CU LIRA TRACĂ PRIN CETATEA ETERNĂ. Recital de cobză în faţa Columnei lui Traian

În perioada 9-15 august a avut loc, la Roma, Festivalul Callatis. Era un pretext (şi un cadru potrivit) pentru reluarea unui proiect mai vechi al subsemnatului şi anume „Ion Creţeanu pe urmele lui Badea Cârţan. Al doilea dac coboară de pe Columnă”. N-a fost să fie în 2010, pentru că Ion Creţeanu s-a operat de cancer. Anul ăsta am reuşit. Am ajuns la Roma împreună cu echipa Festivalului Callatis, dar fără să facem parte din acea echipă. A fost o experienţă tristă sub multe aspecte - poate că voi reveni vreodată asupra ei - dar important e că Ion Creţenu a reuşit să facă ceea ce ne propusesem în urmă cu un an: să cânte la cobză - la LIRA TRACĂ !– chiar lângă Columna lui Traian. A făcut-o! Am făcut-o, de fapt, dacă se pune şi cel care a fost cu ideea şi susţinerea...

Şi nu doar la Columnă a cântat Ion Creţeanu, ci aproape prin toată Roma istorică, atât cât ne-au putut duce picioarele într-o zi toridă de august.

Am plecat de la Academia di Romania, spre Vila Borghese, am coborât în Piaza del Popolo, apoi, pe Corso, ne-am îndreptat spre Colosseum, trecând pe lângă Capitoliu. Creţeanu i-a cântat din cobză lui Iulius Caesar, lui Octavian Augustus şi altor statui celebre. A fost un fel de colind paradoxal şi unic, în miez de vară, prin Cetatea Eternă...

La Columnă a ţinut un adevărat recital, în faţa unui public aleator şi eclectic, mai mult turişti străini decât italieni... Au vrut să-i dea bani, dar i-am oprit spunându-le (fac această mărturisire, asumându-mi riscul de a fi considerat rasist) că „suntem români, nu ţigani”. Poate am exagerat asociind cerşetoria cu dominanta ocupaţională a etniei deşi, statistic, în ceea ce-i priveşte, doar furturile sunt mai bine reprezentate...

Dar nici prea multe explicaţii nu aveam cum să le dau acelor străini uimiţi. Şi ce să le spun, în fond? Că omul ăsta nu cânta pentru ei, ci pentru el însuşi? Sau că „n-am venit să cerem, am venit să dăm”? Cine ar fi înţeles?...

START COLIND! Statuia lui Vasile Gorduz din curtea Academiei Române din Roma: Traian şi Lupoaica cu trei ţâţe, cărora i-am adăugat o cobză...

Pe Corso...

În faţa Capitoliului...

Lângă Iulius Caesar...

... şi Octavian Augustus...

Aproape de Columnă...

Şi, în sfârşit...

... Şi, din nou la statuia lui Traian cu lupoaica (şi cobza!) în braţe...

P.S. Ion Creţeanu a cântat şi la Festivalul Callatis. Iată-l, pe scena din Piaţa Capitoliului, alături de Felicia Filip, Cristian Mihăilescu şi taraful din Morunglav:

Sursa: www.certitudinea.ro

S-a născut un nou instrument... arhaic: COBZA UNGUREASCĂ!

Zilele acestea, în timp ce Ion Creţeanu preda, în al doilea an consecutiv, cursuri de cobză la Muzeul Satului, primesc de la o prietenă un telefon prin care mă anunţă că se află în Oradea, unde a participat la Festivalul anual intitulat „Zilele Municipiului Oradea”. Motivul telefonului era un fapt care a intrigat-o: printre „prestatorii” artistici ai festivalului era şi o trupă maghiară de muzică medievală, printre care se afla şi un... cobzar. L-a întrebat pe respectivul cum se numeşte instrumentul la care cântă iar acesta i-a spus că e o COBZĂ UNGUREASCĂ. Intrigat, la rândul meu, am rugat-o să-i facă o poză cu telefonul şi să mi-o trimită. Iat-o:

Acuma stau şi mă întreb: de ce s-o fi numind acest instrument „cobză ungurească” şi de când? Eu ştiam că se numeşte COBZĂ şi atât. Şi că romanii o numeau LIRA TRACĂ. O fi rebotezat-o băiatul ăla, pentru că o ţine pe dreapta?.. Pentru conformitate, iată cum arată instrumentul în mâinile unui cobzar adevărat, Ion Creţeanu, adică într-un context mai apropiat de originea lui arhaică...


