III. ARGUMENTATIO
Acestea fiind spuse, ar mai trebui lămurită şi problema încadrării acestei lucrări. Sau, mai exact, a neîncadrării ei în niciunul dintre curentele plastice cunoscute până astăzi. Deşi pare, in extremis, o lucrare de artă brută, de fapt ea nu este. Tehnica, materialele şi instinctul care ordonează, poate. Dar Adrian Costea nu e nici zidar ca Sam Rodia, nici factor poştal ca Cheval din Hauterives. Este un artist cu o cultură sofisticată, care se deplasează cu uşurinţă de la Fidias la Richard Serra sau Donald Judd, ca exerciţiu plastic, iar ca garnitură enciclopedică, de la Homer la Eugen Ionescu, de la Misterele antice la Kabbala şi Woodoo, de la doctrina pythagoreică la învățăturilor Sfântului Augustin și ale lui Toma d’Aquino sau la teozofia Elenei Blavatski. Numerologia îi este în egală măsură familiară, ba chiar e un domeniu de predilecţie, iar toate acestea vascularizează ansamblul lucrării cu sensuri şi înţelesuri oculte, misterioase şi necunoscute încă artei contemporane.
Impresia falsă de artă brută vine din aparenţa exterioară, nu din construcţia în sine, nici din „ingineria” care-i stă la bază. Artistul a ales, cu atenţie, numai o parte din instrumentele şi materialele artei brute, dar acestea au fost supuse şi ordonate de o gândire total străină curentului. Iar această gândire, aşa cum am spus la început, nu vine din inovaţiile stilistice ale curentelor moderne, ci din adâncurile primitive ale culturii carpatice. Care, la rândul ei, se regăseşte în marile culturi ale începuturilor omenirii. Întreaga gândire plastică a lui Adrian Costea este, de fapt, o gândire magică, ceea ce-l face, din nefericire, inaccesibil multora dintre noi. Intenţionalitatea lucrării „J’accuse...! ... ” nici măcar n-a fost artistică. Adrian Costea a vrut, pur şi simplu, să-şi construiască un instrument magic protector, un scut de apărare şi atac, un adevărat talisman. După un lung şir de eşecuri, suferinţe şi dezamăgiri care s-au ţinut lanţ în viaţa lui, timp de nouă ani, şi-a dat seama că e absolut singur împotriva unui sistem absurd şi nemilos, căruia nu i te poţi opune cu mijloace obişnuite. Şi atunci, din dorinţa de a supravieţui totuşi, şi-a construit propriul său Golem (Goilem), folosind toate tehnicile magice cunoscute şi/sau numai de el intuite. Aici ar mai trebui făcută o precizare: cunoştinţele lui Adrian Costea în acest domeniu sunt vaste şi profunde, nu doar în perspectiva cunoaşterii academice ci, mai ales, în aceea a iniţiatului practicant.... Pe masca de pe chipul inexistent al magistratului sunt zgâriate imperceptibil o serie de cuvinte, litere şi cifre : EMET(H), MET(H), ADAM, RAVA, RABBI LOEW, VERITE, 26, RABBI ZERA, GENESE 49:9, DER GOLEM – EUGEN d’ALBERT – 1926, SEFER YETSIRA – PATRIARCHE ABRHAM, 27, GUEMARA SANHEDRIN, MARIE STUART, ZOHAR, YHWH, JHCHWH, AHAVAH + EHAD = AMOUR + UNITE = 13, TEMURA, NOTARIKON, TORAH, RABBI ICHMAËL, MOÏSE 613, LEV, MOHEÏDDINE IBN ARABÎ şi multe altele ... Totul, într-o aparentă dezordine. Las în seama celor mai ştiutori în acest domeniu să tragă singuri concluziile, dacă aceste concluzii pot fi trase...
Golemul lui Adrian Costea are comun cu cel al scriitorului Gustave Meyrink (autrul romanului "Golem") doar punctul de pornire, însă şi acela doar parţial. Căci universul concentraţionar al artistului plastic Adrian Costea nu este ghetoul evreiesc din Praga al gravorului de pietre preţioase Athanasius Pernath, ci întreaga planetă Pământ, devenită Ghetou. Înconjurat şi impregnat de pericole din toate părţile, atât din interior, cât şi din exterior, Ghetoul-Pământ a devenit o ameninţare pentru sine însuşi, căci a început să se autodevore. Acesta este mesajul fundamental şi final, materializat în lucrarea lui Adrian Costea, şi semnalul său de alarmă. Este „Ţipătul” lui Edward Munch, dar într-un alt limbaj şi extins la scară universală, atât prin amplitudine, cât şi prin detalii. Iar locul în care se află amplasat uimitorul său Golem este plin de semnificaţie, pentru că nu este strada Hahnpassgasse, din Praga, ca în ficţiunea lui Meyrink, ci 38 Rue de Lisbonne, Paris, VIII-eme, din realitatea foarte precisă a lui Adrian Costea. Aşadar, casa Golemului şi Golemul propriu-zis alcătuiesc, în final, un monolit uriaş şi misterios, care străpunge conştiinţe, transgresând necontenit şi în taină vizibilul şi invizibilul.
Nebunia simbolisticii magice nu se opreşte însă aici. Într-o altă perspectivă încorporată, „J’accuse...! ... ” este pur şi simplu replica negativă la conceptul arhetipal „Pomul Vieţii”, a cărui origine se află undeva adânc îngropată în cultura egipteana şi asta, evident, cu mult înainte de apariția creștinismului.
Avându-și rădăcinile înfipte în pământ și crengile înălțate spre cer, arborele este socotit un simbol al raporturilor ce se stabilesc între cer şi pământ. În acest sens, el are caracterul unui centru. Mai mult decât atât, acest arbore central care, prin prezența și puterea lui, acoperă întreg domeniul gândirii, de la cosmos până la om, este în mod necesar și arbore al vieții.
La unul dintre muzeele din România există un asemenea copac, dar acesta este împodobit, conform tradiţiei ancestrale locale, cu cruci arhaice, din lemn. Crucile simbolizează, în esenţă, moartea. Aşadar, în concepţia tradiţională carpatică a locului, viaţa veşnică este condiţionată de evocarea morţii, adică de ceea ce latinii numeau Memento mori. Adrian Costea a cunoscut, la modul cel mai palpabil cu putinţă, astfel de artefacte, în peregrinările lui, atât prin România, cât mai ales prin lumea foarte largă şi diversă, prin care a umblat şi a scotocit necontenit, timp de peste 40 de ani. Le-a şi folosit intens, de altfel, aşa cum a folosit tot ce a învăţat. În cazul lucrării „ „J’accuse...! ... ”, este vorba de interpretarea pe dos a „Pomului Vieţii”, algoritmul construcţiei rămânând acelaşi.
Copacul vieţii de la Muzeul Ţăranului Român
Mai există un artefact, pe care e puţin probabil ca Adrian Costea să-l fi cunoscut, pentru că este de dată recentă, dar care confirmă, încă o dată, ancestralitatea comună a acestuia cu Constantin Brâncuşi: „Crucea cu păcate”. Acest obiect, cu o putere simbolică aproape iradiantă, nu a fost conceput şi realizat de un artist cu şcoală, ci de un meşter primitiv din Maramureş: Teodor Bârsan din satul Bârsana. Este o cruce simplă din lemn, străpunsă de zeci de cuie de mărimi diferite, unele minuscule, altele uriaşe. Necontaminat de simboluri intelectualiste, virgin în simţirea lui arhetipală, acest anonim a parafrazat, pur şi simplu, instinctual şi polemic, „Copacul vieţii”, creând un corolar puternic în interiorul aceleiaşi paradigme. „Crucea cu păcate” confirmă, prin ceea ce am putea numi „depoziţia Celui de-Al Treilea Martor”, rădăcina comună a doi artişti universali, Brâncuşi şi Adrian Costea, atât de diferiţi dar atât de înrudiţi... Cel de-Al Treilea Martor este, în acest caz şi în acest context, Strămoşul lor... Iar Brâncuşi şi Costea sunt doi intelectuali rasaţi, care au reuşit să-şi conserve, ca prin miracol şi în beneficiul artei universale, primitivismul generator de capodopere...
"Crucea cu păcate" a ţăranului Teodor Bârsan
Revin la „J’accuse...! ...”, elementele de compoziţie – majore sau simple accente – sunt reprezentări ale unor stări, trăiri, gânduri, dureri sau numai frânturi din toate acestea (cuiele din „Crucea cu păcate!”), relaţionate între ele după o logică complexă şi secretă. Tot ce transmit ele, ca stare imediată, privitorului, este ceea ce autorul a trăit direct, pe propria-i piele. Lista acestor stări este enumerată chiar de Adrian Costea, pe "trupul" însuşi al lucrării: „dureri, vise, ţipete, tânguieli, sânge, vomă, coşmar, zbor, rugină, uzură, praf, vechitură, proceduri interminabile, cutume infernale, penumbră, zonă conspirativă în care nu se vorbeşte ceea ce se face şi se face ceea ce nu scrie că trebuie sau poate să se facă. Ghilotina cântă sacadat şi sângele gâlgâie prin rigole. Oamenii stau la rând ca să fie decapitaţi!”.
