IV. PERORATIO
„Frumuseţea este splendoarea adevărului” spunea Toma d’Aquino, completându-l pe Aristotel. Dar splendoarea absurdului? Cum ar trebui să arate şi căror simţuri ar trebui să se adreseze? Găsim o parte din răspuns în scrierile lui Albert Camus (mai ales în teatru) şi o altă parte la Kafka. Lipsea însă ceva: imaginea, reprezentarea vizuală a absurdului, fie ea plană sau tridimensională. Mă refer, evident, la o reprezentare plastică de anvergura celor doi titani ai literaturii absurdului, nu la încercări sau observaţii plastice, care intră în categoria artei de fundal. Iar în privinţa literaturii absurdului, i-am „decupat” pe Camus şi Kafka din contextul asocierii lor cu Eugen Ionesco, Samuel Becket şi Jean Paul Sarte (în egală măsură acreditaţi de cultura universală ca exponenţi de vârf ai curentului) instituind criteriul tragismului. Ionesco, Becket şi Sartre au perceput doar mental absurdul, nu l-au trăit carnal, precum Camus şi Kafka, iar expresia artistică a creaţiei lor este consecinţa tipului de percepţie.
Aşadar, dacă există o reprezentare exhaustivă a esteticii absurdului, care să ne înspăimânte şi să ne oblige să ne regenerăm în acelaşi timp, care să funcţioneze atât estetic, cât şi moral, social şi metafizic la nivelul de expresie tragică al lui Camus şi Kafka, aceea nu poate fi decât „J’accuse...! E. Zola / Moi aussi...! A. Costea”. Am identificat astfel triada tragică a esteticii absurdului, alcătuită din doi scriitori şi un sculptor, triadă pe care o văd reprezentată ca un triunghi isoscel, cu Adrian Costea în vârful unghiului inegal. În toate sensurile posibile, „J’accuse...! ...” reprezintă, singură, un veritabil muzeu al condiţiei umane, chintesenţă a două milenii de eră creştină. Ea îl cuprinde şi pe acuzator, şi pe acuzat, şi pe magistrat, şi pe martorul istoric (Emile Zola), şi pe acuzatul-acuzator care îşi revendică şi îşi demonstrează libertatea şi nevinovăţia prin chiar actul său de condamnare. Deci, toată simbolistica justiţiei pământeşti, de la Pericle încoace.
Avem, în această lucrare, exprimarea a două justiţii: una imanentă şi alta transcendentă. Prima este eronată, pentru că judecă circumstanţial şi condamnă un nevinovat, cealaltă e implacabilă şi justă, deşi restabileşte echilibrul lumii prin eroarea celei dintâi. Prima este vizibilă, reprezentată în toată spendoarea hidoşeniei sale, cealaltă este invizibilă, indusă în conştiinţa privitorului de prezenţa celei dintâi, al cărei scop este înţelegerea celei de-a doua. Nu ştim dacă această înţelegere ajunge sau nu la capăt, dar e sigur că mişcarea începe să se producă, precum cea a balanţei dezechilibrate de o singură picătură din Cupa Graalului.
Condamnatul lui Adrian Costea (care, ilustrativ, e chiar el, dar poate fi oricare locuitor al lumii) plăteşte, printr-o pedeapsă nedreaptă, o vină de altă natură decât cea invocată de Magistrat. El se revoltă şi îşi clamează nevinovăţia, ştiind, în acelaşi timp, că ispăşeşte o infracţiune metafizică gravă. Sentinţa se întoarce însă împotriva Magistratului care o pronunţă, condamnatul pronunţând, împotriva lui, propria sentinţă: „J’accuse...! ... ”. Ca şi Zola în „Afacerea Dreyfus”, grozăvia constă în vina de a fi nevinovat tocmai când gloata conspirativă ţi-a vândut deja trupul şi a încasat deja şi plata.
În imanenţa ei, lumea este absurdă. Nu poate fi ordonată şi coordonată pornind de la propriile ei repere. Şi nici înţeleasă, în lipsa unui principiu integrator, transcendent. De aici provine eroarea filosofiei absurdului şi tragedia câtorva dintre reprezentanţii ei. I-am numit deja, ei sunt Kafka şi Camus. Diferenţa dintre aceştia şi Adrian Costea este aceea că sculptorul a acceptat transcendenţa, folosindu-se de instrumentele şi materialele de construcţie ale realităţii imanente. „J’accuse...! ... ” este construită din deşeurile acumulate ale unei civilizaţii expirate dar, în spaţiile goale dintre elementele de construcţie, respiră Dumnezeu, marcat prin invizibila/vizibila Cruce a Sfântului Andrei, dar nu numai... Simboluri fundamentale ale creştinismului stau, chiar sub ochii noştri şi, totuşi, ele rămân invizibile.