Povestesc faza unui amic şi-i cer părerea, întrebându-l cum să interpretez „pirateria”: ca pe o ignoranţă sau ca pe o viclenie? „Bă, – zice – tu nu vezi că ăştia sunt calificaţi în furtul de identitate? Ni l-au luat pe Iancu de Hunedoara şi au zis că-i ungur. Ne-au luat palinca, ciobănescul mioritic, ne-au luat Harghita şi Covasna, rebotezându-le Ţinutul Secuiesc, or să ne ia bisericile şi porţile maramureşene şi or să scrie pe ele Made in Hungaria. Ce mai contează o cobză în plus sau în minus?”. Amicul meu este istoric şi e cam nervos, dar înclin să-i dau dreptate. Mi-am adus aminte că, în urmă cu câteva luni, semnalam pe CERTITUDINEA că un călător român, iubitor de cultură tradiţională, a descoperit, în peregrinările sale prin Ungaria, foarte multe ulcioare ciudate, cu figuri zoomorfe şi antropomorfe, care nu prea ţineau de cultura şi spiritualitatea maghiară. Cerând explicaţii, i s-a dat un răspuns care l-a lăsat perplex: producţia acestor obiecte era de dată foarte recentă, de numai câţiva ani, şi nu ţinea, într-adevăr, de tradiţiile poporului maghiar. Au fost preluate, pur şi simplu, multiplicate şi scoase pe piaţă, dintr-o carte apărută în 1997 la... Muzeul Ţăranului Român! Cartea, care este un album de artă, se numeşte „Ulcioare de nuntă” şi aparţine etnografului Georgeta Roşu, director general adjunct la MTR. Uluitor nu este faptul în sine, anume că în Ungaria se vând ulcioare româneşti, ci nefirescul fenomenului: spiritualitatea unui popor generează în altă ţară o piaţă prosperă, în timp ce în ţara de origine această sursă de câştig este total ignorată...

Îmi menţin nedumerirea şi amărăciunea din textul menţionat, cu adăugirea că amicul meu, istoricul, s-ar putea să aibă dreptate în privinţa hilarei piraterii cu „cobza ungurească”. Aşa că râd, pentru că am de ce, dar îmi încarc şi flinta, că nu se ştie! Dacă zic ungurii că le-am furat cobza? Îi cred în stare căci, vorba lui Marko Bela la deschiderea BookFest, „orice ficţiune poate deveni realitate”...

ION CREŢEANU DIN VOINEASA ÎN SĂPÂNŢA LUI TOADER ŞTEŢCA

La ce sunt bune dezastrele

OMENIA este un cuvânt peste care au crescut, din 1947 încoace, buruienile. Multe buruieni. Ne amintim, vag, că era cândva una din trăsăturile fundamentale ale poporului român. Între timp sensul şi semnificaţia acestui cuvânt au fost supuse unei campanii istorice de defrişare şi substituire cu plantaţii moderne de buruieni exotice. Urmărind la televizor ceea ce se întâmplă în ţară, realizez brusc că dezastrele sunt un fel de turnesol al conştiinţelor. Turnesolul, aşa cum se ştie, este un amestec chimic solubil, care este folosit ca indicator pH pentru a determina caracterul acid sau bazic al unei substanţe. Ei, bine - m-am gândit - potopul care ne distruge alege până la urmă grâul de neghină, caracterul de lipsa de caracter, credinţa de apostazie, OMENIA de neomenie. Dan Puric spunea odată că, la nevoie, spiritul unei naţii se poate retrage chiar şi într-un singur individ. Român nu este cel care îşi spoliază semenii şi face din cataclism un bussiness rentabil, ci cel care îşi dă haina – singura haină pe care o are - pentru a-l înveli pe altul care are mai multă nevoie de ea, sau cel care sare în valuri să salveze un copil sau un bătrân. Român nu este cel care se duce să se îmbete la cârciumă în timp ce puhoaiele îi devastează satul, şi chiar propria casă, ci cel care veghează ca şi el, beţivul fără conştiinţă, să fie salvat în caz de pericol. Nu limba vorbită te face român, ci OMENIA care animă fapta. Calitatea de a fi român, identitatea în general, nu ţi-o dă numele de pe buletin, cetăţenia oficială sau limba în care înjuri. Iar patriotismul nu poate fi legiferat prin referendum sau ordonanţe de urgenţă, el există sau nu există. De aici ni se trag toate, şi nefericirea naţională, dar şi incredibila vitalitate care ne-a făcut să supravieţuim peste veacuri. Raportul dintre conştiinţă şi opusul ei este raportul dintre Dumnezeu şi diavol din fiinţa noastră naţională. Câteva procente în plus de Dumnezeu ne-a ajutat să nu dispărem de pe hartă.
Priviţi cu atenţie bobul de grâu: are încrustat pe el chipul Domnului, poansonul de Meşter. Noi, oamenii, suntem chiar seminţele lui Dumnezeu, iar semnul lui în noi este OMENIA. Există şi experimente de laborator, de pe care a fost şters poansonul, identitatea. Există oameni cărora le este ruşine de ţara în care s-au născut, de părinţii care i-au adus pe lume, de istoria care le-a dat numele. Teoretic, această atitudine ar fi justificată, practic este o automutilare, care distruge ceea ce ai, dar nu-ţi conferă o altă identitate (vezi cazul Michael Jackson, care, vrând să fie alb, s-a transformat într-un monstru). Ştergerea identităţii este ca o operaţie estetică făcută de un măcelar, o sfidare imatură şi stupidă a lui Dumnezeu, o maimuţăreală a actului divin, o aroganţă bazată pe ignoranţă. Nu poţi să-ţi ştergi identitatea, pentru că nu eşti rezultatul unei reacţii chimice făcute în eprubetă, eşti OM, iar OMENIA este consecinţa firească a acestei identităţi. Şi nu te poţi manifesta ca om decât ca român, aşa cum ungurul se manifestă ca ungur, armeanul ca armean, ţiganul ca ţigan şi aşa mai departe. Nu poţi, român fiind, să te manifeşti ca ungur, armean sau ţigan…
Dar ce legătură au toate acestea cu inundaţiile? – ar putea întreba cineva. Au. Pentru că, iată, inundaţiile ne-au pus într-o situaţie limită în care trebuie să reacţionăm cumva. Unii, majoritatea, au reacţionat «băseşte», cu mici şi bere de zilele oraşului Dorohoi, în timp ce, tot de zilele oraşului, puhoaiele luau case şi vieţi omeneşti. Niciun pic de tulburare, de smerenie, sau măcar de decenţă nu i-a urnit din implacabila nesimţire. Niciun strop de OMENIE.
Am văzut şi un ins, un anonim, care, în timp ce aceleaşi puhoaie măturau totul în cale, nu s-a gândit la mici şi bere. Nu s-a gândit nici măcar să fugă, ceea ce i-ar fi fost la îndemână, căci era bărbat în putere. A încropit rapid o plută din scânduri, cu care a salvat opt vieţi omeneşti. Nouă ore a stat împreună cu acei oameni agăţaţi de pluta lui, până când autorităţile au avut curajul să vină să-i ia din mijlocul apelor. Acel om era un român. Cei care petreceau cu mici şi bere - ce erau ? Erau ceva? Diferenţa dintre acel om şi petrecăreţii din Dorohoi este diferenţa dintre popor şi populaţie. Vreau să spun, cu asta, că OMENIA este marea calitate a poporului român, aşa cum dezbinarea este marele păcat. Ce-a mai rămas din această calitate, sau cât din ea s-a transformat în mici şi bere, realizăm în timpul dezastrelor. Atunci se alege, cum spuneam, grâul de neghină. Boabele de grâu sunt, în mod fatal, mai puţine. Poate chiar foarte puţine. Au însă, ştanţate pe ele, chipul lui Dumnezeu şi proprietatea de a germina. Paradoxal, acest soi de grâu încolţeşte în situaţii limită…
Cred că dezastrele, acest insolit turnesol al faptelor, ne pot furniza o statistică fundamentală, care, la rândul ei, ne evaluează cantitativ şansele de salvare a României. O statistică la care puţini se gândesc: cât la sută din populaţie reprezintă poporul. Puţin. Atâta cât ne indică OMENIA.

P.S. M-a sunat ieri inginerul Ion Creţeanu… Îl ştiţi, e vestitul cobzar din Voineasa, acel «Grigore Leşe al sudului» despre care tot scriu. Era emoţionat. Are o mică moşie şi un conac în comuna Brastavăţu de lângă Corabia… Îl sunase paznicul conacului, nea Ion Gălan, un bătrân de 76 de ani. «Domnu’ inginer – i-a spus - , hai domne să aducem şi noi aici două familii dintre nenorociţii ăia peste care au venit apele… Să-i scoatem din iarnă, măcar, până le-o da statul ceva. Cu mâncarea ne-om descurca noi. Uite, le dau şi eu patru saci de făină». Nea Ion Gălan e cunoscut în toată zona ca mare meşter de căciuli de astrahan şi om de OMENIE.
Ar mai trebui adăugat un amănunt: bătrânul meşter e grav bolnav. Are cancer la stomac. În puţinele zile care i-au mai rămas, se gândeşte la «nenorociţii ăia peste care au venit apele»…

DOUĂ RASE PUR SÂNGE

Pe 23 mai, în Duminica Rusaliilor, un cobzar s-a împrietenit cu un cal alb. Cobzarul se numeşte - îl ştiţi! – Ion Creţeanu, iar pe cal îl cheamă Hadban. Amândoi sunt pur sânge: unul oltean, altul arab