Nu suntem secui, suntem celţi!

Problema pieţei de artă din România, în raport cu cea din Europa, seamănă cu problema Ţinutului Secuiesc în România. Ei, secuii, au pretenţia de a vorbi exclusiv ungureşte, în mijlocul unei ţări care vorbeşte exclusiv româneşte. Sau, altfel spus, ar vrea să converseze cu România în limba maghiară. Asta reclamă, bineînţeles, drepturi suplimentare pe care, la un moment dat, nimeni nu mai vrea să le acorde. Şi atunci apare conflictul interetnic.

Tot aşa şi noi (când spun „noi” nu mă refer, totuşi, chiar la toată lumea): am vrea să vorbim cu Europa în limba română şi nimeni nu ne bagă în seamă, chit că e dreptul nostru istoric, ancestral şi pre-indo-european la limba maternă. Şi, la o adică, chiar nu ne împiedică nimeni, atâta doar că vorbim singuri. Piaţa de artă reflectă cel mai bine această realitate, cu toate aspectele ei, unele tragice, altele comice. Avem artişti de patrimoniu la care ne închinăm ca la Zamolxe şi suntem indignaţi că Europa nu-i recunoaşte. Păi, dacă vorbesc româneşte...!?

Limbajul valorii, mai exact al valorizării, este piaţa. Dacă un artist nu circulă (mă refer la operele lui), adică nu e expus şi supus procesului de vânzare-cumpărare, cum să capete cotă de piaţă? Acesta e limbajul în care ne putem înţelege cu Europa şi cu întreg mapamondul, când vine vorba de artă. Poate fi genial Grigorescu (chiar cred că este), dar ce folos, dacă o ştim numai noi? Deocamdată, e genial în valoare de aproximativ 100.000 euro, cu cât s-a vândut cel mai scump tablou al său în străinătate, nu de 270.000 euro, cu cât s-a vândut cel mai scump tablou al său în România. Dar şi aşa, până la Brauner sau la Brâncuşi e cale lungă de vorbit în limbaj european.

Însă nu Grigorescu e problema „secuiască” a pieţei de artă din România (el reprezintă un caz special, ce poate fi abordat şi lămurit într-un alt context). Problema noastră e că înţelegem piaţa de artă ca la Bucureşti, Cluj, Bacău, Bârlad, Sânnicolaul Mare sau Tecuci. Ce se vinde şi se cumpără aici, ăla e reperul. Adică, în timp ce colecţionarii români se „bat” pe Radu Dărângă, Jean Cheller, Ippolit Strâmbu, Adam Bălţatu, Gh. Vânătoru, Iosif Iser, Tia Peltz, Samuel Mutzner sau Nicolae Dărăscu, la Christie’s şi Sotheby’s se ating nişte „scoruri” colosale, fără precedent în istorie, la licitaţiile cu lucrări de artă contemporană. Le-am semnalat cu altă ocazie...

Dar stau şi mă întreb: cât de „secui” trebuie să fii, ca să refuzi oportunitatea unui limbaj universal (şi a unor câştiguri la scara corespunzătoare), când nimeni nu-ţi interzice accesul, ba chiar te invită la „conversaţie”? De ce vrem să fim enclavă, când nu există graniţe? De ce cumpărăm zece picturi de Ippolit Strâmbu, când, cu aceeaşi bani, putem cumpăra o singură lucrare de artă contemporană, „susceptibilă” de a-şi înzeci preţul?

Răspunsul este că nu ştim limba. Nu ştim ce este arta contemporană, nu ştim cine sunt Andy Warhol, Donald Judd, Adrian Costea, Marino di Teana, Jasper Johns, Mel Kendrick, Yves Klein sau Mark Rothko şi nici de ce se dau atâţia bani pe lucrările lor. O fi vorba de o formă de investiţie? Nu ştim nici asta, şi nici nu vrem să ştim. Investitorii noştri în artă (cărora acest text le este cumva dedicat) cumpără, de fapt suveniruri, socotind că fac un bussines. Fac, într-adevăr, dar unul de nivelul Bîrladului, Tecuciului sau al Ţinutului Secuiesc. Deşi, cu aceeaşi bani, dar cu o informaţie elementară şi un strop de viziune, ar putea să încerce ceva gen New York sau Paris...

E clar, suntem secui! Iar când vom realiza asta, nici măcar nu o vom recunoaşte. Vom schimba discursul şi vom spune răspicat că, de fapt, suntem celţi. Şi o vom lua de la capăt.

Sursă: certitudinea.ro

Piaţa de carte din România: de trei ori mai mică decât în Ungaria, la o populaţie de aproape trei ori mai mare

Piaţa de carte este într-un declin vizibil. Nu numai în România, ci cam peste tot în lume. Dar una e să scazi cu 15% din 60 de milioane euro (cam la nivelul acesta se situează cifra de vânzări în România) şi alta e să pierzi acelaşi procent din 7 miliarde euro, cât are Germania. Pentru că, în situaţia asta, e mai important ce rămâne, nu ce se pierde. Şi totuşi, în acest context nefavorabil pentru “cetitul cărţilor”, editura Litera reuşeşte nu numai să supravieţuiască, dar să şi crească. Cel puţin aşa indică bilanţul anului 2011 faţă de 2010. Editura Litera este cea mai “bătrână” dintre editurile tinere, postcomuniste, fiind înfiinţată chiar în 1989, de Anatol Vidraşcu, tatăl actualului proprietar şi manager, Dan Vidraşcu. Un interviu cu acesta din urmă ne-a lămurit multe detalii despre dinamica actuală a pieţei de carte în România.

Ca să avem un termen de comparaţie “geocultural”: care este situaţia vânzării de carte în Europa?

DAN VIDRAŞCU: Să luăm exemplul Germaniei: are o piață de peste 7 miliarde euro, la o populaţie de aproape 82 de milioane de locuitori. În medie, un neamț cumpară 14 cărți pe an. Italia are şi ea o piață de peste un milliard de euro, la o populaţie de peste 60 de milioane de locuitori, iar Spania - aproximativ 3 miliarde de euro (peste 46 de milioane de locuitori). Aici cifra include și vânzările pe care le fac editurile spaniole în America de Sud… Peste tot însă cifrele de afaceri ale ultimilor ani au fost în scădere, cu o pronunțată creștere a vânzărilor în format digital.

În Ungaria care-i situaţia?
Ungaria are o piaţă de 180 de milioane de euro, la o populaţie de 8 milioane de locuitori. Este cam de trei ori mai mare decât a noastră, deşi România are o populaţie de aproape trei ori mai mare.


Deci la cât se ridică piaţa de carte în România?
În 2010 piața a fost estimată undeva la 60 de milioane de euro, dar fără edițiile de chioșc și manuale, iar în 2011 a scăzut cu 10-15%. Situația României, la acest capitol, este dramatică în comparație cu ţările dezvoltate.

Există şi alte explicaţii decât “acarul Păun” al tuturor releleor din România – criza economică?
Principalul motiv al acestei scăderi este, într-adevăr, criza, care a afectat toate domeniile, nu doar cartea. Dimensiunea redusa a pieței în ansamblu mi-o explic însă printr-o slabă reţea de distribuție a cărților. Din punct de vedere al producătorilor, al editurilor, România a ajuns la un nivel acceptabil, fiind comparabilă din acest punct de vedere cu alte state europene. Neavând însă o distribuție care sa susţină producţia, vânzările sunt foarte mici și nivelul lor nu le permite editurilor să aloce bugete de marketing mai consistente, care ar creste cererea de carte.

În acest context, cum stau lucrurile la “Litera”?
Suntem pe piață de mai bine de 20 de ani, fiind astfel cea mai veche editură romaneasca post-comunistă. Din momentul în care am pus bazele acestui business, ne-am propus să avem o ofertă foarte diversificată. De-a lungul timpului am dezvoltat în oferta noastră colecții de literatură, cărți practice, dicționare și enciclopedii, literatură pentru copii în diverse formate.

Pe ce vă bazaţi, în primul rând? Pe traduceri sau pe “producţii” autohtone?
Deși colaborăm cu cele mai importante edituri din lume – şi aici vreu să subliniez că Litera deține importante licenţe internaţionale precum Warner, Walt Disney, Marvel - tot timpul am încercat să edităm și cărți în regie proprie, cu specific național. Aș vrea să amintesc doar câteva: Mileniul Românesc, Istoria ilustrată a României, Istoria Artei Românesti, primul Dicționar Ilustrat al Limbii Române, Top 10 București în limba spaniolă, engleză și română…

Ce a însemnat, pentru Litera, anul 2011 faţă de cel precedent? Scădere, creştere...?
Anul trecut editura Litera a finalizat cu afaceri de 43,9 milioane de lei, faţă de 42,8 milioane de lei cu un an în urmă. Am editat în plus, faţă de 2010, aproximativ 450 de titluri şi am iniţiat colecții noi, printre care Bestseller şi IQ 230.

Ce se vinde cel mai bine la Litera? Mă refer la titluri, colecţii, genuri, domenii de abordare…
Litera a încercat, încă de la fondare, să acopere aproape toate segmentele de interes. În mod evident, unele domenii le acoperim mai bine decât altele. Astfel, lucrările enciclopedice și cărțile de copii au reprezentat tot timpul o parte importantă din vânzările pe care le realizăm. Am resimțit în ultimii ani o creștere a cererii pentru cărțile practice, ghiduri turistice și diete. Ficţiunea se vinde şi ea bine, publicul devenind mult mai informat și, prin urmare, mai pretențios.

Din perspectiva mea, ca observator extern, principalul indicator al căderii pieţei de carte este rarefierea sau chiar dispariţia librăriilor. Acest fenomen se suprapune, proporţional, pe scăderea vânzărilor, sau o parte din vânzări e preluată de librăriile online?
Cum spuneam și mai devreme, numărul librariilor fizice este foarte redus și, din păcate, mai ales în contextul ultimilor ani, sunt perspective foarte slabe ca această rețea să cunoască vreo extindere semnificativă în perioada următoare. O parte din vânzări s-a transferat în rețelele de tip hipermarket, care s-au tot extins în ultimii ani - mă refer aici la Carrefour, Real, Cora, Kaufland - ele reprezentând o cotă tot mai importantă din totalul de vânzări. Într-o țară cu distribuție fizică slabă, online-ul ar putea avea o penetrare mai rapidă în rândul cititorilor decât în țările care au o rețea puternică de librării. Aș menționa aici proiectul elefant.ro, o librarie online dinamică, cu o rată de creștere foarte rapidă. Încercăm să convertim toate titlurile neilustrate în format digital, oferta noastră actuală situandu-se la peste 150 de titluri.

Rarefierea distribuţiei clasice a cărţilor (librăriile), nu duce totuşi la îndepărtarea potenţialilor cititori de carte, ceea ce ar putea avea, drept consecinţă finală, scăderea îngrijorătoare a tuturor vânzărilor, inclusive cele online? Am în vedere faptul că o librărie este un factor de socilizare, de apropiere concretă, fizică, a cititorului de obiectul carte. Dovadă târgurile de carte, care sunt un fel de librării uriaşe…
Categoric, acest fenomen are un efect negativ asupra comportamentului cititorului, dar este o realitate. La nivelul la care a ajuns piața în acest moment, e foarte greu să susții o rețea fizică de librării. Cu atât mai puțin se vor găsi antreprenori dispuși să deschidă businessuri noi în această zonă. Raportată la populația țării, piața din România este subdimensionată. Piața Ungariei, aşa cum am spus, este de 3 ori mai mare, la o populatie de doar 8 milioane. Pentru a contracara acest fenomen, vrem să dezvoltăm propria rețea de distribuție și să ne consolidăm relația cu marii retaileri din România. Ne propunem să vindem masiv și în mediul online, pe a cărui creștere mizăm în perioada următoare.

Între edituri există concurenţă, dar şi interese comune, de menţinere a relaţiei cu cartea, atât a publicului existent, cât şi a celui potenţial. Structurile asociative ale editurilor nu a dus la o coerenţă a concurenţei, în sensul adoptării unor strategii comune?
Într-o piață cu o dinamică relativ slabă, concurența este foarte sănătoasă și ar trebui să funcționeze în beneficiul cititorului. Cât despre structurile asociative și interesele comune, trebuie să menționez că piața editorială este, uneori, ghidată de orgolii personale ce nu țin cont deloc de dimensiunea economică a mediului în care concurăm.

Vânzarea de carte la pachet cu o publicaţie, menţine interesul pentru cartea respectivă? Adică preţul mai mic al cărţii “la pachet” nu afectează negativ vânzarea “single”, la preţ de librărie?
Editura Litera dezvoltă, de trei ani încoace, asemenea parteneriate strategice cu publicații mari din România. Viziunea noastră a fost, în primul rând, să trecem, de la o piață de distribuție de câteva sute de puncte, la una de aporximativ 5.000 de puncte de vânzare. Iar rezultatele s-au văzut imediat: de la un tiraj de 3.000 de exemplare pe an, ajungeam să vindem zeci de mii de exemplare pe samptămână. În mod evident se activează un public mai puțin prezent în librării. Din acest punct de vedere, cred că proiectele de chioșc au adus un dinamism mai mare pieței editoriale din România și nu au avut decât un efect pozitiv.

Remarcam, cu câţiva ani în urmă, un paradox înşelător: “Capra cu trei iezi” se vindea mai bine decât “Harry Potter”. Era vorba de vânzarea constantă, an de an, a unor cărţi, indusă de programa şcolară. Se menţine această constanţă a vânzării de carte din programa şcolară, în raport cu alte cărţi, fie ele şi best-seller-uri?
Harry Potter a fost un fenomen trecător, pe când titlurile din programa școlară se cer în fiecare an. Probabil și la editura Litera, dacă ar fi să evaluam toate titlurile de la momentul fondării, am constata că Mihai Eminescu este cel mai vândut autor din portofoliul editurii.

Sursă: certitudinea.ro