CU LIRA TRACĂ PRIN CETATEA ETERNĂ. Recital de cobză în faţa Columnei lui Traian

În perioada 9-15 august a avut loc, la Roma, Festivalul Callatis. Era un pretext (şi un cadru potrivit) pentru reluarea unui proiect mai vechi al subsemnatului şi anume „Ion Creţeanu pe urmele lui Badea Cârţan. Al doilea dac coboară de pe Columnă”. N-a fost să fie în 2010, pentru că Ion Creţeanu s-a operat de cancer. Anul ăsta am reuşit. Am ajuns la Roma împreună cu echipa Festivalului Callatis, dar fără să facem parte din acea echipă. A fost o experienţă tristă sub multe aspecte - poate că voi reveni vreodată asupra ei - dar important e că Ion Creţenu a reuşit să facă ceea ce ne propusesem în urmă cu un an: să cânte la cobză - la LIRA TRACĂ !– chiar lângă Columna lui Traian. A făcut-o! Am făcut-o, de fapt, dacă se pune şi cel care a fost cu ideea şi susţinerea...

Şi nu doar la Columnă a cântat Ion Creţeanu, ci aproape prin toată Roma istorică, atât cât ne-au putut duce picioarele într-o zi toridă de august.

Am plecat de la Academia di Romania, spre Vila Borghese, am coborât în Piaza del Popolo, apoi, pe Corso, ne-am îndreptat spre Colosseum, trecând pe lângă Capitoliu. Creţeanu i-a cântat din cobză lui Iulius Caesar, lui Octavian Augustus şi altor statui celebre. A fost un fel de colind paradoxal şi unic, în miez de vară, prin Cetatea Eternă...

La Columnă a ţinut un adevărat recital, în faţa unui public aleator şi eclectic, mai mult turişti străini decât italieni... Au vrut să-i dea bani, dar i-am oprit spunându-le (fac această mărturisire, asumându-mi riscul de a fi considerat rasist) că „suntem români, nu ţigani”. Poate am exagerat asociind cerşetoria cu dominanta ocupaţională a etniei deşi, statistic, în ceea ce-i priveşte, doar furturile sunt mai bine reprezentate...

Dar nici prea multe explicaţii nu aveam cum să le dau acelor străini uimiţi. Şi ce să le spun, în fond? Că omul ăsta nu cânta pentru ei, ci pentru el însuşi? Sau că „n-am venit să cerem, am venit să dăm”? Cine ar fi înţeles?...

START COLIND! Statuia lui Vasile Gorduz din curtea Academiei Române din Roma: Traian şi Lupoaica cu trei ţâţe, cărora i-am adăugat o cobză...

Pe Corso...

În faţa Capitoliului...

Lângă Iulius Caesar...

... şi Octavian Augustus...

Aproape de Columnă...

Şi, în sfârşit...

... Şi, din nou la statuia lui Traian cu lupoaica (şi cobza!) în braţe...

P.S. Ion Creţeanu a cântat şi la Festivalul Callatis. Iată-l, pe scena din Piaţa Capitoliului, alături de Felicia Filip, Cristian Mihăilescu şi taraful din Morunglav:

Sursa: www.certitudinea.ro

S-a născut un nou instrument... arhaic: COBZA UNGUREASCĂ!

Zilele acestea, în timp ce Ion Creţeanu preda, în al doilea an consecutiv, cursuri de cobză la Muzeul Satului, primesc de la o prietenă un telefon prin care mă anunţă că se află în Oradea, unde a participat la Festivalul anual intitulat „Zilele Municipiului Oradea”. Motivul telefonului era un fapt care a intrigat-o: printre „prestatorii” artistici ai festivalului era şi o trupă maghiară de muzică medievală, printre care se afla şi un... cobzar. L-a întrebat pe respectivul cum se numeşte instrumentul la care cântă iar acesta i-a spus că e o COBZĂ UNGUREASCĂ. Intrigat, la rândul meu, am rugat-o să-i facă o poză cu telefonul şi să mi-o trimită. Iat-o:

Acuma stau şi mă întreb: de ce s-o fi numind acest instrument „cobză ungurească” şi de când? Eu ştiam că se numeşte COBZĂ şi atât. Şi că romanii o numeau LIRA TRACĂ. O fi rebotezat-o băiatul ăla, pentru că o ţine pe dreapta?.. Pentru conformitate, iată cum arată instrumentul în mâinile unui cobzar adevărat, Ion Creţeanu, adică într-un context mai apropiat de originea lui arhaică...


Povestesc faza unui amic şi-i cer părerea, întrebându-l cum să interpretez „pirateria”: ca pe o ignoranţă sau ca pe o viclenie? „Bă, – zice – tu nu vezi că ăştia sunt calificaţi în furtul de identitate? Ni l-au luat pe Iancu de Hunedoara şi au zis că-i ungur. Ne-au luat palinca, ciobănescul mioritic, ne-au luat Harghita şi Covasna, rebotezându-le Ţinutul Secuiesc, or să ne ia bisericile şi porţile maramureşene şi or să scrie pe ele Made in Hungaria. Ce mai contează o cobză în plus sau în minus?”. Amicul meu este istoric şi e cam nervos, dar înclin să-i dau dreptate. Mi-am adus aminte că, în urmă cu câteva luni, semnalam pe CERTITUDINEA că un călător român, iubitor de cultură tradiţională, a descoperit, în peregrinările sale prin Ungaria, foarte multe ulcioare ciudate, cu figuri zoomorfe şi antropomorfe, care nu prea ţineau de cultura şi spiritualitatea maghiară. Cerând explicaţii, i s-a dat un răspuns care l-a lăsat perplex: producţia acestor obiecte era de dată foarte recentă, de numai câţiva ani, şi nu ţinea, într-adevăr, de tradiţiile poporului maghiar. Au fost preluate, pur şi simplu, multiplicate şi scoase pe piaţă, dintr-o carte apărută în 1997 la... Muzeul Ţăranului Român! Cartea, care este un album de artă, se numeşte „Ulcioare de nuntă” şi aparţine etnografului Georgeta Roşu, director general adjunct la MTR. Uluitor nu este faptul în sine, anume că în Ungaria se vând ulcioare româneşti, ci nefirescul fenomenului: spiritualitatea unui popor generează în altă ţară o piaţă prosperă, în timp ce în ţara de origine această sursă de câştig este total ignorată...

Îmi menţin nedumerirea şi amărăciunea din textul menţionat, cu adăugirea că amicul meu, istoricul, s-ar putea să aibă dreptate în privinţa hilarei piraterii cu „cobza ungurească”. Aşa că râd, pentru că am de ce, dar îmi încarc şi flinta, că nu se ştie! Dacă zic ungurii că le-am furat cobza? Îi cred în stare căci, vorba lui Marko Bela la deschiderea BookFest, „orice ficţiune poate deveni realitate”...

Lira Tracă versus Coroana Sfântului Ştefan

Atacurile concertate asupra culturii şi spiritualităţii româneşti (în speţă împotriva identităţii naţionale) se fac pe toate căile, din toate părţile şi cu toate armele. Principalul „combatant” în această ofensivă fără precedent (şi principalul beneficiar, într-o perspectivă visată) este UDMR-ul - „calul troian” al nostalgiilor imperiale maghiare în Parlamentul şi Guvernul României. Nu insist, pentru că voi reveni într-un alt context, dar ţin să reamintesc că lucrările Congresului UDMR din februarie 2011 au fost deschise cu imnul Ungariei (vezi articolele „La congresul UDMR, Partidul Naţional Liberal a renunţat la particula NAŢIONAL” şi „Demonstraţia de forţă a UDMR-ului”).

Despre planificarea murdăriei

„A tăcea în fața unui atacator necinstit este o atitudine la fel de sinucigașă, ca și încercarea de a-i respinge acuzaţiile în termeni , dându-i o demnitate pe care el nu o are” – spunea Olavo de Carvalho în Spirala tăcerii şi banalizarea crimei. Şi continua: „Însăși murdăria, răutatea anumitor atacuri, sunt planificate astfel încât să constrângă victima, insuflând în ea repulsia de a se angaja în discuţii care îi sună degradant şi forţându-o astfel fie la tăcere, fie la o etalare de politeţe rece, superioară, care nu are cum să nu pară un simplu camuflaj improvizat al unei dureri insuportabile şi, prin urmare, o recunoaştere a înfrângerii. Nu poţi opri un atac refuzând să atingi cu un deget persoana agresorului sau demonstrându-i politicos că ceea ce face el este interzis de Codul Penal”.

Ficţiunile lui Marko Bela

La deschiderea oficială a târgului de carte, vicepremierul României, Marko Bela, a ţinut un discurs criptic - ba, mi s-a părut mie, chiar uşor ameninţător - despre puterea ficţiunii asupra realităţii: „Probabil că, acum 20 de ani, ar fi fost nu numai o ficţiune, dar ceva extrem de exagerat, chiar şi în lumea literaturii, să ne gândim că, peste 20 de ani, în 2011, în numele Ministerului Culturii şi al Guvernului României, va inaugura acest eveniment, extrem de important, un ministru al Culturii de naţionalitate maghiară. Mai mult, scriitor. Tot atât de exagerat ar fi fost dacă am fi vorbit despre un secretar de stat, ministru, de fapt, al Culturii din Ungaria, care pe atunci stătea în băncile Senatului României - mă refer la domnul Szocs Geza - împreună cu mine. (...) Am vrut cumva să trag un semnal de alarmă către scriitori că, uneori, în orice ficţiune există riscul de a se realiza”...

Nu ştiu la ce ficţiune făcea referire domnul Marko Belo, dar am toate motivele să cred (sau să mă tem!) că se referea la ficţiunea politică a Ungariei Mari sau la Imperiul Coroanei Sfântului Ştefan (sau la altele mai mărunte, ca autonomia Ţinutului Secuiesc, sau consulatul secuiesc de la Bruxelles). N-am nicio dovadă în acest sens, dar m-am gândit, cu aceeaşi „nevinovăţie” a intenţiei, ca, printr-un fel de mişcare de „aikido”, să redirecţionez sensul acestui discurs. Mai făcusem asta, la Craiova, dar într-un alt cadru şi cu altă semnificaţie...

Strategia „calului troian” şi „tehnica ofertei iluzorii”

Sâmbătă 28 mai, în cadrul Bookfest, aveam programată lansarea cărţii mele „De ce urâm femeile?”. Printr-un fericit concurs de împrejurări, cu ajutorul prietenilor de la „Bucureştii Vechi şi Noi” şi, în special, al „complicelui” Horia Barna (care făcea parte din stafful organizatoric al Târgului), lansarea a fost repartizată pe scena Arena a generosului stand al editurilor maghiare (Ungaria a fost, anul acesta, invitat special al Bookfest). Profitând de acest context, am renunţat la lansarea propriu-zisă a cărţii şi am improvizat, folosindu-mă de strategia „calului troian”, o mică lecţie de spiritualitatea tracă. În momentul în care toată lumea se aştepta ca subsemnatul să ţină un speach despre “De ce urâm femeile?”, din dreapta publicului a apărut, cântând la cobză, rapsodul Ion Creţeanu, îmbrăcat în ipingeaua lui roşie de Romanaţi, veche de peste 150 de ani. După câteva piese vechi cântate în faţa publicului, din ce în ce mai numeros (se adunaseră, la un moment dat, peste 200 de persoane, atrase de strania apariţie a cobzarului, dar mai ales de muzica sa, care se auzea în tot pavilionul), am luat totuşi cuvântul: “Îmi cer scuze că v-am minţit... V-am chemat la una şi vă ofer alta. Acest eveniment este, de fapt, ilustrarea unui text din cartea mea, , pe care ar fi trebuit să o prezint acum. Textul cu pricina se află la pagina 39 şi se numeşte ... Consider că sunt lucruri mai importante decât . Care e o carte bună – vă spun asta, ca să epuizăm totuşi subiectul – puteţi s-o cumpăraţi liniştiţi, nu veţi regreta. Dar oricât ar fi de bună, ea se înscrie în spaţiul restrâns, totuşi, al culturii. Or, ceea ce vreau să vă prezint eu aici ţine de spiritualitate, adică de zona lucrurilor esenţiale, generatoare de cultură”.

Ion Creţeanu lângă Ferenc Liszt

A urmat un concert impresionant al lui Ion Creţeanu, completat de câteva intervenţii verbale ale subsemnatului, privind vechimea şi încărcătura spirituală a cobzei: “E posibil ca acest instrument sălbatic, primitiv, care e cobza, să fie instrumentul la care cânta Orfeu. Cea mai veche referinţă scrisă privind asocierea dintre Orfeu şi Lira Tracă - aşa numeau romanii cobza – am găsit-o într-un document din 1833 din Italia, mai exact în arhiva Academiei Regale din Mantova, în comentariul ataşat unui basorelief antic, reprezentându-l pe Orfeu în Infern... Avem şansa, sustenabilă cu argumente istoriceşte acceptate, să fim posesori, prin patrimoniu imaterial, ai instrumentului la care cânta acel trac pe nume Orfeu – simbolul universal al muzicii. Dar cercetarea trebuie s-o facă etnologii, care sper să ridice de jos această mănuşă aruncată de un jurnalist”. Spre sfârşitul acestei pseudo-lansări de carte, mi-am divulgat scenariul: “Mă bucur că această lecţie de spiritualitate tracă a avut loc tocmai aici, pe scena standurile maghiare, pentru configurarea, în termeni reali, a unui schimb cultural corect. Nu cred că, pe parcursul târgului Bookfest 2011, această scenă a avut vreodată un public atât de numeros. Ceea ce, pentru mine, este o mare răsplată”.

Înainte de a coborî de pe scenă, împreună cu Ion Creţeanu, nu m-am putut abţine şi am adăugat: “Fotografiaţi-l pe cobzar lângă imaginea lui Ferenc Lizt de pe panou. Ei doi, prin ceea ce reprezintă, sunt compatibili şi eterni. La acest nivel de comunicare nu există problema regionalizării şi autonomiei... Şi nu uitaţi să cumpăraţi . E o carte bună”.

ION CREŢEANU DIN VOINEASA ÎN SĂPÂNŢA LUI TOADER ŞTEŢCA

ION CREŢEANU ÎN ŢARA OAŞULUI (III)

ION CREŢEANU ÎN ŢARA OAŞULUI (II)

ION CREŢEANU ÎN ŢARA OAŞULUI (I)

DOUĂ RASE PUR SÂNGE

Pe 23 mai, în Duminica Rusaliilor, un cobzar s-a împrietenit cu un cal alb. Cobzarul se numeşte - îl ştiţi! – Ion Creţeanu, iar pe cal îl cheamă Hadban. Amândoi sunt pur sânge: unul oltean, altul arab