Postmodernismul sculptorului Adrian Costea

Autor: Lect. univ. drd. IOAN DARIDA

Contemplând lucrările lui Adrian Costea (Rodin spune că „nu există în lume nimic care să ne facă mai fericiţi decât contemplaţia şi visul”) e imposibil să nu realizezi provocarea pe care i-a făcut-o Brâncuşi; de altfel sculptorul o şi afirmă: „am intrat practic în competiţie cu Brâncuşi, o competiţie gravă şi agresivă, pe viaţă şi moarte”. La peste un secol distanţă, Adrian Costea şi-l asumă pe Brâncuşi, dar discursul său este cel al unui postmodern şi cred că acest aspect este definitoriu pentru judecata de valoare a creaţiei sale.

Atelierul lui Brâncuşi din Centrul Pompidou (Paris) şi atelierul lui Adrian Costea din Bucureşti

Brâncuşi a iniţiat marea aventură modernă a creaţiei plastice în secolul XX. Plecând de la reprezentare, conotaţie, el îndrăzneşte primul marea „imersiune” în sine şi, fără a nega complet reperele exterioare, „extrage din retorica formei elementul ei vital, definitoriu” precum afirmă şi Pavel Şuşară. În această aventură magistrală a imersiunii moderniste se vor angaja toate curentele artistice ale secolului XX, cu toţi artiştii care le-au reprezentat. În această cursă creatorul va fi din ce în ce mai singur pe măsură ce „imersiunea” în sine taie toate punţile de acces şi reduce la maximum orice reacţie interpretativă din partea spectatorului. Se realizează astfel o diferenţiere distinctă a sferelor artei. După dispariţia figurativului tradiţional în modernismul extrem va dispărea orice formă de referenţialitate.

Spre sfârşitul secolului XX, chiar înaintea ultimului deceniu, au apărut primele semne de nerăbdare în acest dialog ce devenise doar al elitelor şi în care problematica întrebărilor cerea răspunsuri din sfere ce se îndepărtaseră mult de existenţa imediată. Postmodernismul va opune acestei „imersiuni” moderniste o atitutdine „teatrală”, cu performaţe la vedere, cu experienţe şi tipuri de cunoaştere ce deschid o imensitate de puncte de acces. Se explorează spaţiile dintre sferele artelor apărând astfel forme de artă ce forjează limbaje combinate. Postmodernismul „deconstruieşte” logica negării moderniste a reperelor exterioare, aduce în scenă formele de referenţialitate, o face printr-un teatralism pe care şi-l asumă, recunoscând în acest proces că arta poate fi ameninţată de divertisment, de cultura de masă, chiar de kitsch. Pericolul poate fi anulat doar atunci şi numai de către cei care opresc „deconstrucţia” în punctul în care extremele – imersiune şi teatral – se includ şi se află într-o relaţie de dependenţă reciprocă.

"A la recherche du temps perdu" - lucrare în oţel de Adrian Costea, expusă în holul hotelului SARROGLIA din Bucureşti

Acesta este punctul în care Adrian Costea îşi încheagă discursul în spiritul postmodern; o face ingenios, impetuos, original dar nu cu orice preţ. Aşa-numitului „citat” din Brâncuşi, Costea îi adaugă mereu, expresiv şi transfigurat, acel detaliu cu conotaţie precisă, care decodifică esenţialul. Remarcăm astfel „melodia infinită”, sugerată de creasta cocoşului şi cele trei rânduri de zimţi închipuind penajul dorsal, sau „motivul conducător”, încorporat în aceleaşi elemente de compoziţie, ca şi diagonala „răsucită” a cântecului vestitor al cocoşului, la fel de wagneriană prin sugestia tulburătoare de ipotenuză a unui triunghi mistic invizibil.

Volumele esenţiale din elevaţia „Gheişei” sunt astfel modelate şi îmbinate încât creează acea sugestie a efectului de siluetă, clar individualizat, al Gheişei.

Postmodernă este şi asociaţia permanentă pe care Adrian Costea o face între imagine şi text. Sculpturile-obiect sunt mereu însoţite de înscrisuri ce depăşesc simplul titlu (simplitate pe care modernismul a dus-o la paroxism). Aceste texte, trădând lirism şi încrâncenare în acelaşi timp, mizezază pe şocul eterogenităţii, pe spaţiul situat între poezie/eseu/imagine/volum, multiplicând punţile de acces spre operă.

Aspectul sculpturilor nu este doar o performanţă tehnică vizând perfecţiunea. Consider că acest efort conţine şi un proces – acţiune în urma căruia obiectul este adus într-o zonă a preciziei matematice, a „preţiozităţii” nobile pe care doar bijuteriile o au. Prin această metamorfoză indusă, obiectul nu este lăsat să se autodelimiteze pur şi simplu, ci este trimis iarăşi spre „eterogenul” postmodernist.

Discursul lui Adrian Costea frapează prin sinceritate, printr-o energie năvalnică dar, în acelaşi timp, printr-o limpezime cristalină. Ceea ce îl individualizează este tonul postmodern ce îl fixează într-un prezent incontestabil.

Sursa: www.certitudinea.ro