Definirea şi inventarierea Răului Universal din Anticamera Morţii, care este „J’accuse...! ... ”, o regăsim în forma completă, exhaustivă, în acea slujbă de exorcizare creştin-ortodoxă numită „Molitvele Sfântului Vasile cel Mare pentru cei ce pătimesc de la Diavol”. Identificarea Răului, a Diavolului, în toate formele sale vizibile şi invizibile, a tuturor numelor pe care le poartă şi a tuturor locurilor în care se ascunde, este obligatorie pentru că, altfel, slujba nu este eficace. Acelaşi inventar exhaustiv al Răului, şi cu acelaşi scop taumaturgic, conceptualizează Adrian Costea în „J’accuse...! ... ”. Dacă un singur loc posibil de refugiu al Răului, nu este amintit în inventarul rugăciunii, i se dă acestuia posibilitatea evaziunii. În cazul în speţă, textul Molitvelor face corp comun cu „J’accuse...! ... ”. Iată o parte din el: „Teme-te, fugi, pleacă, depărtează-te, diavole necurate şi spurcate, cel de sub pământ, din adânc, înşelătorule, cel fără de chip, cel văzut pentru neruşinare, nevăzut pentru fătărie, oriunde eşti sau unde mergi, de eşti însuşi Belzebut, sau de te arăţi ca cel ce scutură, ca şarpele, sau ca fiara, sau ca aburul, sau ca fumul, ori ca bărbat, ori ca femeie, ori ca jiganie, ori ca pasăre, sau vorbitor noaptea, sau surd, sau mut, sau care înfricoşezi cu năvălirea, sau sfâşii, sau unelteşti rele, în somn greu, sau în boală, sau în neputinţă, sau porneşti spre râs, sau aduci lacrimi de dezmierdări; ori eşti desfrânat, ori rău mirositor, ori poftitor, ori făcător de desfătare, ori fermecător, ori îndemnător spre dragoste necurată, ori ghicitor în stele, ori şezi în casă, ori eşti fără de ruşine, ori iubitor de vrajbă, ori fără astâmpăr; sau te schimbi cu luna, sau te întorci după un oarecare timp, sau vii dimineaţa, sau la amiază, sau la miezul nopţii, sau în orice vreme, sau la revărsatul zorilor, sau din întâmplare te-ai întâlnit, sau de cineva eşti trimis, sau ai năvălit fără de veste; sau eşti din mare, sau din râu, sau din pământ, sau din fântână, sau din dărâmături, sau din groapă; sau din baltă, sau din trestie, sau din noroaie, sau de pe uscat, sau din necurăţie; sau din luncă, sau din pădure, sau din copaci, sau din pasăre, sau din tunet, sau din acoperământul băii, sau din scăldătoare de ape, sau din mormânt idolesc; sau de unde ştim, sau de unde nu ştim, cunoscut ori necunoscut, sau din vreun loc nebănuit, pieri şi te depărtează, ruşinează-te de chipul cel zidit şi înfrumuseţat de mâna lui Dumnezeu[…]. Că mare este frica de Dumnezeu şi mare este slava Tatălui şi a Fiului şi a Sfantului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!”
Titlul lucrării, „J’accuse...! E. Zola / Moi aussi...! A. Costea”, este o rezonantă incantaţie plastică, o formă de exorcizare a absurdului. Toate miile de „autografe” expuse la vedere sau adânc ascunse în lucrare (şi sunt peste 6.000!), sunt instrumente ale Morţii, folosite ca arme chiar împotriva Morţii Universale. Adrian Costea îndrăzneşte, cu o grandioasă impertinenţă şi cu un enorm patos, să expulzeze spre cer un Imitatio Christi al versetului „cu Moartea pre Moarte călcând” („ecrasant La Mort par Sa Mort”) din Troparul Pascal al slujbei de Înviere din ritualul bizantin... „J’accuse...! ... ” este Moartea care ucide Moartea!
Şi nu doar ca mesaj, ci, în primul rând ca spectacol ritualic: înfiorător, grotesc, dar şi sublim, înălţător, ca o rugăciune rostită simultan cu blestemul.
