"Mâinile Miliţei erau mici, delicate, fine şi în continuă mişcare - îşi continuă Adrian Costea evocarea. Ochii ei albaştri, cu schimbătoare reflexe de oţel, petrol şi turcoaz, purtau o privire uneori mirată, alteori neîncrezătoare sau, nu rareori, transparentă pur şi simplu. Alteori ochii ei trădau o melancolie de necuprins, cu profunzimea unei fântâni infinite. Era mică de statură, fragilă, cu părul alb şi adesea în dezordine. Extrem de schimbătoare, putea fi uimitor de modestă, familiară şi caldă, pentru a deveni brusc directă, sarcastică, ironică, violentă, tragică şi agresivă. Alteori căpăta statura unui Goliat, prin atitudinea ei voit înţeleaptă. Fineţea şi delicateţea sa mă înduioşau adesea, iar sinceritatea ei m-a făcut de foarte multe ori să plâng. Din spatele biroului de la mezanin, mă fixa cu o privire de oţel şi, cu ochii întredeschişi, trimitea spre mine valuri de ordine, comenzi, sfaturi, critici şi amintiri, totul într-un amalgam care putea să dureze câteva ore. Am cunoscut, însă, şi o privire de multe ori mirată şi naivă, dar şi neîcrezătoare. În afară de privire, un lucru care mă lua întotdeauna prin surprindere, era râsul ei inegalabil, instantaneu, fulgerător, ironic, dar şi de o indefinibilă tandreţe. Am surprins-o de nenumarate ori trecând prin momente de mare tristeţe, mai ales atunci când, cu o lupă, se uita la ultimele scrisori şi fotografii, care o legau de un trecut ce părea să fie foarte îndepărtat".
Opera « colectivă »
Există un moment în biografia artistică a celor doi mari artişti, când personalităţile lor s-au unit printr-un mariaj artistic: lucrarea în ghips „Cap expresie” de la Muzeul de Artă din Târgu Jiu, care îl reprezintă pe Constantin Brâncuşi. Lucrarea a fost realizată de Miliţa Petraşcu dar, se pare, l-a avut „coautor” şi pe model. Cel puţin aşa susţinea regretatul istoric de artă Radu Ionescu, într-un material din 2001 (Anul Internaţional Brâncuşi) pus la dispoziţia Fundaţiei Franco-Române Internaţionale (FFRI): „Brâncuşi a intervenit personal în procesul de modelare/finalizare a trăsăturilor chipului, terminând practic lucrarea Miliţei Petraşcu, ceea ce conferă lucrării o valoare inestimabilă... Aceste date le cunosc din numeroasele discuţii personale cu regretata sculptoriţă Miliţa Petraşcu, studenta favorită a lui Brâncuşi, care mi le-a destăinuit în contextul prieteniei şi cooperării noastre în domeniul istoriei artei”.
Nu există, practic, o probă a celor afirmate de Miliţa Petraşcu, aşa cum nu există nici proba celor afirmate de Radu Ionescu despre cele afirmate de Miliţa. Aceste declaraţii capătă însă credibilitate prin consensul public al autorităţii mărturisitorilor. Judecata de mai sus se poate transfera şi asupra declaraţiilor lui Adrian Costea despre Miliţa, pe care a iubit-o şi a preţuit-o nespus.
