Nu suntem secui, suntem celţi!

Problema pieţei de artă din România, în raport cu cea din Europa, seamănă cu problema Ţinutului Secuiesc în România. Ei, secuii, au pretenţia de a vorbi exclusiv ungureşte, în mijlocul unei ţări care vorbeşte exclusiv româneşte. Sau, altfel spus, ar vrea să converseze cu România în limba maghiară. Asta reclamă, bineînţeles, drepturi suplimentare pe care, la un moment dat, nimeni nu mai vrea să le acorde. Şi atunci apare conflictul interetnic.

Tot aşa şi noi (când spun „noi” nu mă refer, totuşi, chiar la toată lumea): am vrea să vorbim cu Europa în limba română şi nimeni nu ne bagă în seamă, chit că e dreptul nostru istoric, ancestral şi pre-indo-european la limba maternă. Şi, la o adică, chiar nu ne împiedică nimeni, atâta doar că vorbim singuri. Piaţa de artă reflectă cel mai bine această realitate, cu toate aspectele ei, unele tragice, altele comice. Avem artişti de patrimoniu la care ne închinăm ca la Zamolxe şi suntem indignaţi că Europa nu-i recunoaşte. Păi, dacă vorbesc româneşte...!?

Limbajul valorii, mai exact al valorizării, este piaţa. Dacă un artist nu circulă (mă refer la operele lui), adică nu e expus şi supus procesului de vânzare-cumpărare, cum să capete cotă de piaţă? Acesta e limbajul în care ne putem înţelege cu Europa şi cu întreg mapamondul, când vine vorba de artă. Poate fi genial Grigorescu (chiar cred că este), dar ce folos, dacă o ştim numai noi? Deocamdată, e genial în valoare de aproximativ 100.000 euro, cu cât s-a vândut cel mai scump tablou al său în străinătate, nu de 270.000 euro, cu cât s-a vândut cel mai scump tablou al său în România. Dar şi aşa, până la Brauner sau la Brâncuşi e cale lungă de vorbit în limbaj european.

Însă nu Grigorescu e problema „secuiască” a pieţei de artă din România (el reprezintă un caz special, ce poate fi abordat şi lămurit într-un alt context). Problema noastră e că înţelegem piaţa de artă ca la Bucureşti, Cluj, Bacău, Bârlad, Sânnicolaul Mare sau Tecuci. Ce se vinde şi se cumpără aici, ăla e reperul. Adică, în timp ce colecţionarii români se „bat” pe Radu Dărângă, Jean Cheller, Ippolit Strâmbu, Adam Bălţatu, Gh. Vânătoru, Iosif Iser, Tia Peltz, Samuel Mutzner sau Nicolae Dărăscu, la Christie’s şi Sotheby’s se ating nişte „scoruri” colosale, fără precedent în istorie, la licitaţiile cu lucrări de artă contemporană. Le-am semnalat cu altă ocazie...

Dar stau şi mă întreb: cât de „secui” trebuie să fii, ca să refuzi oportunitatea unui limbaj universal (şi a unor câştiguri la scara corespunzătoare), când nimeni nu-ţi interzice accesul, ba chiar te invită la „conversaţie”? De ce vrem să fim enclavă, când nu există graniţe? De ce cumpărăm zece picturi de Ippolit Strâmbu, când, cu aceeaşi bani, putem cumpăra o singură lucrare de artă contemporană, „susceptibilă” de a-şi înzeci preţul?

Răspunsul este că nu ştim limba. Nu ştim ce este arta contemporană, nu ştim cine sunt Andy Warhol, Donald Judd, Adrian Costea, Marino di Teana, Jasper Johns, Mel Kendrick, Yves Klein sau Mark Rothko şi nici de ce se dau atâţia bani pe lucrările lor. O fi vorba de o formă de investiţie? Nu ştim nici asta, şi nici nu vrem să ştim. Investitorii noştri în artă (cărora acest text le este cumva dedicat) cumpără, de fapt suveniruri, socotind că fac un bussines. Fac, într-adevăr, dar unul de nivelul Bîrladului, Tecuciului sau al Ţinutului Secuiesc. Deşi, cu aceeaşi bani, dar cu o informaţie elementară şi un strop de viziune, ar putea să încerce ceva gen New York sau Paris...

E clar, suntem secui! Iar când vom realiza asta, nici măcar nu o vom recunoaşte. Vom schimba discursul şi vom spune răspicat că, de fapt, suntem celţi. Şi o vom lua de la capăt.

Sursă: certitudinea.ro