PARLEZ-VOUS RONGLEZA?

Rongleza (sau romgleza) este struţo-cămila limbii române, în tranziţia de la ea însăşi spre ea însăşi. Adică stadiul intermediar dintre două momente evolutive ale limbii române.

Fenomenul nu e nici nou, nici îngrijorător. Ba e chiar puţin derizoriu, dacă e să-l comparăm cu agresiunea mai mult sau mai puţin programată la care a fost supusă, de la formarea ei încoace, “limba vechilor Cazanii”. În ţările Române această agresiune s-a manifestat încă de pe vremea fanarioţilor, când toate instituţiile, cu limbajul aferent, aveau denumiri greceşti. Cu excepţia pătrunderii unor cuvinte noi şi a unor forme flexionare ale verbelor (zaharisit, caterisit, hirotonisit, afurisit, chivernisit), nimic n-a tulburat identitatea limbii române în bazele ei latine.

Maghiarizare, rusificare şi efecte perverse

A urmat “importul” masiv de limbă franceză şi toată lumea bună a început să vorbească pe nas, după moda franceză, adusă de la Paris de “ai noştri tineri”. Vasile Alecsandri s-a amuzat copios pe seama acestui mimetism ridicol, care i-a inspirat, în celebrele “Chiriţe”, radiografia înaltei societăţi a vremii. În scurtă vreme Bucureştiul a devenit “micul Paris” şi a rămas aşa până la ocupaţia rusească din 1947. Limba română a devenit mai flexibilă, mai nuanţată, căpătând, paradoxal, un plus de identitate. În paralel, în Transilvania, autorităţile austro-ungare au încercat deznaţionalizarea populaţiei româneşti, prin maghiarizarea numelor şi “exmatricularea” limbii materne din instituţii. N-au reuşit decât să-i înveţe ungureşte pe români (ceea ce a fost un câştig cultural), limba autohtonă rămânând aceeaşi, cu unele îmbogăţiri lexicale. Iar în Rusia ţaristă, în anul 1867 - anul în care diplomatul american Gheorghe Pomuţ (sic! – era român din Transilvania) îl convingea pe ţarul Alexandru al II-lea să vândă Alaska Statelor Unite - limba română era interzisă, prin lege, în toate şcolile din Basarabia. Toate aceste agresiuni împotriva identităţii naţionale s-au soldat cu... marea Unire de la 1918. Şi maghiarizarea, şi rusificarea forţată s-au soldat, deci, cu “efecte perverse”.

Execuţie forţată

După al doilea război mondial, Uniunea Sovietică nu s-a mai mulţumit cu eliminarea limbii române din instituţii, a trecut direct la “execuţie”, mutând populaţia românească în Siberia sau în alte regiuni ale imperiului şi aducând în locul ei grupuri rusofone. Pe termen scurt, această rusificare brutală pare să fi avut succes, cel puţin în Bucovina sovietică, unde populaţia românească a devenit minoritară. Pe termen lung urmările sunt totuşi imprevizibile, căci e greu de controlat unde poate duce diseminarea, chiar în eşantioane mici, pe un vast teritoriu, a unei limbi viguroase şi longevive.

“Viol” sau internaţionalizare?

Şi acum să ne întoarcem la bolovanul de sare care omoară copilul, ca să folosim analogia cu “Povestea prostiei omeneşti” a lui Creangă. Bolovanul de sare este, în cazul de faţă, limba engleză (agresorul), iar copilul e limba română (victima). Adică, vezi Doamne, legiunile lexicale ale limbii engleze ne-au înconjurat din toate părţile, iar biata limbă română se predă fără luptă, ba chiar se lasă violată de cuceritori. La o analiză lucidă a fenomenului, constatăm că e vorba de al patrulea val de internaţionalizare a comunicării verbale. Primul s-a manifestat prin expansiunea limbii latine, pe vremea Imperiului Roman, apoi a limbilor spaniolă şi portugheză, pe vremea Conquistei din Lumea Nouă (secolele XV-XVI) apoi a limbii franceze în Europa, în secolele XVIII-XIX. Conjunctura istorică a făcut ca astăzi să dea tonul, în comunicarea verbală, limba engleză, propagată în lume prin filiera americană. Principalul purtător al acestei “expansiuni” este limbajul IT.

Ronglezii şi puriştii

“Bolovanul de sare” a împărţit lumea lingviştilor şi a suporterilor în două tabere: cosmopoliţii şi puriştii, primii fiind de partea “bolovanului”, ceilalţi susţinând cauza “copilului”. Şi unii, şi alţii, îşi merită cu prisosinţă proverbul românesc cu câinele care moare de drum lung... Excesul de conservatorism, ca şi cel de cosmopolitism anglofil dau naştere la parodii lingvistice. Una dintre ele este struţo-cămila de care vorbeam la început: rongleza. Ca şi francofilia de pe vremea lui Alecsandri (vezi lingurision şi furculision), rongleza e un produs semidoct al celor care nu cunosc suficient nici limba română, nici limba engleză. Să le fie de bine, căci “ronglezii”nu constituie un motiv de îngrijorare, oricât s-ar chinui să ne convingă de acest lucru puriştii. În frunte cu domnul Pruteanu, vajnicii scutieri ai limbii române s-au gândit să voteze în Parlament o lege de consevare a terminologiei, la fel de ridicolă ca şi limba rongleză. De la această lege până la puriştii Şcolii Ardelene, cu ale lor gât-legău (cravată), nas-ştergău (batistă) şi de-perete-frecătoriu (chibrit), nu mai era decât un pas. Care, din fericire, nu s-a făcut. Între timp, Academia Română a găsit o soluţie salvatoare: a editat o nouă gramatică a limbii române, în care “nici un” şi “nici o” se scriu împreunat.

O strategie fără obiect

Există două strategii de luptă împotriva poluării limbii române: prin declaraţie de război, sau prin asimilarea toxinelor. Am semnalat, în această scurtă analiză, ambele aspecte. Subliniem, încă o dată, că termenul “poluare” nu prea are acoperire în acest context, din cel puţin două motive: în primul rând pentru că limba unui popor nu trăieşte într-un mediu virtual sau aseptic; în al doilea rând nu e corect să calificăm apriori drept toxină sau factor poluant ceea ce este străin unei limbi şi exercită, într-un fel sau altul, presiuni asupra ei. Deci, dacă e să reluăm problema poluării lingvistice, e bine s-o facem sub rezerva că vitalitatea unei limbi se testează prin puterea de asimilare a elementelor străine şi prin deschiderea pe care o are spre acestea. Limba română este un exemplu redutabil de vitalitate fiind, poate, componenta cea mai rezistentă a identităţii noastre ca naţie. Şi asta nu ţine nici de nivelul intelectual, nici de cei şapte ani de acasă, nici de conştiinţa naţională. E un fenomen uimitor, dar spontan şi natural ca respiraţia.

Sursa: www.certitudinea.ro

UN PEDAGOG DE ŞCOALĂ FOARTE NOUĂ

Acest filmuleţ de nici 10 minute, intitulat „Point de fuite”, reprezintă o excelentă ilustrare a unui eşec pedagogic. O tânără profesoară de fizică intră în clasă şi găseşte toţi elevii dezbrăcaţi în pielea goală...

Puteţi vedea o variantă ceva mai bine redată, AICI

Sursa: www.certitudinea.ro

VOTAŢI ROMÂNIA la WEBIT 2011! Votaţi Miron Manega!

Particip în echipa României la un concurs internaţional de influenţă online numit Webitt 2011, la care mai participă peste 1.000 de concurenţi din 76 de ţări, România fiind,în acest moment, pe locul 3 mondial (după Italia şi Bulgaria). Solicit un vot de sprijin pentru mine şi, implicit, pentru echipa României, o dată la 24 de ore, până la sfârşitul competiţiei (1 octombrie 2011) pe link-ul de mai jos, pentru a ridica PRESTIGIUL ROMÂNIEI. Anul trecut, ţara noastră a obţinut locul 2 mondial. Miza mea personală este schimbarea percepţiei celor de afară, aşa cum se poate observa şi de pe site-ul CERTITUDINEA. Precizez că această competiţie este organizată de mediul academic european. Oricine doreşte se poate inscrie liber pe site, alăturându-se automat Echipei României.
http://bit.ly/bfcH6d

Steagul dacic care "traversează" lupoaica

Nutresc de mult convingerea că am învăţat o istorie răsturnată, pe care continuăm să o conservăm în această formulă, în ciuda logicii elementare, a argumentelor istorice şi a dovezilor materiale. Până şi jocul simbolurilor ne indică adevărul în altă parte decât acolo unde ni se spune să privim.

De pildă, celebra statuie etruscă a lupoaicei cu cei doi întemeietori ai Romei, Romulus şi Remus: păi, dacă lupoaica e simbol tracic (vezi lycantropul, steagul dacic şi vârcolacii), iar Romulus şi Remus sug la lupoaică, nu cumva legenda (şi statuia care o ilustrează) ne dau mură-n gură o cheie pe care noi o căutăm în altă parte? Adică, ce mai la-deal-la-vale, nu cumva Roma a apărut hrănindu-se din cultura tracă, iar limba latină din secolul I era de fapt limba comună a dacilor şi romanilor? E o dezbatere întreagă între specialişti şi nespecialişti, pe tema asta, istoricii s-au împărţit în caste (latinişti, dacologi, tracologi etc.) şi, probabil, adevărul va ieşi în final la lumină.


Până atunci, eu, unul, continuu să fiu atent la jocul simbolurilor. Faptul că italienii au consacrat, prin celebra statuie a «Lupoaicei cu pruncii», un simbol predispus la reinterpretare e un fel de «gura păcătosului adevăr grăieşte». Şi iată că o formă de reinterpretare plastică a blazonului Romei s-a întâmplat să fie chiar la Roma. Există, în inima Cetăţii Eterne, mai exact în curtea Academiei di Romania, o statuie ciudată şi extrem de originală ca mesaj pe care, de ani de zile, aproape nimeni nu o observă. Nici măcar la Festivalul Callatis nu era observată, deşi curtea Academiei a fost mai tot timpul plină, căci acolo s-au desfăşurat cele mai multe spectacole. Deşi e aşezată la vedere, faţă în faţă cu capul în bronz al lui Decebal, statuia pare abandonată.

Povestea şi simbolistica acestei statui mi-a fost relatată - chiar în faţa statuii din curtea Academiei, cu ocazia Festivalului Callatis – de designerul şi artistul plastic Marc Marinescu din Montreal:

“Întâmplarea face să fim la Roma, în faţa statuii lui Traian din curtea Academiei Române din Roma. Şi tot întâmplarea face ca autorul ei, sculptorul Vasile Gorduz, care s-a stins în 2008, să-mi fi fost un foarte bun prieten. Cu puţin timp înainte de a muri, i-am făcut o vizită în atelierul din Pangratti, la Bucureşti, unde am comentat împreună conceptul său despre îngemănarea, prin figura împăratului Traian, a două simboluri: lupoaica, reprezentând naşterea Romei, şi lupul cu corp de şarpe – steagul dacilor.


Gorduz a eliminat din simbolul Romei două personaje: Romulus şi Remus. Ele nu-s acolo. Capul lupoaicei, pus în dimensiune reală, în bronz, are o zvâcnitură spre stânga, care generează corpul şarpelui, astfel încât vedem simultan şi lupoaica, şi steagul dacic. Şarpele nu este însă întreg, este frânt, iar partea care lipseşte o întâlnim la extrema opusă, pe post de coadă a lupoaicei. Avem astfel o dublă posibilitate de citire a elementelor componente: fie ca transfigurare a lupoaicei în steagul dacic, fie invers – a steagului în lupoaica romană.
Iar poziţia lui Traian este nefirească: el nu pare că ţine în mod voluntar lupoaica în braţe. Pare că altcineva i-a pus-o în braţe, ca pe o fatalitate – artistul, în cazul de faţă.

Mai este un aspect, o enigmă, de fapt, în această statuie, după părerea mea excepţională, pe care voi încerca eu însumi să mi-o clarific: lupoaica lui Gorduz are doar trei ţâţe şi nu opt, ca în statuia clasică. De ce, n-aş putea să spun acum, dar faptul are fără îndoială o semnificaţie specială, ca de altfel toate elementele acestui ansamblu sculptural.
Din păcate, lucrarea a fost instalată în curtea Academiei Române din Roma în urmă cu mai bine de 20 de ani şi nu a fost terminată nici astăzi. Adică soclul nu a fost terminat, a rămas în stadiul de simplu bloc de ciment, pe care nu scrie nimic şi pe care a fost aşezată statuia. Şi nu cred că e vorba de sărăcie, ci de neglijenţă“.


Sursa: www.certitudinea.ro

Designerul Marc Marinescu din Montreal: "Trăiesc din profesia pe care am practicat-o în România"

Marc Marinescu este cunoscut în lume ca autor al trofeului „Juste pour rire”, cel mai mare festival internaţional al umorului, care se ţine în fiecare an la Montreal. „Omuleţul verde”, logo-ul festivalului, a devenit, prin acest trofeu, un omuleţ auriu pe o sferă de marmură albă. A fost conceput în urmă cu 12 ani, iar Marc Marinescu are şi exclusivitatea producţiei pentru toţi câştigătorii fiecărei ediţii. Peste 200 de trofee au fost oferite de la înfiinţare şi până astăzi. În 2009, cu ocazia împlinirii vârstei de 60 de ani, Marc Marinescu a primit el însuşi, din partea organizatorilor, unul dintre trofeele realizate de el.

L-am întâlnit la Roma, cu ocazia Festivalului Callatis, unde venise cu o expoziţie de caricatură alcătuită din 24 de desene umoristice (nu-i place termenul „caricatură”, pe care o delimitează clar de umor). Dialogul nostru a avut loc în curtea Academiei di Romania, în faţa statuii împăratului Traian. Marc Marinescu este unul dintre puţinii artişti - mai exact designerii - de succes ai diasporei româneşti, succes pe care l-a avut, de altfel, şi în România, înainte de a emigra.

“Eu nu am o casă, am depozite”
A terminat designul în 1974 (a doua promoţie a Institutului de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu”), devenind ulterior unul dintre fondatorii secţiei de Design a Uniunii Artiştilor Plastici (în 1979), secţie pe care a condus-o până în 1988, anul în care a plecat din ţară. Unul dintre studenţii pregătiţi de el a fost Alexandru Ghilduş, cel care i-a succedat la conducerea secţiei (şi actual decan al Facultăţii de Arte Decorative şi Design). A făcut 17 ani de industrie uşoară (adică design industrial în mase plastice, cauciuc, pielărie, încălţăminte, textile), a avut în responsabilitate 54 de întreprinderi de pe teritoriul României (atelierele de creaţie şi prototipuri), iar la 40 de ani a hotărât brusc să plece din ţară. Cauza plecării n-a fost starea materială, nici cea socială, ci nevoia de a încerca ceva nou.

“Eu, în Canada, sunt un om fericit, privilegiat, spune Marc Marinescu. Practic şi trăiesc din meseria pe care am învăţat-o în ţară încă înainte să intru la Design. Pentru că de mic m-a interesat tot. Bunica mea, olteancă de origine, îmi găsise o poreclă: «coteliciul», adică unul care scormoneşte. Scormoneam peste tot, înainte de a învăţa să merg. Astăzi am un mers destul de vertical şi măsurat, dar caut în continuare. Eu nu am o casă, am depozite. Nu mă interesează să am un spaţiu mare în care să locuiesc, mă interesează să am un spaţiu imens în care să fiu înconjurat de obiecte: cărţi, pietre, sticle sparte, frunze moarte, rădăcini”…


“Nu eu mi-am căutat de lucru, lucrul m-a căutat pe mine”
Pasiunea pentru obiecte o are din copilărie. Bunicul său, Oană Dumitru, a fost curelar-pielar. În 1939, la expoziţia internaţională de la New York, acesta a câştigat medalia de aur cu o şa de călărie făcută de mâna lui la Sibiu, surclasându-i pe texani. Aceştia au luat medalia de argint.

Debutul ca designer al lui Marc Marinescu în Canada e o poveste exemplară de strategie de marketing. L-a ajutat în mare parte norocul, dar şi prezenţa de spirit. “Ajungând într-o ţară pe care n-o cunoşteam, cu o soţie şi două valize (fiica noastră, Ana, a rămas în ţară, ostatic - am recuperat-o în acelaşi an, cu nişte presiuni enorme, prin Crucea Roşie Internaţională), am luat-o, practic, de la zero, cu ambiţia să-mi continuu, dacă se poate, meseria de designer. Am reuşit, cu multe eforturi, dar şi cu mult noroc în care nu speram. Spun că am avut noroc pentru că nu eu mi-am căutat de lucru, ci lucrul m-a căutat pe mine”.

După ce a restabilit câteva contacte cu foşti colegi stabiliţi în Montreal, la o săptămână după ce pusese piciorul acolo, Marc Marinescu a primit un telefon de la unul din ei, care care i-a zis: “Te cunosc de ani de zile, ştiu că poţi face totul şi orice. Am o problemă urgentă. Lucrez la un serial, cu un producător de televiziune care are o marionetă defectă. Mâine la ora 9 are filmări în studio. Studioul este închiriat. Dacă n-are marioneta, pierde ziua de filmare care e plătită cu 9.000 de dolari. Vin la tine în seara asta să-ţi aduc marioneta ca s-o repari până mâine dimineaţă”.

Ce poţi face cu o bucată de sacâz şi un borcan cu magiun
Amicul i-a adus marioneta, care era, de fapt, un cap imens de pasăre, în care actorul îşi introducea propriul cap. Printr-un sistem de pârghii legate de maxilar, atunci când acesta vorbea, pasărea deschidea şi închidea ciocul, iar ochii erau mişcaţi, în acelaşi fel, cu mâinile. “Evident că n-am mai dormit în noaptea aia, povesteşte în continuare Marc Marinescu. N-aveam decât două geamantane nedesfăcute, în care nu existau niciun fel de scule. Am ieşit pe străzi şi am început să caut prin gunoaie deşeuri de sârmă, dopuri de sticle de bere , dopuri de plută, peturi… Mai aveam, întâmplător, nişte sacâz de la vioara mea din România şi un borcan cu magiun de prune, din care, combinându-le, am făcut un adeziv. Mi-am dat seama că, în afară de defecţiunea propriu-zisă, sistemul de pârghii al măştii era greşit - când actorul deschidea gura, ciocul se închidea şi invers -, iar capul de pasăre, în care era montat un microfon, era o «cavernă» care denatura total sunetul vocii, ceea ce presupunea retuşări în studio - alţi bani plătiţi. Am reparat defecţiunea folosind adezivul făcut de mine, am inversat sistemul de pârghii, am tăiat buretele dintr-o pernă, ca să căptuşesc interiorul măştii, pentru a elimina efectul de cavernă, iar la 9 dimineaţa totul era gata. La 10 începeau filmările şi totul a ieşit perfect. Directorul artistic, supermulţumit, m-a întrebat cât costă toată lucrarea. I-am spus că vorbim altă dată, pentru că am un client care mă aşteaptă. N-aveam, bineînţeles, niciun client, jucam totul pe o carte. În următoarele zile am început să mă documentez despre legi, despre oameni, despre negocieri şi relaţii, despre tot ce înseamnă societatea canadiană. Timp de trei săptămâni, directorul artistic al televiziunii m-a sunat de mai multe ori să ne întâlnim, dar i-am spus că n-am timp. Mi-am înregistrat o companie, AMGRIN-DESIGN (ambiental, graphic, industrial design), şi mi-am făcut cărţi de vizită. Când m-am întâlnit cu el, am putut să-i prezint o carte de vizită şi o factură. 600 de dolari am primit pentru repararea acelei măşti, primii mei bani după trei săptămâni de la venirea în Canada”.


“Conceptor şi producător de bunuri culturale”
Strategia lui Marc Marinescu a ţinut. Cei de la televiziune aveau imperioasă nevoie de unul ca el, iar el avea nevoie de un job onorabil. A acceptat, după nazuri îndelungate, postul de art director cu un salariu incredibil pentru un imigrant: 28 de dolari pe oră (salariul mediu în Canada era, la momentul acela, de 7 dolari pe oră). Şi cum românul lucra în medie 16 ore pe zi, venitul lunar depăşea 10.000 de dolari. A lucrat în televiziune timp de 5 ani.

Spirit polivalent şi neastâmpărat, Marc Marinescu (de fapt îl chema Constantin Marinescu, dar şi-a schimbat prenumele tot din raţiuni strategice) a făcut de toate, la acelaşi standard de competenţă. “Ziarul «La Presse» scria despre mine că sunt un foarte bun art director de televiziune, «Jurnalul de Montreal» zicea că sunt un caricaturist desăvârşit, «The Gazette» spunea că sunt inventatorul în trei dimensiuni al celor 12 definiţii ale umorului universal. În momentul în care eram întrebat: «Maestre, ce sunteţi?», eu nu puteam răspunde cu toate domeniile mele de competenţă, pentru că nu credeau şi nu înţelegeau. În mintea lor nu era posibil să faci toate aceste lucruri, pentru că mentalitatea era aceea că poţi fi specialist într-un domeniu anume, nu în două, trei sau patru. Iar această mentalitate nu s-a schimbat nici astăzi. Poţi să spui, de exemplu, că eşti grafician pentru ilustraţii de cărţi pentru copii de la 1 la 3 ani, dar în niciun caz grafician pur şi simplu… Sigur, îmi era ruşine să le spun că Leonardo da Vinci a existat, dar le mai aminteam că au pe unul aici, Robert Lepage, care face o mulţime de lucruri, teatru, film , realizează concepte noi de film , cu proiecţii pe silozuri uriaşe etc. şi care nu e un extraterestru… Degeaba, mentalitatea era aceeaşi, că nu poţi face performanţă în mai multe domenii… Necrezându-mă, deveneam suspect, ceea ce se repercuta asupra celor care îmi comandau lucrări şi a cumpărătorilor. De aceea, până am devenit cunoscut, iar numele meu a căpătat un oarecare prestigiu, adică după vreo zece ani, am fost nevoit să semnez cu mai multe nume”.

După toate experienţele avute în cei 22 de ani de când se află în Montreal, Marc Marinescu şi-a definit complet şi exact tipul de activitate în care se exprimă. Are o carte de vizită unică în Canada (şi chiar în lume, zice el), pe care scrie aşa: “Marc Marinescu - conceptor şi producător de bunuri culturale”.


“Îmi place jocul la nebunie”
Marc Marinescu nu se sfieşte să devină el însuşi personaj în subiectele creaţiilor sale. Ultima ispravă în acest sens a comis-o în 2009. “Am realizat o imagine pentru aniversarea mea de 60 de ani – un autoportret intitulat «Timpul». Îmi lăsasem special barba să crească timp de vreo trei ani. Barba îmi venea până la piept. În fotografie eu priveam spre un obiect, un stativ cu accesorii de bărbierit. Pămătuful era singurul obiect traficat (modificat): îi înlocuisem fascicolul de păr cu o coadă de cal, astfel că acesta avea o lungime la fel de mare ca barba mea. În felul acesta am realizat un transfer al ideii de trecere a timpului de la o fiinţă - eu - la un obiect - pămătuful de bărbierit - într-un mod care surprinde privitorul şi dă relevanţă mesajului. E un quiproquo, un joc, iar mie îmi place jocul la nebunie”.

Sursă: www.certitudinea.ro

Sculptura lui Adrian Costea: Sfera care face legătura între cub şi elipsă

E greu, dacă nu imposibil, să vorbeşti de un artist fără să-l încadrezi în propria biografie. Cu atât mai mult în cazul lui Adrian Costea, despre care cunoaştem în mod direct, prin mass media, că a fost acuzat, în Franţa, de „crimă împotriva umanităţii şi complicitate la genocid” Ceea ce s-a dovedit a fi fals, numai că presa n-a mai găsit de cuviinţă să consemneze şi acest detaliu. Nevinovăţia n-are target. Mai ştim indirect, prin trimitere la sursă, că era, până la revenirea în ţară, în 1992, un artist de mare cotă internaţională (ceea ce poate fi încă adevărat).

Cleveteam, în P.S.-ul unui articol anterior despre Adrian Costea ("Colosalul"), publicat pe CERTITUDINEA, despre acea acuzaţie aberantă şi nedovedită a tribunalului francez (după nouă ani de anchetă), că ea rămâne, totuşi, în picioare, într-un sens mult mai adânc decât cel strict juridic. Pentru că, indiferent ce intenţii sau ce planuri politice avea şi oricât de binefăcătoare pentru ţară ar fi fost acestea în finalitatea lor, Adrian Costea a hrănit un cancer (Ion Iliescu) care a făcut metastază prin Traian Băsescu. Fără primul, cel de-al doilea nu ar fi fost posibil. În această perspectivă, injustiţia care i s-a făcut, a fost un decont necesar. În termeni creştini se numeşte ispăşire. Pe de altă parte, nici viziunea copleşitoare a noilor sale sculpturi în oţel (trei terminate, 16 în lucru, altele în faza de proiect) nu ar fi fost posibilă fără experienţa suferinţei cu care şi-a plătit „crima”.

L-am întrebat pe Pavel Şuşară dacă-l cunoaşte pe Adrian Costea ca artist. Nu numai că-l cunoştea, dar chiar se oferise, încă în urmă cu cinci ani, să-i curatorieze acestuia o viitoare expoziţie de sculptură. „Insul e formidabil, mi-a spus Pavel. Are o creativitate debordantă, indiferent pe ce pune mâna. Până şi în politică a fost creativ, dincolo de urmările acestei creativităţi. A vrut să facă o carte despre România, a făcut-o, total neconvenţional şi cu implicare totală. Şi, oricum, altfel decât se aştepta oricine: densă, sensibilă, tandră, monumentală. Are o paranoia şi o incontinenţă a creaţiei pe care nu le-am întâlnit la nimeni. Iar ca sculptor se situează dincolo de aprecierile comune care ascund de multe ori complezenţa: talentat, valoros, viguros, spirit novator etc. În cazul lui Adrian Costea mergem direct la viziune. Ei, bine, sculptura lui acoperă celălalt versant al operei lui Brâncuşi. Este, pur şi simplu, precursorul lui Brâncuşi, ăsta-i marele paradox!”...


Pavel Şuşară este cea mai percutantă voce de critic de artă din România. Opiniile lui, chiar dacă nu constituie un verdict, sunt totuşi puncte de referinţă în literatura de specialitate. Nu mi-a explicat, la momentul acelei discuţii (la două zile după ce publicasem, în SĂPTĂMÂNA FINANCIARĂ şi pe CERTITUDINEA, articolul „Fascinanta revenire a unui artist plastic de talie mondială: Adrian Costea”), ce a vrut să spună cu acest „precursoriat” care contrazice cronologia. Era însă o discuţie en passant, la o intersecţie de chestiuni cotidiene urgente, şi pentru el, şi pentru mine. Se referea, probabil, la saltul uriaş pe care l-a făcut sculptura universală de la „Balzacul” lui Rodin la „păsările” şi „zborurile” lui Brâncuşi, borne fundamentale între care nu există niciun liant, nicio intermediere a vreunui alt artist. Sau - mă gândesc eu, ca scriitor dependent de boala analogiilor – o fi vrut să spună că sculptura lui Costea e un fel de sferă care face legătura între cub şi elipsă. Spun asta pentru că am observat în lucrările acestuia (atât cele recente, calde, cât şi cele anterioare şi demult vândute) prezenţa obsesivă a sferelor, ceea ce nu am prea văzut la Brâncuşi...

Din câte-l cunosc pe Pavel Şuşară, nu se prea joacă atunci când face aprecieri. Poate greşi, dar nu vorbeşte gratuit. Va ieşi, probabil, în spaţiul public cu o analiză coerentă şi completă, atunci când numărul lucrărilor lui Adrian Costea va justifica demersul.
În orice caz, inspiraţia de a semnala o realitate artistică valoroasă, înainte ca aceasta să devină de notorietate publică, reprezintă o oportunitate profesională cu care nu te întâlneşti de multe ori în viaţă. Mai ales când aceasta prezintă semnalmentele unei explozii de mari dimensiuni. De aceea mă şi grăbesc, ca jurnalist şi scriitor, s-o iau înaintea altora...

Sursă: www.certitudinea.ro

"Agonia şi extazul" unui sculptor român emigrant la Roma

În Italia există o categorie de imigranţi despre care nu se ştie nimic: cioplitorii în piatră. Toată zona situată în nord-estul Romei (Tivoli, Villa Adriana, Bagni di Tivoli, Villa Alba, Villa Nuova, Setteville, Guidonia-Montecelio, Marcellina, Sant’Angelo Romano, Monte Rotondo, Mentana, Palombara Sabina) este populată cu mii de români care lucrează în carierele de travertin şi marile ateliere de prelucrare a pietrei. Acestea sunt de ordinul sutelor, numai pe o porţiune de 10 kilometri, de o parte şi de alta a şoselei Via Tiburtina (fosta Via Consolara Tiburtina Valeria, de pe vremea Imperiului Roman). În jurul întregii Rome sunt însă mii de astfel de ateliere.

Deşi se câştigă destul de bine din această muncă (în jur de 1.000 de euro pe lună), nici în ateliere, nici în cariere (cave) nu vin să se angajeze marocani, egipteni, libieni sau ţigani. Aceştia preferă, ca formă de existenţă sau de supravieţuire, comerţul mărunt, cerşetoria sau buzunăritul. Românii sunt mulţi şi muncesc din greu. Cavatori (“galeriştii”), fresatori (cei care taie blocurile de travertin cu freza), scalpelini (cioplitorii cu dalta, dar numai la lucrările decorative cu geometrie simplă), marmisti (cei care finisează lucrările decorative executate în orice fel de piatră, nu numai în marmură) sunt profesii a căror anvergură în Italia nu are egal în altă parte a lumii şi în care, până la declanşarea crizei, se putea găsi relativ uşor un loc de muncă.

Cariera Mario Caucci de lângă Tivoli

Primele contacte cu sculptura în Italia

Există însă o profesie în care accesul imigranţilor este restricţionat la maximum: cea de sculptor (scultore). Români care să capete în Italia statutul de sculptor sunt extrem de puţini. Această profesie nu numai că pretinde, în Italia, efort, continuitate şi responsabilitate (ce ai cioplit greşit nu se poate pune la loc), dar se izbeşte şi de concurenţa şi mândria sculptorilor italieni, care nu acceptă cu uşurinţă un imigrant care să vină pe “felia” lor de exclusivitate. Viorel Lupaşcu este unul dintre puţinii artişti români care au reuşit să înfrângă, prin talent şi efort, orgoliul sculptorilor din atelierele romane.
A plecat în Italia în 1998, cu întrega familie (soţia, Cornelia, şi cei doi copii, Vlad şi Dana - de 17, respectiv 13 ani), după ce în România nu reuşise să facă nimic cu meseria de sculptor pe care o stăpânea în toate formele ei (lemn, lut, metal, piatră şi toate derivatele lor). La început s-a angajat la un atelier de restaurat mobilă veche, apoi ca sculptor de scenografie pentru teatru şi film (pentru Festivalul de Film de la Florenţa), apoi la o fabrică de mobilă de lux - în mahon, abanos, nuc (noce nazionale) - unde făcea de toate, de la simplă tâmplărie până la sculpturi în lemn.


Marino de Sanctis, un comanditar de cursă lungă

În 1999 a obţinut prima comandă serioasă, de la un sculptor vestit în zonă, Antonio Scuccimara, care îl avusese maestru pe Henry Moore. Lucrările erau în număr de patru şi reprezentau doi lei (câte 1,20 metri înălţime fiecare), respectiv doi sfinţi, Sf. Isaiia şi Sf. Ion (San Giovanni), ambele de câte doi metri înălţime. Statuile, executate în travertin roman (paglierino), erau destinate Catedralei San Giorgio da Cremano din Napoli, unde se află şi acum. Viorel Lupaşcu a primit atunci, pentru toate lucrările, echivalentul a aproximativ 3.000 de euro. Era puţin, dar mult peste preţul unui imigrant, fie el şi sculptor. Pe de altă parte, Antonio Scuccimara era un intermediar. Comanditarul de fapt al lucrărilor se numea Marino de Sanctis (descendent al celebrului critic şi istoric literar italian Francesco de Sanctis), care preluase, la rândul lui, comanda de la Napoli. În 2002, Marino de Sanctis a aflat cine realizase statuile şi l-a contactat direct pe Viorel Lupaşcu. A demarat atunci între cei doi o colaborare care durează şi astăzi. Cel puţin şase luni pe an artistul are comenzi asigurate, câştigând, numai de la De Sanctis, aproximativ 2.000 de euro pe lună. În atelierul acestuia, Artistica Marmi, lucrează trei italieni şi doi români (Cosmin Cîndea şi Florin Oprescu din Cugir, doi profesionişti - unul fresator, altul marmist - care-i surclasează pe mulţi italieni din branşă). De Sanctis colaborează şi cu români de la alte firme (ex. Florin Dima, Florin Edu şi Marius Petrache, toţi din Focşani). În treacăt fie spus, românii sunt, în acest domeniu, mult mai eficienţi decât italienii, care sunt leneşi, nepricepuţi, vorbăreţi şi revendicativi.



Viorel Lupaşcu a realizat, în cei 13 ani de când s-a mutat în Italia, peste 2.000 de lucrări comandate şi a lucrat cu aproape 100 de firme (ditte). Între timp şi-a restrâns colaborarea la doar câteva, criteriul alegerii fiind seriozitatea plăţilor şi amploarea lucrărilor. Nu execută, de exemplu, obiecte mici, artizanale (ogetistica) şi nu mai lucrează sub 1.000 de euro, nici măcar la lucrările simple (pentru el), cu termen de execuţie de maximum o săptămână. Acum, de pildă, tocmai a terminat o asemenea piesă, un basorelief de 60/120cm cu tematică religioasă, în marmură aqua bianca (cea mai fină marmură de Carrara). Comanditarul este, pentru Viorel Lupaşcu, Marino de Sanctis.
Un alt comanditar serios în privinţa plăţilor este Aureliu Baroni, un antreprenor tânăr şi ambiţios, care a investit mult în tehnologia robotică. Numai că roboţii de acest tip, oricât ar fi de bine programaţi, nu pot înlocui mâna unui sculptor. Viorel Lupaşcu tocmai i-a recuperat manual o lucrare compromisă de robot, pe care a readus-o la parametrii extrem de exigenţi ai clientului. E vorba de o arhitravă de 2,20 metri care avea încastrat în centru blazonul familiei. Aureliu Baroni are 10 marmisti, dintre care şapte sunt români, doi polonezi şi un italian.



Busturile lui “Grande Capo”

Alte firme serioase cu care a lucrat artistul sunt De Gennaro, Due C. Marmi, Porcari, R.G. Marmi etc. Dar cel mai puternic comanditar de până acum al lui Viorel Lupaşcu este Mario Caucci, fondator al puternicului grup Caucci, cu 14 mari întreprinderi de extracţie a travertinului şi de prelucrare a travertinului, marmurei şi granitului. Caucci (“Il Lupo” sau “Grande Capo”, cum i se zice printre cavatori, marmisti şi antreprenorii din branşă) are, de asemenea, 320 de centre de vânzare a marmurei în toată lumea, inclusiv în România (la Bacău).
Viorel Lupaşcu i-a executat lui Caucci două busturi din travertin paglierino cu postamente din travertin noce (maroniu), înalte de 2,30 metri, încă unul în ceramică metalizată cu bronz şi o statuie corp întreg (ceramică metalizată în cupru) - proiect pentru o viitoare statuie în travertin, înaltă de 4 metri.

O familie de artişti

Artistul şi-a câştigat în Italia atât respectul antreprenorilor, cât şi pe cel al artiştilor concurenţi. Nu a reuşit să fie plătit la cota reală dintr-un motiv foarte simplu: e român, nu italian. Totuşi, cu propriile forţe, şi-a cumpărat o casă la Santangelo Romano (30 de kilometri de Roma), cu un teren de 2.000 de metri pătraţi (135.000 de euro), şi a reuşit să-i cumpere un pian şi să-i plătească fiicei sale, Dana, cursurile de licenţă pentru acest instrument (20.000 de euro). Dana Lupaşcu a terminat anul acesta şi Facultatea de design industrial din Roma. Fratele ei, Vlad, deşi a practicat mult, alături de tatăl său, sculptura în marmură şi travertin, este student în ultimul an la informatică. Mama lor, Cornelia Lupaşcu, este pictor şi restaurator, dar nu poate practica, pentru că trebuie să aibă grijă de ceilalţi “artişti” ai familiei.
Marea neîmplinire a lui Viorel Lupaşcu este faptul că nu a reuşit, până acum, să-şi promoveze şi să-şi impună propriile lucrări de concepţie. Dar nu este încă timpul trecut.


"Mirabila Sămânţă" - sculptură în lemn, de pe vremea când Viorel Lupaşcu se afla încă în România

Securitatea şi “spaţiul de dincolo de esenţe”

Viorel Lupaşcu are 55 de ani şi este din Focşani. A făcut Liceul Militar (la Breaza) şi Şcoala de ofiţeri la Sibiu. Pasionat de sculptură, a practicat-o în toate formele ei, găsind chiar şi în mediul cazon posibilităţi de a se exprima plastic. În şcoala militară avea la dispoziţie un atelier în care “îşi făcea de cap” cu lutul, lemnul şi piatra, primind tot felul de comenzi oficiale sau ale unor comandanţi. A făcut parte dintr-un fel de grup conspirativ care-şi propusese să facă schimbări fundamentale în creaţia literară şi creaţia de orice fel a vremii. Era un soi de curent cultural, din care făceau parte, cu câteva mici excepţii, numai militari. Grupul n-avea o denumire, dar avea un fel de slogan după care se ghida: “Spaţiul de dincolo de esenţe”. Ciudăţenia preocupărilor grupului a stârnit “curiozitatea” Securităţii care i-a urmărit pe toţi până în 1989. După absolvire, tânărul locotenent de vânători de munte Lupaşcu Viorel a hotărât să părăsească armata, cu care devenise incompatibil, aşa că şi-a dat demisia. Dar, pentru că avea contract pe nouă ani cu MApN, a trebuit să plătească întreaga şcolarizare (liceul militar şi şcoala de ofiţeri). A plătit cu vârf şi îndesat, până în mai 1990 (75.000 de lei). A fost apoi profesor la Liceul Unirea din Focşani, după care, nemulţumit de sistem, a părăsit definitiv ţara.

Sursă: www.certitudinea.ro

FESTIVALUL CALLATIS 2011. Lira Tracă, în sfârşit, la Roma!

În perioada 9 - 15 august 2011, la Roma va avea loc ediția a XII-a a Festivalului Callatis - Festivalul Românilor de Pretutindeni, sub genericul „Grazie Roma, Callatis ti saluta!”. Festivalul Callatis 2011, cu toate brandurile sale: Hai Acasă - Simpozionul Românilor de Pretutindeni, Plaza România - Salonul Artiștilor Români de Pretutindeni (SARP) și Miss Diaspora este organizat de Asociația Românilor din Italia (A.R.I.), Pro Familia și Aldaco Film, sub patronajul Roma Capitale (Primăria Generală a Romei).
În premieră, Festivalul Callatis se desfășoară în afara granițelor țării, la propunea A.R.I., pornind de la faptul că în Italia se află cea mai mare comunitate românească din diaspora.

„O picătură de sânge cântătoare”

Una dintre prezenţele insolite de la acest festival va fi Ion Creţeanu (Ion al Cobzei, după cognomenul nobiliar pe care i l-au dat Cristian Mihăilescu şi Felicia Filip), însoţit de nelipsita cobză şi ipingeaua roşie de Romanaţi, veche de peste 150 de ani. Prezenţa lui în Cetatea Eternă este o binemeritată împlinire a unui vis mai vechi. Anul trecut, pe 11 septembrie Ion Creţeanu urma să susţină, în faţa Columnei lui Traian, un concert în cadrul proiectului “Lira Tracă. Ion Creţeanu pe urmele lui Badea Cârţan. Al doilea dac coboară de pe Columnă”. Voia să atragă atenţia, prin acest concert-dezbatere, că există un element de brand naţional chiar în instrumentul la care cântă, şi anume cobza. Acest instrument era numit de romani Lira Tracă şi există suficiente argumente că era chiar lira la care cânta Orfeu, simbolul universal al muzicii esenţiale. Cocertul urma să fie susţinut de Federaţia Intelectualilor Români din Italia, condusă de Horia Corneliu Cicortaş. N-a fost să fie atunci, pentru că o grea problemă de sănătate a rapsodului a anulat proiectul. Se va întâmpla acum, cu prilejul Festivalului Callatis.

Dincolo de prestaţia propriu-zisă de pe scena festivalului, Ion Creţeanu va cânta şi în faţa Columnei, şi în faţa statuilor reprezentând prizonierii daci din Piaţa Poporului. Va cânta pentru sufletul lui, dar şi pentru sufletul cetăţenilor Romei.
Timp de şapte zile va fi peste tot, ca o hologramă halucinantă venită dintr-un mileniu pierdut sau, cum îi spunea Adam Puslojic, parafrazându-l pe Nichita, „ca o picătură de sânge cântătoare”.

Citeşte tot textul pe www.certitudinea.ro

NICU COVACI: Scrisoare către opinia publică

Stimate doamne, stimaţi domni
Adresez această scrisoare tuturor, inclusiv celor care sunteţi specialişti în materie de justiţie, rugându-vă să-mi spuneţi parerea sincera legată de şansele mele de a mi se face dreptate in România.

Bineînţeles că, în anii ’70, nimeni nu ar fi visat că va cădea ZIDUL şi că Nicu Covaci se va întoarce acasă… Totuşi, acest lucru s-a întâmplat şi eu m-am întors să-mi continuu activitatea artistică în faţa unui public pe care îl iubesc şi mă iubeşte.

Întors în ţară eram mai mult ca sigur că, la Uniunea Compozitorilor, se va găsi o sumă apreciabilă de bani, rezultată din vânzarea discurilor noastre. Până în anul plecării, aveam informaţia, de la cunoştinţe ce lucrau la Electrecord şi în magazine, că s-au vândut cam 460.000 de discuri CANTAFABULE. Acest lucru nu era de mirare atunci, căci TOATE CELELATE DISCURI, aşa cum a recunoscut şi avocatul Electrecordului, s-au vândut în număr de câteva sute de mii, iar CANTAFABULE era cel mai reuşit disc al nostru până la ora aceea.
Spre marea mea surprindere, nu numai ca la Uniunea Compozitorilor nu se afla nicio suma, dar nici din discurile ce le vedeam pe piata (vezi CANTAFABULE) nu am primit nimic.

La procesul impotriva Electrecordului, unde am fost silit sa platesc un expert contabil cu suma de 4.500 euro (am inteles ca asa ceva este absurd!), avocatul Electrecordului a jurat in fata instantei ca matrita discului CANTAFABULE a fost distrusa dupa ce eu am parasit tara.
Nu vad vreun motiv, dar hai, sa acceptăm… Totusi, pe piata se vindeau, in anii ’90, discuri CANTAFABULE cu o coperta din doua culori (una galbena, alta albastra) si doua discuri disparate, spre deosebire de discul produs in anii ’70, care avea o coperta dubla şi continea ambele discuri. Coperta dublă era gri, asa cum am conceput-o noi (caci tot noi am produs si grafica copertii).

La proces nu am avut la mine un disc de pe piata, deoarece nu mi-a trecut prin cap ca cineva ar putea nega existenta acestuia.
Expertul contabil, platit cu acea suma aberanta, a venit cu o hirtie tiparita, din care reiesea ca Electrecordul A PRODUS ÎN TOTAL DOAR 7.000 de discuri CANTAFABULE!!! Greseala expertului a fost ca nu stia datele tehnice ale fabricii de viniluri si asa a improvizat niste sume absurde si caraghioase, din care reieşea ca fabrica a produs, de exemplu, in luna aprilie 17 bucati, in luna mai 45 de bucati, in luna Septembrie 35 de bucati si tot asa, timp de doi ani de la producerea discului si pina la plecarea mea din tara. Dupa plecarea mea, asa cum am zis, avocatul Electrecordului sustinea ca matrita s-a distrus.

Dupa o discutie cu domnul Paul Enigarescu, unul dintre inginerii de la Electrecord in acea perioada, aflu ca dinsul a produs vreo 70.000 – 80.000 de discuri CANTAFABULE in anii ‘90. Si am mai aflat ceva: FABRICA DE VINILURI NU POATE PORNI DACA NU ARE O COMANDA DE CEL PUTIN 3.000 DE DISCURI!

Am gasit, la tipografia din Bucuresti unde Electrcord obisnuia sa-si tipareasca copertile, doua chitante (facturi) reprezentind platile a doua transe de coperti.
Prima, de 64.000, a doua de 500.000 coperti. Cum se explica această comandă de înca 500.000 de coperti, dupa prima comanda de 64.000?... Că doar nu se vândusera, dupa spusele expertului, decit 7.000 de discuri. Pai asta era o frauda din avutul obstesc si se pedepsea cu inchisoarea, nu? (atasez aici si chitantele…)



Deci acest expert contabil, învestit de Justitia Română, a mintit cu usurinta declarind ceva imposibil.
Si totusi Justitia Română a acceptat aceasta expertiză si am pierdut procesul.

La producerea filmului NEMURITORII, regizat de Sergiu Nicolaescu, am inregistrat, cu toata formatia Phoenix, in studiourile SahiaFilm, o serie din piesele mele, ca fond sonor al filmului. Ba chiar actorii cintau, din cind in cind, cite o strofa din acele piese
Or, asa cum se stie , la producerea unui film exista trei autori: scenaristul, regizorul si compozitorul coloanei sonore.
Deci drepturile de autor trebuie impartite intre acesti trei autori. Si iarasi… cine se gandea atunci ca va cadea ZIDUL???

Sergiu Nicolaescu m-a scos de pe generic, de indata ce am plecat din tara, iar drepturile mele de autor au intrat in alte buzunare… Intors in tara l-am întrebat, pe Sergiu Nicolaescu, cum si-a permis sa-mi scoata numele de pe generic. Bineinteles ca a dat vina pe Securitate, asa cum o fac astazi toti cei prinsi cu minciuna… « Bine ca ne-am intilnit - mi-a spus - , te voi trece din nou pe generic… Uite, am o comanda de 150.000 de casete video pentru Canada si 100.000 pentru Statele Unite »…

Nici pina azi nu am vazut un ban din drepturile de autor la acest film, care se vinde si azi pe toata planeta, sub formă de casete video si DVD-uri.
Recunosc ca am primit acum citiva ani 1.000 lei vechi de la UCMR pentru « Nemuritorii ». Aşa scria acolo, însă nu pot crede, caci ar fi un afront imens. NEMURITORII pot fi gasiti pe Internet oricând, in toate formele si traducerile, iar eu n-am primitîncă, nici dupa 40 de ani, drepturile de autor. La procesul contra acestui Nicolaescu, mi se impune, de catre Justitia Romana, acelasi impertinent expert contabil. Desi am schimbat biroul de avocatura, avocatii nu l-au recuzat pe acest criminal si nici nu l-au dat în judecata, cu toate ca există dovezi concrete ca a mintit si a produs niste expertize false.

Pe de alta parte, descopar in Art.35 aliniat 2 din O.G.2/2000 devenit Legea 156/2002, referitor la expertii tehnici judiciari si extrajudiciari, ca exista responasbilitati si sanctiuni si pentru acesti alesi ai Justitiei. Din păcate, avocatii mei actuali nu au pornit un proces impotriva acestui expert contabil, proces care ar fi lamurit si situatia cu Electrecord si ar fi blocat orice alta aparitie a acestui expert murdar. Acum aflu ca, dacă nu platesc inca jumatate din suma ce se acorda din nou acestui impertinent expert, adica inca 2.500 euro, pierd procesul. Daca stiam ca si a doua jumatate din bani se duce la acelasi expert in crima, nu plateam nici prima jumatate. Pe de alta parte, eu nu am cum sa obtin sumele acestea uriaşe. În plus, eu sunt cel furat. De când victimei i se face dreptate doar daca are bani?... Înseamnă că omului sarac, in tara asta, nu-i ramine decit sa puna mina pe flinta si sa se retraga in padure?... În sfârşit, dacă nu platesc aceasta suma pina pe 5 august, pierd procesul…..

Atât in România cât si in toate ţările civilizate, exista o lege a drepturilor de autor. In România ar trebui ca aceste drepturi sa fie apărate de institutia numita UCMR. Acesti domni incaseaza, din orice utilizare a muzicii, un anumit procent, din care isi pastreaza dinsii o suma si restul se imparte la compozitor si scriitor. Dar daca cineva imi foloseste piesele in concert, in taxiuri, hoteluri sau evenimente de tot felul, aceasta institutie ce face ? Nu se implică?

Pentru toate cele intimplate m-am decis sa nu mai platesc UCMR-ului nimic. M-au dat în judecată si au cistigat!!! In loc sa se judece cu Electrecordul si cu Sergiu Nicolaescu, ei ma ataca pe mine, desi era la mintea cocosului ca de la aceste doua institutii se luau mult mai multi bani decit din biletele vindute la citeva concerte.

Mai exista si o instiitutie numita CREDIDAM, care ar trebui sa plateasca niste sume pentru interpreti. Sumele intră de la radio, televiziune etc si ramin la ei, pentru că interpretul nu stie cind si unde a fost dat pe post. Pai in formatia Phoenix sunt trei interpreti ce locuiesc in tara si patru care locuiesc in strainatate. DE UNDE PÂNA UNDE SA STIM NOI CIND SI UNDE AM FOST TRANSMISI PE POSTURI? Aceste institutii nu au obligatia de a da socoteala pentru fiecare emisiune in care realizatorii se folosesc de artisti? Exista sau nu o lege?

Simati domni si doamne, vă cer părerea, pentru ca sunt sigur că răul nu va conduce lumea la infinit. Sunt sigur că nu sunt singurul exploatat şi furat de această societate. Dacă există undeva dreptate, atunci să se facă. Eu, dupa cum mă cunosc destui, nu voi ceda. Îmi trebuie totuşi suportul opiniei publice, care să-mi ţină spatele şi să mă încurajeze că merită să te baţi până câştigă BINELE şi DREPTATEA.

NICU COVACI

Sursa: www.certitudinea.ro