În context imanent, Adrian Costea reacţionează artistic şi filosofic ca un personaj camusian, revoltându-se cu maximă violenţă, din toate puterile şi cu toate resursele interioare. Adică dă Cezarului ce e al Cezarului. Iar „Cezarul”, în cazul de faţă, este lumea imanentă însăşi, personificată prin „J’accuse...! ... ”. Golemul lui Costea rămâne soluţia cea mai eficace dar, evident, şi cea mai periculoasă.
Dincolo de limbajul plastic al lucrării, autorul îşi comentează, în scris, el însuşi, din nou, direct pe trupul însăşi al lucrării, condiţia umană şi tragismul personal: „Franţa anului 1789 este din nou în floare. Delaţiunea este plătită în aur. Şuşotelile devin probe terminale şi irevocabile. Ele produc probe imediate, care duc la moarte imediată. Setea de sânge este în plin triumf. Executăm la comandă sau ca un contraserviciu, mai ales când e vorba de un străin şi mai ales dacă e bogat, solitar şi fără datorii… Cum a reuşit acest exilat să penetreze în stratul nostru social cel mai înalt? Este o ruşine şi trebuie să o curmăm! Vina o vom crea şi, după forma ei, facem şi pedeapsa!”.
E un comentariu amar al propriei experienţe, dar şi o decriptare circumstanţială a unei părţi din mesajul lucrării. Şi, în acelaşi timp, involuntar, un contrapunct la monologul personajului Ciuma din piesa „Starea de asediu” a lui Albert Camus, personaj care are „chipul” Magistratului din „J’accuse...! ... ”: „Politicul e interzis, ca şi alte câteva aiureli, cum sunt ridicola angoasă a căutării fericirii, chipul stupid al îndrăgostiţilor, contemplarea egoistă a peisajelor şi vinovata ironie […]. De azi înainte veţi învăţa să muriţi în ordine. Până acum mureaţi ca spaniolii, cam la întâmplare, la nimereală, ca să zic aşa […], când e incomparabil mai distins să mori de dragul logicii […]. O singură moarte pentru toţi, şi după ordinea exemplară a unei liste. Veţi avea fişe, nu veţi mai muri din capriciu. Destinului i-a venit mintea la cap. S-a instalat în birouri. Veţi intra în statistici şi veţi servi, în sfârşit, la ceva”.
Ofiţerul-torţionar din nuvela lui Franz Kafka a făcut o previziune falsă: moartea aparatului de execuţie. El s-a lăsat executat, fiind convins că, o dată cu el, va muri şi maşina lui de ucis. S-a înşelat însă. S-a înşelat, înşelându-ne şi pe noi căci, fără să vrea, a comis un sacrificiu, dându-se pe sine hrană maşinăriei. Or, sacrificiul, indiferent de natura lui, celebrează şi perpetuează. Maşina torţionarului n-a murit, a reînviat în forma monstruoasă şi perfectă care este lucrarea lui Adrian Costea.
“J’accuse...! E. Zola / Moi aussi...! A. Costea” este cea mai autobiografică dintre sculpturile prin acumulare ale lui Adrian Costea dar, paradoxal, cea mai abstractă epopee simbolică a neputinţei umane în faţa Răului absolut. Acesta nu poate fi nici înţeles, nici înfruntat. Doar reprezentat şi exorcizat, cu şi sub protecţia şi sprijinul lui Dumnezeu. Iar „J’accuse...! ... ” exact asta face. Ea reprezintă, dacă-mi este permis oximoronul, SUCCESIUNEA SIMULTANĂ a istoriei şi civilizaţiei.
.................................................................................................
ACEST TEXT este doar un episod dintr-un studiu amplu, făcut asupra unei opere plastice cu potenţial de reper universal în arta contemporană. Lucrarea, care e o sculptură-instalaţie, se numeşte „J’accuse...! E. Zola / Moi aussi...! A. Costea” şi aparţine unui artist de origine română. Este expusă de şapte ani la Paris, în holul de primire al cabinetului unui avocat de talie mondială, pe nume Jean Veil.
Studiul de faţă este făcut „la două mâini”, în sensul că e scris de doi autori (Miron Manega şi Ciprian Chirvasiu), fiecare dezvoltându-şi analiza în mai multe capitole, prezentate în serial pe CERTITUDINEA. Pentru cei interesaţi de lectura celor două analize, acestea sunt linkurile care fac trimitere la ele:
MIRON MANEGA:
CIPRIAN CHIRVASIU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu