiune sa artistică. Majoritatea vor avea, desigur (dacă nu au avut déjà), reacţia ţăranului care a văzut pentru prima dată girafa: “Aşa ceva nu există!”

Rămâne de văzut dacă acest ultim gest afirmativ al lui Adrian Costea (o expoziţie de sculptură care să-l reconsacre într-un domeniu esenţial, abandonat în 1992, în plină glorie) va mai avea dimensiunea faptelor sale de până acum.

Sursa: www.certitudinea.ro

WHO THE FUCK IS ADRIAN COSTEA? (II). Elefantul din cutia de chibrituri

Adrian Costea este un mare artist. Cât de mare, nu sunt calificat s-o afirm, pentru că nu sunt decât un consumator de artă, un privitor mai bine zis. Pot să am intuiţii, trăiri intense în faţa unei creaţii plastice, chiar unele previziuni corecte, însă o părere a mea nu are, în spaţiul public, valoarea unui calificativ. Mi-am confruntat însă intuiţiile cu aprecierile unor oameni specializaţi în domeniu (voi exemplifica la momentul oportun, lăsând acestora privilegiul de a se exprima) şi, cel puţin la acest nivel de investigare primară a „cazului”, pot susţine oricând afirmaţia din prima frază.

Extraterestrul
Ca scriitor şi jurnalist, am însă autoritatea de a-l prezenta pe Adrian Costea ca pe un personaj uluitor, care frizează irealitatea şi ficţiunea. După vreo două luni de circumspectă tatonare (contaminat, evident, de bombardamentul mediatic care-l demonizase aproape unanim, ani în şir), la insistenţa unei cunoştinţe comune, Adrian Boeriu, l-am vizitat... M-am trezit, total nepregătit, în faţa unui personaj incomensurabil, a unui extraterestru. Diversitatea, densitatea, intensitatea şi adâncimea discuţiilor, a confesiunii sale, mai exact, m-a obligat la un efort profesional extrem de solicitant, căci trebuia să fac o sinteză, o polarizare şi o adecvare la exigenţele domeniului pe care-l gestionez la SĂPTĂMÂNA FINANCIARĂ („Cultura de piaţă” se numeşte rubrica). Trebuia să închid un elefant într-o cutie de chibrituri, fără să stric cutia şi fără să distrug elefantul. Nu ştiu dacă am reuşit, unii zic că da...

În ziua termenului de predare a textului, mi-a trimis, prin mail, un mesaj lung, îngrijorat, firesc în contextul experienţelor sale precedente cu presa... O rugăminte voalată şi demnă, de fapt, căreia nu mai aveam timp să-i răspund, dar care forţa o uşă descuiată...

Transcriu o parte din această scrisoare, pentru că o consider relevantă în definirea personalităţii unui artist uluitor, apărut din senin în calea mea. Personaliatate pe care mi-am propus să o semnalez, atâta cât pot şi mă pricep, în termenii ei fundamentali, diferiţi de tot ce s-a ştiut până acum despre Adrian Costea...

„Ne-am jucat cu focul printre săbii”

„Am făcut în aşa fel încât discuţiile care au avut loc între noi să vă satisfacă, în măsura posibilului, întreaga curiozitate în ceea ce mă priveşte şi în ceea ce priveşte viaţa şi activitatea mea profesională din aceşti ultimi 40 de ani. Întreg discursul s-a derulat în mod haotic, ceea ce nu înseamnă că n-a fost interesant, surprinzător, suculent sau chiar picant. Pe scurt, ne-am destrăbălat, povestind zeci şi zeci de poveşti adevărate, care s-au încrucişat necontenit şi ne-au dus de fiecare dată mai departe, dar şi în altă parte. Este, fără doar şi poate, interesant sau chiar mai mult de atât. Pe ici, pe colo, s-au întrezărit fie lucruri grave, fie consecinţe greu de cuantificat. Ne-am jucat cu focul printre săbii. Întotdeauna necunoscutul, şi mai ales nebănuitul, creează pofte necunoscute.

Este evident, în consecinţă, că o istorie profesională, familiară şi chiar intimă, de dimensiunea celei pe care eu am trăit-o şi o trăiesc, nu poate fi sintetizată de nimeni, niciodată, şi pentru niciun motiv, oricare ar fi el. Până şi timpul poate fi comprimat, dar are şi el limitele lui, drept pentru care suntem obligaţi, cu toţii, să acordăm timp - timpului. Deci, orice tentativă de a sugruma sintetic biblia, în spaţiul unei hârtii A4, nu poate fi decât condamnată unui eşec, mai mult sau mai puţin violent. Ţinând cont de toate acestea, cred că articolul pe care doriţi să-l realizaţi, nu poate, strategic, decât să fie foarte bine limitat, pozitiv, şi foarte bine direcţionat. Ar trebui ca întreaga lui greutate să cadă pe faptul că Miron Manega a descoperit un univers artistic efervescent, în general, şi un univers sculptural, în special, la un om de la care nu te-ai fi aşteptat niciodată să fie preocupat şi/sau capabil şi de aşa ceva. Vreau, de fapt, să spun că accentul ar trebui să cadă în proporţie de 90% pe sculptură...”.

În aceeaşi zi, ca un bonus la alambicatele şi fulgurantele noastre discuţii nocturne de pe terasa atelierului său din Bucureşti, Adrian Costea mi-a trimis, tot sub forma unui text scris, şi o tulburătoare explicaţie a deciziilor majore, dar şi a erorilor aproape fatale care i-au transformat viaţa într-un dezastru mai spectaculos decât funicularul sfărâmat al lui Zorba Grecul...

Dintr-o Niagară în alta

„Adolescent fiind, arta şi numai arta mă pasiona şi mă interesa. Dar viaţa a vrut ca în căutările mele de izvoare de inspiraţie să dau foarte repede, nu peste izvoare sau râuri şi nici măcar fluvii, ci cascade. Aşa am început să cad din Niagara în Niagara. Miliţa Petraşcu, Marcel Iancu şi Leo Castelli au deversat asupra mea milioane de tone de sfaturi, indicaţii, avertismente, ameninţări, exemple şi suveniruri interminabile despre o pleiadă de monştri sacri, despre care eu ar fi trebuit să ştiu tot, să învăţ tot şi să aplic tot. Aşa au început să se ţeasă interminabile pânze de păianjen, în care erau agăţate numai şi numai nume grele şi determinante pentru istoria artei, din prima parte a secolului XX. Din ploaia de stele pe care n-am cerut-o, pot enumera rapid câteva din numele unor personaje, a căror viaţă eram obligat, se pare, s-o cunosc pe dinafară, s-o înţeleg şi s-o aplic. Câteva din “gloanţele” respective erau Kandinsky, Alexei Von Jawlensky, Henri Matisse, Antoine Bourdelle, Constantin Brâncuşi, la care adăugau Marcel Iancu şi toată nebunia dadaistă din 1914, la Cabaret Voltaire, la Zurich, şi presiunea continuă cu Apollinaire, Delaunay, Mattis Teutsch, M.H. Maxy, Tristan Tzara, Arthur Segal, Victor Brauner, Paul Klee, Jean Arp, Picabia, Breton, Picasso, Max Ernst, Man Ray şi Giacometti.

Cum poate să-şi imagineze cineva că, la 20 de ani abia împliniţi, eram capabil să înregistrez toate aceste nume şi zecile, şi sutele de istorii care se ţeseau şi legau aceste personaje între ele? Fiecare avea istoria lui individuală, complexă şi chiar complicată. Cum să pot să înţeleg eu ansamblul gândirii şi activităţii tuturor acestor artişti? Cantitatea de informaţii era şi diversă, şi uriaşă, drept pentru care uitam, greşeam sau amândouă. Pedeapsa nu întârzia să apară: Miliţa urla, Marcel Iancu se supăra, Leo Casteli mă umilea. Era mult prea mult pentru capacitatea mea de absorbţie şi nu mi se dădea răgaz nici să stochez, nici să diger. Pe deasupra erau şi istorii picante care mă fascinau şi cu care nu ştiam ce să fac sau cum să mă comport în raport cu ele. Una dintre aceste istorii picante era relaţia lui Marcel Iancu şi a Miliţei Pătraşcu cu Lenin, viitorul stăpân al URSS-ului. Toţi trei se întâlneau la Cabaret Voltaire din Zurich şi, luând masa împreună, fie dezbăteau despre revoluţia artistică, fie despre revoluţia pe care Lenin o pregătea, fie discuţia aluneca în teritorii mai mult sau mai puţin intime între Miliţa şi Lenin”.

„Şi totuşi, astăzi mă întorc la sculptură”

„Cum puteam eu să înţeleg şi să gestionez o asemenea imensitate şi diversitate copleşitoare de informaţii ? Unde mă situam eu, ca artist adolescent, în acest potop de personalităţi, iniţiative, realizări şi revolte? Încercam să înot, dar înghiţeam apă cu găleata. De aceea, la un moment dat, sufocat, m-am revoltat şi am explodat. Mi-am îndreptat privirea mai degrabă spre stilul de viaţă şi performanţele lui Roy Chon. Aşa s-a rupt firul cu arta şi m-am îndreptat, încetul cu încetul, spre doi poli esenţiali: cel al puterii politice şi cel al banului. Aşa am ajuns, în 1999, să conduc un grup de societăţi de comerţ şi negoţ internaţional de petrol şi hidrocarburi, pentru o cifră de afaceri totală de două miliarde de dolari. Aşa am adus în portul Constanţa două milioane de tone de motorină şi benzină. Tot aşa m-am găsit la originea concepţiei şi finanţării a cinci campanii electorale prezidenţiale, plus cea personală din toamna lui 2000, ca să nu mai pomenesc de crearea şi finanţarea APR-ului de la Paris, pentru a sparge şi dezintegra PSD-ul, pe care nu apucasem să-l transform aşa cum plănuisem. Şi toate acestea fără să împrumut vreo sumă de bani, fără să am datorii şi fără să mă asociez cu cineva în vreo afacere.
Şi totuşi, astăzi mă întorc la sculptură”.

Citeşte şi articolele: „Who The Fuck Is ADRIAN COSTEA?” şi „Fascinanta revenire a unui artist plastic de talie mondială: Adrian Costea”

Sursa: CERTITUDINEA

Who The Fuck Is ADRIAN COSTEA?

ADRIAN COSTEA: “Întâlnirea mea cu Brâncuşi s-a petrecut pe fondul unei infectări grave făcute asupra mea de Miliţa Petraşcu. Eu, atunci, nu înţelesesem nimic, nu mă interesa, era prea mult pentru un copil. Iar Miliţa era disperată că nu avea cui să transmită tot ce ştie, tot ce învăţase. Căzuse măgăreaţa pe mine... Am ajuns în atelierul din Centrul Pompidou la mai bine de 20 de ani de la moartea sa. Am stat acolo singur, două ore, timp în care nu m-a deranjat nimeni. Am atins totul, al luat totul în mână: obiecte, lucrări, scule, tot, tot. Şi în timp ce făceam asta înţelegeam, secvenţă cu secvenţă, ca nişte declicuri, tot ce-mi împuiase capul Miliţa Petraşcu... Am rămas cu sentimentul précis şi copleşitor, pe care-l am şi astăzi, că Brâncuşi a găsit spre Dumnezeu un drum care e numai al lui. Care nu poate fi copiat, imitat, multiplicat de nimeni, niciodată. Acest drum e unic şi s-a terminat în momentul morţii sale. Dar, cu ambiţia şi energiile interioare de care eram bântuit la vremea respectivă, am plecat şi cu concluzia că o fi fost Brâncuşi dat în pi… mă-si, dar de ce n-aş fi şi eu? Şi că nu-mi rămâne decât să-mi găsesc şi eu drumul care să fie numai al meu şi care să înceapă şi să se termine numai cu mine. Am intrat, practic, în competiţie cu Brâncuşi. O competiţie gravă şi agresivă, pe viaţă şi pe moarte”.

(În imagine, atelierul lui Brâncuşi din Paris şi atelierul lui Adrian Costea din Bucureşti. Sunt, de fapt, două imagini alăturate, pe care hazardul sau destinul le-a făcut să se potrivească aşa...)

Sursă: www.certitudinea.ro

Fascinanta revenire a unui artist plastic de talie mondială: Adrian Costea

Una dintre cele mai enigmatice figuri ale României post-decembriste este Adrian Costea. Personalitatea lui în spaţiul public românesc este exclusiv negativă. Cunoscut ca mare “păpuşar” politic, a fost finanţator al campaniei electorale a lui Ion Iliescu în 1992 şi 1996, creator al APR-ului, dar şi consilier al lui Emil Constantinescu, căruia urma, de asemenea, să-i organizeze campania electorală. Tot Adrian Costea este şi autorul monumentalei cărţi “Eterna şi fascinanta Românie”, cea mai complexă şi mai frumoasă prezentare de până acum a României, dar care avea să se întoarcă împotriva sa ca un bumerang.

În 1999, Adrian Costea a primit de la FPS acceptul, cu mandat scris, să vândă 3.500 de societăţi comerciale care mai aparţineau statului român, inclusiv Petromul şi Alromul. Avea, practic, în mână, toate activele României. Din clipa aceea, pentru Adrian Costea a început dezastrul. Un lung şir de anchete în Franţa (1999-2008), declanşate în urma unui denunţ anonim (din România), finalizate cu o condamnare formală, şi o chinuitoare succesiune de operaţii de cancer (18 la număr) i-au ruinat definitiv şi resursele financiare, şi sănătatea. Şi totuşi, deşi teoretic n-ar trebui să mai fie în viaţă, Adrian Costea revine în spaţiul public, ca artist plastic.

Prestigiu contra balast

Adrian Costea este sculptor. Dar, pentru a accepta contrastul aproape absurd între imaginea publică şi acest nou statut, trebuie clarificată dimensiunea sa de artist. Iar ca această dimensiune să aibă relevanţă în context ar trebui ca lucrările, operele sale trecute, să aibă prestigiu mondial. Or, acest prestigiu este dat de importanţa colecţiilor şi colecţionarilor care le-au achiziţionat, de preţul lucrărilor respective, de referinţele publicaţiilor exclusiviste de specialitate asupra lor. Dacă toate acestea nu reuşesc să contrabalanseze onorabil balastul imaginii publice a personajului, el va rămâne definitiv captiv în imaginea iniţială. Aceasta, indiferent de justeţea sau injusteţea condamnării sale de un tribunal francez, ceea ce presupune, oricum, o altă discuţie. Dar dacă lucrările artistului, cota lor internaţională, circulaţia şi referinţele specialiştilor privind valoarea lor intrinsecă le situează în zona de vârf a pieţei de artă, personajul Adrian Costea capătă o altă încărcătură şi impune o altă abordare.
Aşadar, prin ce contează Adrian Costea ca artist de talie mondială şi cine i-a cumpărat lucrările?


Clienţii lui Adrian Costea

Unul dintre clienţii săi importanţi este Jean Veil, avocat celebru, care, la rândul lui, are numai clienţi de top, fie persoane fizice (Dominique Strauss-Kahn, Maurice Levy, Michelle Pebreau, Lindsay Owen Joaes) fie societăţi internaţionale cu nume de rezonanţă (Paribas, Societe Generale, Elf, Totale, L’Oreal, BMP, Credit Lyonnais) etc.
Jean Veil a achiziţionat de la Adrian Costea, în anul 2005, cu 80.000 euro, o sculptură-instalaţie având ca temă justiţia şi care se numeşte „J’accuse! - Emil Zola. Moi aussi! - Adrian Costea”. Sculptura se află în holul cabinetului lui Jean Veil (vezi foto), are peste trei metri înălţime şi o greutate de aproximativ o tonă. Jean Veil nu i-a fost doar client, ci şi unul dintre cei mai loiali prieteni. Nu l-a părăsit niciodată şi nu şi-a pierdut niciodată încrederea în el, indiferent de amploarea calvarului sau scandalurilor care au marcat viaţa lui Adrian Costea.

Un alt client de marcă a fost Kentaro Ichiro Hattori (proprietar, în anii ’80, al puternicului grup Seiko din Japonia). Între 1983-1986 acesta a achiziţionat de la Costea 28 de sculpturi în bronz, semnate şi datate, cu preţuri între 50.000 şi 200.000 de dolari bucata. O altă puternică familie din Japonia, Tsutsumi, a cumpărat de la Adrian Costea 36 de sculpturi monumentale în bronz nichelat, semnate şi datate, preţurile de achiziţie fiind între 70.000 şi 400.000 de dolari bucata, cu o greutate între 2 şi 5 tone fiecare.

Regele Hassan al II-lea al Marocului a fost şi el client al lui Adrian Costea. Între 1984-1987, acesta a cumpărat de la artist 16 sculpturi în bronz aurit, preţul întregii achiziţii fiind de 580.000 de dolari.

Ar mai fi de enumerat Xavier Boucobza (francez, expert în drept internaţional), care a cumpărat de la Costea, în 2006, un basorelief de 500 kg intitulat „Venise, mon amour” (preţ de achiziţie 57.000 euro), Jacques Meyer, Paris (18 sculpturi în bronz nichelat şi şase piese de design, preţ total 32.000 dolari), regizorul Marco Ferreri (patru sculpturi în bronz patinat, preţ total 32.000 dolari), Henri Recamier, proprietar unic (în anii ’80) al companiei Louis Vuitton (6 sculpturi în bronz nichelat – 120.000 dolari), Roger-Patrice Pelat (două sculpturi în bronz, patinate în foiţă de aur – 32.000 dolari) etc.


Revista “L’Oeil” despre sculpturile lui Costea

Lucrările lui Adrian Costea continuă să circule şi să se vândă prin licitaţii, deşi autorul pare să fi ieşit demult din circuit. Astfel, pe site-ul Artprice (lider mondial pe piaţa de artă), găsim mai multe lucrări ale sale realizate în anii ’80 (sculpturi de mici dimensiuni) scoase la licitaţie şi vândute anul trecut la Lasseron & Associes SAARL, cu preţuri pornind de la 3.000 – 4.000 euro. Alte vânzări prin licitaţie, sculpturi şi picturi, apar pe mai multe site-uri, cum sunt Arkadja şi AskArt, unde toate lucrările sunt datate din perioada anilor ’80.

Într-un număr din noiembrie 1987 al revistei internaţionale de artă “L’Oeil” (editată în Elveţia), Adrian Costea are, împreună cu soţia sa de atunci, Valentina, o prezentare amplă, cu aprecieri elogioase, ilustrate cu 12 lucrări, unele în bronz nichelat (“Keros”, “Palladio”, “Paralleles”, “Barbaro”,” Fuji” şi “Kundera”), altele în abanos şi fildeş (“Goya”, “Panthere noir et Panthere blanche”) etc. Una dintre lucrările prezentate de “L’Oeil” se afla, la vremea aceea, în biroul din Paris al lui Kentaro Hattori.

„M-am reîntors în Piaţa Chibrit”

Multe aspecte pot fi - sau chiar sunt – discutabile în privinţa lui Adrian Costea, având în vedere „antecedentele” sale de imagine în spaţiul public românesc. Dar ceea ce nu poate fi negat sau discutat este existenţa reală a acestora şi circulaţia lor în lume. Pe de altă parte, referinţele de specialitate fac o estimare coerentă - insuficientă pentru o încadrare contabilă, dar suficientă ca perspectivă - asupra cotei artistului. Şi mai este ceva care nu poate fi negat: în acest moment, Adrian Costea lucrează. Lucrează la realizarea unei expoziţii personale impresionante, cu lucrări în oţel argintat, o parte dintre acestea fiind deja finalizate. Ele pot fi văzute şi judecate. Galeriile de artă din străinătate au aflat deja despre activitatea artistului şi au început să-l caute.

„M-am născut şi am copilărit în Piaţa Chibrit din Bucureşti – spune cu nostalgie Adrian Costea. Am plecat din ţară la 21 de ani ca să-mi joc cartea, să-mi împlinesc destinul, să mă îmbogăţesc. M-am îmbogăţit, într-adevăr, la un nivel la care nici nu aş fi avut cum să visez. Dar pentru asta mi-am abandonat destinul real, iar Dumnezeu m-a taxat luîndu-mi totul şi chiar mai mult. M-am reîntors, ca să zic aşa, în Piaţa Chibrit, mai sărac decât am fost la plecare, ca să termin ce am lăsat deoparte. E un fel de cântec de lebădă, dacă vreţi. În acest moment, nu mă mai interesează decât sculptura. O sculptură care să declanşeze sentimente, vibraţii, pasiuni, care să fie valabilă. Şi să fie recunoscută ca fiind valabilă”.

Adrian Costea nu a revenit chiar în Piaţa Chibrit. Locuieşte într-un apartament-atelier din zona Dorobanţi, la 25 de metri în linie dreaptă de locul unde stătea Miliţa Petraşcu, primul lui mentor. Nu este exclus ca revenirea la puncul de plecare să fie, de fapt, continuarea...


O competiţie pe viaţă şi pe moarte

“Întâlnirea mea cu Brâncuşi s-a petrecut pe fondul unei infectări grave făcute asupra mea de Miliţa Petraşcu. Eu, atunci, nu înţelesesem nimic, nu mă interesa, era prea mult pentru un copil. Iar Miliţa era disperată că nu avea cui să transmită tot ce ştie, tot ce învăţase… Căzuse măgăreaţa pe mine. Acelaşi lucru, adică aceleaşi sfaturi severe de a-mi urma propria cale, de a asimila totul pentru a mă defini mai bine, avea să mi se întâmple mai târziu în Israel, cu Marcel Iancu, la care am ajuns printr-o scrisoare de recomandare a Miliţei… Dar să revin la Brâncuşi. Am ajuns în atelierul său din Centrul Pompidou (fusese déjà mutat acolo) la mai bine de 20 de ani de la moartea sa. Am stat acolo singur, două ore, timp în care nu m-a deranjat nimeni. Am atins totul, al luat totul în mână: obiecte, lucrări, scule, tot, tot. Şi în timp ce făceam asta înţelegeam, secvenţă cu secvenţă, ca nişte declicuri, tot ce-mi împuiase capul Miliţa Petraşcu despre Brâncuşi… Am rămas cu sentimentul précis şi copleşitor, pe care-l am şi astăzi, că Brâncuşi a găsit spre Dumnezeu un drum care e numai al lui. Care nu poate fi copiat, imitat, multiplicat de nimeni, niciodată. Acest drum e unic şi s-a terminat în momentul morţii sale. Dar, cu ambiţia şi energiile interioare de care eram bântuit la vremea respectivă, am plecat şi cu concluzia că o fi fost Brâncuşi dat în pi… mă-si, dar de ce n-aş fi şi eu? Şi că nu-mi rămâne decât să-mi găsesc şi eu drumul care să fie numai al meu şi care să înceapă şi să se termine numai cu mine. Am intrat, practic, în competeţie cu Brâncuşi. O competeţie gravă şi agresivă, pe viaţă şi pe moarte”. (Adrian Costea)


“CINCI ANI LA COTROCENI”: Iosif Boda despre Adrian Costea

Iosif Boda l-a cunoscut bine pe Adrian Costea. L-a preţuit şi l-a admirat. Şi totuşi este unul dintre cei care s-au dezis de el prin tăcere, în momentul în care Costea a intrat în “malaxor”. În cartea sa “Cinci ani la Cotroceni” îi face însă, cu o discretă recunoştinţă, un portret proeminent, ca o compensaţie pentru cine ştie ce datorie morală neachitată…

“Domnul Adrian C. a revenit în România în prima parte a anului 1992, la invitaţia lui Ion Iliescu, pentru o serie de discuţii cu preşedintele României. După ce aceste discuţii au avut loc, Adrian C. a decis să se integreze în grupul nostru de lucru, ceea ce a şi făcut, de fapt, de o manieră discretă şi eficientă. El a lucrat cu noi pe toată perioada campaniei electorale, adică aproximativ trei luni de zile.

Cu toate că istoria lui Adrian C. a fost şi rămâne cel puţin discretă, voi încerca, în rândurile care urmează, să schiţez în viteză portretul, rolul şi, mai ales, dimensiunea acestui personaj pe care astăzi puţini oameni îl cunosc.
Domnul Adrian C. mi-a fost prezentat de către Ion Iliescu la începutul lunii iunie 1992. Din câte am înţeles, cei doi se cunoşteau déjà din toamna anului 1991 de la Paris, unde preşedintele făcuse o vizită şi unde Adrian C. trăieşte în exil de foarte mulţi ani.
Am să-i las, bineînţeles, domnului Adrian C. şi onoarea, şi dreptul, dacă şi când va decide, să dezvăluie care au fost intenţiile sale, în vara lui 1992, implicaţiile lui reale în România şi, mai ales, influenţa sa asupra lui Ion Iliescu, din 1992 şi până după alegerile prezidenţiale din 1996.

Din câte îl cunosc eu pe Adrian C., acesta a încercat, cu forţă şi tenacitate, să-l ajute pe Ion Iliescu să aibă o nouă viziune şi o nouă strategie pentru dezvoltarea României, necesitate care nu era însă evidentă pentru cei în mâna căroar se găseau, la vremea respectivă interesul şi destinul ţării.
Gândirea lui Adrian C. apărea pentru mine, cel puţin la vremea respectivă, un amestec ciudat de sentimentalism dureros de exilat şi pragmatism. Acest om a pus la dispoziţia lui Ion Iliescu, pentru o perioadă de cinci ani de zile, întreaga sa experienţă personală şi profesională şi nu numai…

Din câte ştiu şi din câte am văzut, relaţia dintre cei doi a fost, până în vara anului 1996, una sinceră şi foarte strânsă.
În ceea ce ne priveşte, în cadrul colectivului nostru de lucru din 1992, Adrian C. a jucat rolul unui fel de comentator-super-cenzor al textelor noastre – neinstituţionalizat şi neimpus de nimeni, acceptat tacit de noi toţi, dintr-o firească nevoie de a ne privi în oglindă - comentând, în vorbe puţine, dar care aveau adesea caracterul unor sentinţe.

Cu o viziune proaspătă şi detaşată asupra lucrurilor, cu intuiţia sa la care se adăuga, cum am mai spus, şi spiritul practic al omului de afaceri, Adrian C. ne avertiza cu pasiune, când considera că “o luăm razna”. Era, parcă, vocea “corului antic” în piesa istorică pe care o interpretam cu toţii, cu dificultate, dar şi cu foarte multă convingere.

A luptat şi a suferit alături de noi până la sfârşitul campaniei din 1992, dar a rămas alături de Ion Iliescu şi în 1996, când s-a reimplicat masiv în campania electorală. Era dezamăgit acum de prestaţia preşedintelui, de ezitările sale déjà proverbiale, de incapacitatea sa de a se hotărî să taie nodul gordian în PDSR, să facă ordine în jur. Loial până la capăt, în tot ce a făcut, era însă sceptic şi neîncrezător în şansele lui Ion Iliescu de a mai repeta succesul din 1992.
Şi ca să fac legătura între cele două evenimente, pot să spun că, după o vară fierbinte, în care implicarea lui Adrian C. atinsese, probabil, cota maximă, toamna anului 1996 avea să-i aducă însă acestui om, discret şi de pe alte meleaguri, o răsplată la care nu se aştepta: Ion Iliescu refuza să mai câştige.
În prejma alegerilor din 1996, Adrian C. devenise sceptic şi dezamăgirea lui era profundă; venise ora bilanţului şi era obligat să accepte şi să constate că eforturile sale în toate domeniile, generozitatea şi sinceritatea sa nu fuseseră suficiente pentru a-l “mişca” pe Iliescu.
O epocă se încheia.

După alegerile din 1996 m-am revăzut cu Adrian C. şi, spre satisfacţia mea, el şi-a manifestat dorinţa fermă, ca şi mine de altfel, de a continua, cum se zice, lupta, căutând alţi oameni, alte soluţii şi alte unghiuri de atac, lucru care, de fapt, am şi încercat să-l punem în practică amândoi, încă din ianuarie 1997. Rezultatul ideilor şi al muncii noastre avea să surprindă şi oarecum să uimească pe mulţi, schimbând, într-un anume fel, în cursul anului 1997, fizionomia şi ordinea pe scena partidelor politice româneşti, ba chiar şi anumite destine politice, unele de prim rang, altele periferice. Dar aceasta este cu totul şi cu totul altă poveste (n.r. “povestea” se referă la crearea APR, iar “destinele politice” sunt cele ale lui Meleşcanu, Boda şi Coşea).

Mă opresc aici cu aprecierile asupra acestui om voluntar şi pasionat, determinat şi tenace. Un om preocupat de economie şi finanţe, cu apreciabilă anvergură în analize şi sinteze, a cărui luciditate şi flexibilitate nu l-au împiedicat să fie şi să rămână, de fapt, un om sentimental”.
În procesul greu şi anevoios de reconstructţie a societăţii româneşti, prezenţa unui astfel de personaj ar fi astăzi mai binevenită ca oricând”.

(Iosif Boda, “Cinci ani la Cotroceni”, Editura Evenimentul Românesc, 1999, pag. 179-182)

Sursa: www.certitudinea.ro