Adrian Costea îşi extinde amendamentele oculte dincolo de trufia materiei. Pe coperte şi pe cotorul unei cărţi în limba germană despre bolile betonului (interesantă şi lapidară demonstraţie că nici betonul nu e veşnic!), el a caligrafiat versete de gânduri care sancţionează drastic, prin denunţarea absurdului, iluzia persistenţei cu care se recomandă lumea:
„Doamne, Dumnezeule, ce vei face Tu, cu iertarea Ta, dacă noi nu vom mai păcătui?”
„Un surd a auzit vorbind un mut, care s-a întâlnit cu un orb, care a dat peste un şchiop, care fugea…”
„Limba nu are oase, dar poate fractura.”
„Adevărata umilinţă este aceea de a nu dori nimic.”
„Când visăm că mergem cu trenul, nu este nevoie să ne cumpărăm bilet!”
„Atâta timp cât cuvintele sunt în gura noastră, noi suntem stăpânii lor. Din clipa în care le rostim, devenim sclavii lor”.
„Omul este creaţia supremă şi totuşi, când trebuie să-şi mulgă vaca, este obligat să îngenuncheze."
„Plăteşte-ţi datoriile, înainte să începi să oferi daruri."
„Singurul scop al banului, nu este altul decât banul el-însuşi."
„Dumnezeule! Ajută-mă să mă ridic! În ceea ce priveşte prăbuşirea, mă descurc şi singur."
Toate aceste detalii, care l-ar face invidios chiar şi pe Marcel Duchamp, sunt răbufniri intelectuale venite din cultura academică a lui Adrian Costea. Dar, în esenţă, ele sunt elemente de construcţie ale unei scenografii şi regii ritualice, care vin din cultura sa iniţiatică. Aproape sigur şi de cea învăţată şi practicată la Mormântul Sfânt de la Ierusalim, între zidurile căruia şi-a construit un atelier şi a lucrat o bună bucată de timp.
„J’accuse…! ... ” este Pomul Morţii, pentru că e Pomul Cunoaşterii. Conform dogmelor iudeo-creştine, aceste concepte sunt consensual identice, deoarece Omul, muşcând din mărul cunoaşterii, a pierdut dreptul la nemurire. Eşecul gnoseologic al imanenţei este demonstraţia plastică a lui Adrian Costea iar acest lucru se vede şi în intenţie, şi în finalitate. Aproape toată construcţia este alcătuită din resturi de produse ale cunoaşterii, deci din deşeuri ale civilizaţiei noastre materiale. Sunt însă şi câteva excepţii: capul Magistratului, ghindele, crengile şi frunzele de pe talerele Balanţei, petele de sânge ale autorului, care ţin de recuzita bioartei (nici această interferenţă nu este omisă), dar şi de cea a magiei defensive. Căci „J’accuse...! ... ” este o fortăreaţă, un bastion şamanic construit, în oglindă, prin raportare la acel „Pom al Vieţii” împodobit cu cruci. „Pomul Morţii” este o cruce împodobită cu artefacte uzate. „Pomul Vieţii” are rădăcini. „Pomul Morţii” n-are rădăcini, are aripi de lemn. Iar lucrarea propriu-zisă nu atinge solul. Deşi are o tonă, e în aer, „pluteşte”. E un Golem zburător, gata să „decoleze” în orice secundă şi să pedepsească pe oricine a atentat sau atentează la echilibrul moral a lumii (Balanţa). De fapt, dincolo de referinţa strictă la domeniul artei plastice, pe care o acoperă integral, cantitativ şi calitativ, aceasta este, se pare, menirea fundamentală a lucrării din 38 Rue de Lisbonne, Paris, VIII-eme...
VA URMA
.................................................................................................
ACEST TEXT este doar un episod dintr-un studiu amplu, făcut asupra unei opere plastice cu potenţial de reper universal în arta contemporană. Lucrarea, care e o sculptură-instalaţie, se numeşte „J’accuse...! E. Zola / Moi aussi...! A. Costea” şi aparţine unui artist de origine română. Este expusă de şapte ani la Paris, în holul de primire al cabinetului unui avocat de talie mondială, pe nume Jean Veil.
Studiul de faţă este făcut „la două mâini”, în sensul că e scris de doi autori (Miron Manega şi Ciprian Chirvasiu), fiecare dezvoltându-şi analiza în mai multe capitole, prezentate în serial pe CERTITUDINEA. Pentru cei interesaţi de lectura celor două analize, acestea sunt linkurile care fac trimitere la ele:
MIRON MANEGA:
CIPRIAN CHIRVASIU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu