FESTIVALUL CALLATIS 2011. Lira Tracă, în sfârşit, la Roma!

În perioada 9 - 15 august 2011, la Roma va avea loc ediția a XII-a a Festivalului Callatis - Festivalul Românilor de Pretutindeni, sub genericul „Grazie Roma, Callatis ti saluta!”. Festivalul Callatis 2011, cu toate brandurile sale: Hai Acasă - Simpozionul Românilor de Pretutindeni, Plaza România - Salonul Artiștilor Români de Pretutindeni (SARP) și Miss Diaspora este organizat de Asociația Românilor din Italia (A.R.I.), Pro Familia și Aldaco Film, sub patronajul Roma Capitale (Primăria Generală a Romei).
În premieră, Festivalul Callatis se desfășoară în afara granițelor țării, la propunea A.R.I., pornind de la faptul că în Italia se află cea mai mare comunitate românească din diaspora.

„O picătură de sânge cântătoare”

Una dintre prezenţele insolite de la acest festival va fi Ion Creţeanu (Ion al Cobzei, după cognomenul nobiliar pe care i l-au dat Cristian Mihăilescu şi Felicia Filip), însoţit de nelipsita cobză şi ipingeaua roşie de Romanaţi, veche de peste 150 de ani. Prezenţa lui în Cetatea Eternă este o binemeritată împlinire a unui vis mai vechi. Anul trecut, pe 11 septembrie Ion Creţeanu urma să susţină, în faţa Columnei lui Traian, un concert în cadrul proiectului “Lira Tracă. Ion Creţeanu pe urmele lui Badea Cârţan. Al doilea dac coboară de pe Columnă”. Voia să atragă atenţia, prin acest concert-dezbatere, că există un element de brand naţional chiar în instrumentul la care cântă, şi anume cobza. Acest instrument era numit de romani Lira Tracă şi există suficiente argumente că era chiar lira la care cânta Orfeu, simbolul universal al muzicii esenţiale. Cocertul urma să fie susţinut de Federaţia Intelectualilor Români din Italia, condusă de Horia Corneliu Cicortaş. N-a fost să fie atunci, pentru că o grea problemă de sănătate a rapsodului a anulat proiectul. Se va întâmpla acum, cu prilejul Festivalului Callatis.

Dincolo de prestaţia propriu-zisă de pe scena festivalului, Ion Creţeanu va cânta şi în faţa Columnei, şi în faţa statuilor reprezentând prizonierii daci din Piaţa Poporului. Va cânta pentru sufletul lui, dar şi pentru sufletul cetăţenilor Romei.
Timp de şapte zile va fi peste tot, ca o hologramă halucinantă venită dintr-un mileniu pierdut sau, cum îi spunea Adam Puslojic, parafrazându-l pe Nichita, „ca o picătură de sânge cântătoare”.

Citeşte tot textul pe www.certitudinea.ro

Lira Tracă versus Coroana Sfântului Ştefan

Atacurile concertate asupra culturii şi spiritualităţii româneşti (în speţă împotriva identităţii naţionale) se fac pe toate căile, din toate părţile şi cu toate armele. Principalul „combatant” în această ofensivă fără precedent (şi principalul beneficiar, într-o perspectivă visată) este UDMR-ul - „calul troian” al nostalgiilor imperiale maghiare în Parlamentul şi Guvernul României. Nu insist, pentru că voi reveni într-un alt context, dar ţin să reamintesc că lucrările Congresului UDMR din februarie 2011 au fost deschise cu imnul Ungariei (vezi articolele „La congresul UDMR, Partidul Naţional Liberal a renunţat la particula NAŢIONAL” şi „Demonstraţia de forţă a UDMR-ului”).

Despre planificarea murdăriei

„A tăcea în fața unui atacator necinstit este o atitudine la fel de sinucigașă, ca și încercarea de a-i respinge acuzaţiile în termeni , dându-i o demnitate pe care el nu o are” – spunea Olavo de Carvalho în Spirala tăcerii şi banalizarea crimei. Şi continua: „Însăși murdăria, răutatea anumitor atacuri, sunt planificate astfel încât să constrângă victima, insuflând în ea repulsia de a se angaja în discuţii care îi sună degradant şi forţându-o astfel fie la tăcere, fie la o etalare de politeţe rece, superioară, care nu are cum să nu pară un simplu camuflaj improvizat al unei dureri insuportabile şi, prin urmare, o recunoaştere a înfrângerii. Nu poţi opri un atac refuzând să atingi cu un deget persoana agresorului sau demonstrându-i politicos că ceea ce face el este interzis de Codul Penal”.

Ficţiunile lui Marko Bela

La deschiderea oficială a târgului de carte, vicepremierul României, Marko Bela, a ţinut un discurs criptic - ba, mi s-a părut mie, chiar uşor ameninţător - despre puterea ficţiunii asupra realităţii: „Probabil că, acum 20 de ani, ar fi fost nu numai o ficţiune, dar ceva extrem de exagerat, chiar şi în lumea literaturii, să ne gândim că, peste 20 de ani, în 2011, în numele Ministerului Culturii şi al Guvernului României, va inaugura acest eveniment, extrem de important, un ministru al Culturii de naţionalitate maghiară. Mai mult, scriitor. Tot atât de exagerat ar fi fost dacă am fi vorbit despre un secretar de stat, ministru, de fapt, al Culturii din Ungaria, care pe atunci stătea în băncile Senatului României - mă refer la domnul Szocs Geza - împreună cu mine. (...) Am vrut cumva să trag un semnal de alarmă către scriitori că, uneori, în orice ficţiune există riscul de a se realiza”...

Nu ştiu la ce ficţiune făcea referire domnul Marko Belo, dar am toate motivele să cred (sau să mă tem!) că se referea la ficţiunea politică a Ungariei Mari sau la Imperiul Coroanei Sfântului Ştefan (sau la altele mai mărunte, ca autonomia Ţinutului Secuiesc, sau consulatul secuiesc de la Bruxelles). N-am nicio dovadă în acest sens, dar m-am gândit, cu aceeaşi „nevinovăţie” a intenţiei, ca, printr-un fel de mişcare de „aikido”, să redirecţionez sensul acestui discurs. Mai făcusem asta, la Craiova, dar într-un alt cadru şi cu altă semnificaţie...

Strategia „calului troian” şi „tehnica ofertei iluzorii”

Sâmbătă 28 mai, în cadrul Bookfest, aveam programată lansarea cărţii mele „De ce urâm femeile?”. Printr-un fericit concurs de împrejurări, cu ajutorul prietenilor de la „Bucureştii Vechi şi Noi” şi, în special, al „complicelui” Horia Barna (care făcea parte din stafful organizatoric al Târgului), lansarea a fost repartizată pe scena Arena a generosului stand al editurilor maghiare (Ungaria a fost, anul acesta, invitat special al Bookfest). Profitând de acest context, am renunţat la lansarea propriu-zisă a cărţii şi am improvizat, folosindu-mă de strategia „calului troian”, o mică lecţie de spiritualitatea tracă. În momentul în care toată lumea se aştepta ca subsemnatul să ţină un speach despre “De ce urâm femeile?”, din dreapta publicului a apărut, cântând la cobză, rapsodul Ion Creţeanu, îmbrăcat în ipingeaua lui roşie de Romanaţi, veche de peste 150 de ani. După câteva piese vechi cântate în faţa publicului, din ce în ce mai numeros (se adunaseră, la un moment dat, peste 200 de persoane, atrase de strania apariţie a cobzarului, dar mai ales de muzica sa, care se auzea în tot pavilionul), am luat totuşi cuvântul: “Îmi cer scuze că v-am minţit... V-am chemat la una şi vă ofer alta. Acest eveniment este, de fapt, ilustrarea unui text din cartea mea, , pe care ar fi trebuit să o prezint acum. Textul cu pricina se află la pagina 39 şi se numeşte ... Consider că sunt lucruri mai importante decât . Care e o carte bună – vă spun asta, ca să epuizăm totuşi subiectul – puteţi s-o cumpăraţi liniştiţi, nu veţi regreta. Dar oricât ar fi de bună, ea se înscrie în spaţiul restrâns, totuşi, al culturii. Or, ceea ce vreau să vă prezint eu aici ţine de spiritualitate, adică de zona lucrurilor esenţiale, generatoare de cultură”.

Ion Creţeanu lângă Ferenc Liszt

A urmat un concert impresionant al lui Ion Creţeanu, completat de câteva intervenţii verbale ale subsemnatului, privind vechimea şi încărcătura spirituală a cobzei: “E posibil ca acest instrument sălbatic, primitiv, care e cobza, să fie instrumentul la care cânta Orfeu. Cea mai veche referinţă scrisă privind asocierea dintre Orfeu şi Lira Tracă - aşa numeau romanii cobza – am găsit-o într-un document din 1833 din Italia, mai exact în arhiva Academiei Regale din Mantova, în comentariul ataşat unui basorelief antic, reprezentându-l pe Orfeu în Infern... Avem şansa, sustenabilă cu argumente istoriceşte acceptate, să fim posesori, prin patrimoniu imaterial, ai instrumentului la care cânta acel trac pe nume Orfeu – simbolul universal al muzicii. Dar cercetarea trebuie s-o facă etnologii, care sper să ridice de jos această mănuşă aruncată de un jurnalist”. Spre sfârşitul acestei pseudo-lansări de carte, mi-am divulgat scenariul: “Mă bucur că această lecţie de spiritualitate tracă a avut loc tocmai aici, pe scena standurile maghiare, pentru configurarea, în termeni reali, a unui schimb cultural corect. Nu cred că, pe parcursul târgului Bookfest 2011, această scenă a avut vreodată un public atât de numeros. Ceea ce, pentru mine, este o mare răsplată”.

Înainte de a coborî de pe scenă, împreună cu Ion Creţeanu, nu m-am putut abţine şi am adăugat: “Fotografiaţi-l pe cobzar lângă imaginea lui Ferenc Lizt de pe panou. Ei doi, prin ceea ce reprezintă, sunt compatibili şi eterni. La acest nivel de comunicare nu există problema regionalizării şi autonomiei... Şi nu uitaţi să cumpăraţi . E o carte bună”.

ION CREŢEANU ÎN ŢARA OAŞULUI (III)

ION CREŢEANU ÎN ŢARA OAŞULUI (II)

ION CREŢEANU ÎN ŢARA OAŞULUI (I)

La ce sunt bune dezastrele

OMENIA este un cuvânt peste care au crescut, din 1947 încoace, buruienile. Multe buruieni. Ne amintim, vag, că era cândva una din trăsăturile fundamentale ale poporului român. Între timp sensul şi semnificaţia acestui cuvânt au fost supuse unei campanii istorice de defrişare şi substituire cu plantaţii moderne de buruieni exotice. Urmărind la televizor ceea ce se întâmplă în ţară, realizez brusc că dezastrele sunt un fel de turnesol al conştiinţelor. Turnesolul, aşa cum se ştie, este un amestec chimic solubil, care este folosit ca indicator pH pentru a determina caracterul acid sau bazic al unei substanţe. Ei, bine - m-am gândit - potopul care ne distruge alege până la urmă grâul de neghină, caracterul de lipsa de caracter, credinţa de apostazie, OMENIA de neomenie. Dan Puric spunea odată că, la nevoie, spiritul unei naţii se poate retrage chiar şi într-un singur individ. Român nu este cel care îşi spoliază semenii şi face din cataclism un bussiness rentabil, ci cel care îşi dă haina – singura haină pe care o are - pentru a-l înveli pe altul care are mai multă nevoie de ea, sau cel care sare în valuri să salveze un copil sau un bătrân. Român nu este cel care se duce să se îmbete la cârciumă în timp ce puhoaiele îi devastează satul, şi chiar propria casă, ci cel care veghează ca şi el, beţivul fără conştiinţă, să fie salvat în caz de pericol. Nu limba vorbită te face român, ci OMENIA care animă fapta. Calitatea de a fi român, identitatea în general, nu ţi-o dă numele de pe buletin, cetăţenia oficială sau limba în care înjuri. Iar patriotismul nu poate fi legiferat prin referendum sau ordonanţe de urgenţă, el există sau nu există. De aici ni se trag toate, şi nefericirea naţională, dar şi incredibila vitalitate care ne-a făcut să supravieţuim peste veacuri. Raportul dintre conştiinţă şi opusul ei este raportul dintre Dumnezeu şi diavol din fiinţa noastră naţională. Câteva procente în plus de Dumnezeu ne-a ajutat să nu dispărem de pe hartă.
Priviţi cu atenţie bobul de grâu: are încrustat pe el chipul Domnului, poansonul de Meşter. Noi, oamenii, suntem chiar seminţele lui Dumnezeu, iar semnul lui în noi este OMENIA. Există şi experimente de laborator, de pe care a fost şters poansonul, identitatea. Există oameni cărora le este ruşine de ţara în care s-au născut, de părinţii care i-au adus pe lume, de istoria care le-a dat numele. Teoretic, această atitudine ar fi justificată, practic este o automutilare, care distruge ceea ce ai, dar nu-ţi conferă o altă identitate (vezi cazul Michael Jackson, care, vrând să fie alb, s-a transformat într-un monstru). Ştergerea identităţii este ca o operaţie estetică făcută de un măcelar, o sfidare imatură şi stupidă a lui Dumnezeu, o maimuţăreală a actului divin, o aroganţă bazată pe ignoranţă. Nu poţi să-ţi ştergi identitatea, pentru că nu eşti rezultatul unei reacţii chimice făcute în eprubetă, eşti OM, iar OMENIA este consecinţa firească a acestei identităţi. Şi nu te poţi manifesta ca om decât ca român, aşa cum ungurul se manifestă ca ungur, armeanul ca armean, ţiganul ca ţigan şi aşa mai departe. Nu poţi, român fiind, să te manifeşti ca ungur, armean sau ţigan…
Dar ce legătură au toate acestea cu inundaţiile? – ar putea întreba cineva. Au. Pentru că, iată, inundaţiile ne-au pus într-o situaţie limită în care trebuie să reacţionăm cumva. Unii, majoritatea, au reacţionat «băseşte», cu mici şi bere de zilele oraşului Dorohoi, în timp ce, tot de zilele oraşului, puhoaiele luau case şi vieţi omeneşti. Niciun pic de tulburare, de smerenie, sau măcar de decenţă nu i-a urnit din implacabila nesimţire. Niciun strop de OMENIE.
Am văzut şi un ins, un anonim, care, în timp ce aceleaşi puhoaie măturau totul în cale, nu s-a gândit la mici şi bere. Nu s-a gândit nici măcar să fugă, ceea ce i-ar fi fost la îndemână, căci era bărbat în putere. A încropit rapid o plută din scânduri, cu care a salvat opt vieţi omeneşti. Nouă ore a stat împreună cu acei oameni agăţaţi de pluta lui, până când autorităţile au avut curajul să vină să-i ia din mijlocul apelor. Acel om era un român. Cei care petreceau cu mici şi bere - ce erau ? Erau ceva? Diferenţa dintre acel om şi petrecăreţii din Dorohoi este diferenţa dintre popor şi populaţie. Vreau să spun, cu asta, că OMENIA este marea calitate a poporului român, aşa cum dezbinarea este marele păcat. Ce-a mai rămas din această calitate, sau cât din ea s-a transformat în mici şi bere, realizăm în timpul dezastrelor. Atunci se alege, cum spuneam, grâul de neghină. Boabele de grâu sunt, în mod fatal, mai puţine. Poate chiar foarte puţine. Au însă, ştanţate pe ele, chipul lui Dumnezeu şi proprietatea de a germina. Paradoxal, acest soi de grâu încolţeşte în situaţii limită…
Cred că dezastrele, acest insolit turnesol al faptelor, ne pot furniza o statistică fundamentală, care, la rândul ei, ne evaluează cantitativ şansele de salvare a României. O statistică la care puţini se gândesc: cât la sută din populaţie reprezintă poporul. Puţin. Atâta cât ne indică OMENIA.

P.S. M-a sunat ieri inginerul Ion Creţeanu… Îl ştiţi, e vestitul cobzar din Voineasa, acel «Grigore Leşe al sudului» despre care tot scriu. Era emoţionat. Are o mică moşie şi un conac în comuna Brastavăţu de lângă Corabia… Îl sunase paznicul conacului, nea Ion Gălan, un bătrân de 76 de ani. «Domnu’ inginer – i-a spus - , hai domne să aducem şi noi aici două familii dintre nenorociţii ăia peste care au venit apele… Să-i scoatem din iarnă, măcar, până le-o da statul ceva. Cu mâncarea ne-om descurca noi. Uite, le dau şi eu patru saci de făină». Nea Ion Gălan e cunoscut în toată zona ca mare meşter de căciuli de astrahan şi om de OMENIE.
Ar mai trebui adăugat un amănunt: bătrânul meşter e grav bolnav. Are cancer la stomac. În puţinele zile care i-au mai rămas, se gândeşte la «nenorociţii ăia peste care au venit apele»…

DOUĂ RASE PUR SÂNGE

Pe 23 mai, în Duminica Rusaliilor, un cobzar s-a împrietenit cu un cal alb. Cobzarul se numeşte - îl ştiţi! – Ion Creţeanu, iar pe cal îl cheamă Hadban. Amândoi sunt pur sânge: unul oltean, altul arab