Critica de artă şi vitrina cu vechituri

La sfârşitul lunii decembrie, în holul hotelului SARROGLIA a apărut, peste noapte, o statuie de mari dimensiuni (peste 4 metri înălţime şi grea de aproape o tonă), realizată din oţel. Lucrarea se numeşte „A la recherche du temps perdu” şi reprezină un cocoş uriaş cu gâtul răsucit spre un invizibil, dar sugerat, răsărit de soare, pentru a-l vesti. Lucrarea a fost văzută, revăzută şi contemplată de mulţi artişti, galerişti şi critici de artă, dar până acum foarte puţini au îndrăznit să se exprime public despre ea. Aş spune că chiar aproape nimeni, dacă nu ar fi făcut-o, totuşi, Pavel Şuşară şi, mai nou, Marius Tiţa. Restul e tăcere.

Motivul nu este insignifianţa lucrării (care este, dimpotrivă, imperativă, grandioasă şi copleşitoare, nu numai ca dimensiuni, ci şi ca semnificaţii şi realizare), ci... numele autorului: Adrian Costea. Cronicarii noştri de artă (probabil nu prea stăpâni pe instrumentele proprii de detectare a valorii) au un blocaj psihologic în faţa acestei lucrări, mult prea complexe pentru a fi considerată un „accident”. Cum să salute opera ăluia care a devalizat Bancorexul şi România? (aceasta este, deocamdată, percepţia publică). Sau, invers: cum s-o conteste? Dacă-i bate sau îi ceartă Costea? Nu se ştie niciodată aşa că, vorba găinii, „mai bine mă-mpiedic şi cad”. Sau, şi mai bine, trec pe trotuarul celălalt. Unde mai pui că e atât de scumpă (peste 200.000 euro), încât oricum n-o cumpără nimeni în România, aşa că - la ce bun?
„Sculptură monumentală, A la recherche du temps perdu – scrie totuşi, cu îndrăzneală, Marius Tiţa - nu este formată din corpuri geometrice pline, abil şi magistral asamblate în totemuri pline de semnificaţie ca în alte lucrări ale artistului (Gheişa, L’oiseau du Paradis, Eppur si muove ş.a.), ci preferă jocul subtil de suprafeţe, de planuri paralele, de rupturi îmbinate în geometrii armonioase ce anulează apăsarea şi oferă în schimb o sfâşietoare tensiune internă. Realizarea tehnică este una de cea mai mare valoare profesională şi plastică, specifică capodoperelor”.

Descoperit „monetar” (în sensul potenţialului financiar al lucrărilor) de Leo Castelli, la New York, în anii ’70, şi artistico-filosofic de Marc Gaillard la Paris, în 1987, Adrian Costea a reapărut în România, ca sculptor, într-un moment ascensional al pieţei de artă româneşti, dar încă inert şi nefuncţional în raport cu presa de specialitate. La Paris sau la New York de pildă, critica de artă nu rămâne niciodată în urma pieţei de artă, pe care uneori chiar o devansează. Nicio noutate care are perspective de a intra pe piaţă nu e ignorată, pentru că prestigiul presei de specialitate este condiţionat de această sincronizare. E firesc să fie aşa, pentru că piaţa de artă vehiculează în occident cifre de afaceri comparabile cu cele ale industriei de armament sau ale prostituţiei, uneori depăşindu-le.

În România, lipsa de reacţie a criticii de artă vine din ignorarea legăturii dintre piaţă şi produs. Explicabilă şi aceasta, deoarece, până în 1990, la noi nu a existat piaţă de artă, iar criticii de artă s-au format în această lipsă de context. Adică într-un spaţiu închis, cu aerul recirculat artificial. Or, se ştie, într-o cameră fără ferestre, aerul curat este declarat nesănătos. Criticii de artă din România, cu foarte puţine excepţii, nu observă nimic din ce se întâmplă în afara acestui spaţiu închis, pentru că se mişcă în cerc, cu privirea orientată spre centru, unde se află doar o vitrină cu vechituri. Dacă în spatele lor răsare un copac, nu-l văd. Doar dacă se lovesc de el, din greşeală.

Sursă: FINANŢIŞTII, CERTITUDINEA