"Cuplu", "Fedra" şi "Atlet"
Miliţa şi Brâncuşi mai pot să aştepte
"De ce nu se comunică întregii naţiuni că decoraţia murală a fântânii Mioriţa (construită de arhitectul Octav Doicescu n.r.) îi aparţine Miliţei, încă din anul 1927, când a conceput proiectul? - se întreabă, indignat şi patetic, Adrian Costea. De ce nu se aduce, la fel, la cunoştinta întregii lumi, existenţa a aproximativ 15 monumente funerare, printre care şi cel al Ecaterinei Teodoroiu, din 1955, executate tot de Miliţa Petraşcu? Sau de faptul că a realizat peste 2.000 de lucrări, dintre care peste 500 au fost busturi? De ce nu se vorbeşte de marea colaborare şi prietenie dintre Miliţa Petraşcu şi Marcel Iancu, relaţie care stă la baza inventării Dadaismului, a construcţiei şi decorării a numeroase clădiri care au schimbat faţa Bucureştiului, înainte de al doilea Război Mondial, şi de ce nu se vorbeşte de casa-atelier, pe care Miliţa şi-a construit-o în 1937, împreună cu Marcel Iancu, pe strada Pictor Negulici? De ce nu se vorbeşte de faptul că în 1950 Miliţa a fost expulzată din propria-i casă şi aruncată ca o cârpă, pe drumuri? De ce nu se vorbeşte că, în acel moment, din casa ei au dispărut, fără urmă, lucrări, acte, documente, tablouri, schiţe, cărţi şi obiecte personale?"…
Cişmeaua Cotroceni şi Fântâna Mioriţa
I-aş răspunde fostului elev al Miliţei Petraşcu aşa: ba da, domnule Adrian Costea, se vorbeşte. Puţin şi în şoaptă, e adevărat, dar se vorbeşte. Nu cât ar trebui, nu la nivelul şi dimensiunea potrivită, dar situaţia e generală în privinţa valorilor fundamentale. Spaţiul public de « vorbire » este ocupat de promovarea nonvalorilor. Din acest punct de vedere, atitudinea faţă de Miliţa Petraşcu e similară cu cea faţă de Brâncuşi, de pildă. Sunt trataţi în mod democratic, adică în mod egal ignoraţi. România, de la cele mai înalte instituţii, până la cel mai umil individ, are alte priorităţi, alte urgenţe. Miliţa şi Brâncuşi mai pot să aştepte.
Hărţuită de Securitate
În legătură cu infernul trăit de sculptoriţă după 1950, citez de pe Wikipedia :
Milița Petrașcu (1892-1976) și soțul ei, Emil Petrașcu (1890-1967), fost profesor la Academia Militară, au fost urmăriți de Securitate. Emil Petrașcu, doctor în știinte radiofonice, a avut
În alt document al Securității, apărea o caracterizare pe măsura ostilității față de regimul comunist: "Petrașcu Milița, sculptoriță. n. 1892. În discuțiile purtate cu elementele care au format grupul ei de prieteni se dovedește a fi o dușmancă înrăită a regimului democrat-popular, a Partidului și a Uniunii Sovietice. Aproape în fiecare zi, la fiecare discuție pe care a purtat-o cu cineva în casa ei nu uita să calomnieze regimul nostru și să aducă cele mai murdare injurii partidului, conducătorilor săi și conducătorilor Uniunii Sovietice. Împreună cu soțul său și cu alte persoane ascultă regulat, în fiecare zi de mai multe ori, posturi de radio imperialiste, iar calomniile înregistrate le răspândea imediat multiplelor sale cunoștințe, născocite probabil de ea, toate acestea având drept scop întreținerea speranței în ziua eliberării care o așteaptă să vină din Occident (...)".
Iată alt fragment dintr-un document al Securității: "Petrașcu Milița, împreună cu soțul ei, au fost suspectați de spionaj. În procesul verificării nu s-a stabilit însă acest aspect. A reieșit însă că întrețin legături suspecte cu unele elemente în anturajul cărora duc discuții dușmănoase. Pentru stabilirea activității dușmănoase s-a folosit agentul «Ionescu" și T.O. În urma documentării activității dușmănoase, conform ordinului tov. Ministru Alexandru Drăghici la 17.lV.1959 a avut loc demascarea publică în aula Facultății de Drept din București. După demascare au continuat cu aceleași calomnii dușmănoase la adresa regimului din țara noastră și URSS.">>
Pro domo...
Revin, în finalul acestui serial, la Adrian Costea. L-am ales ca punct de referinţă în prezentarea capitolului Miliţa Petraşcu, din cel puţin şase motive:
1. Relatările sale sunt inedite.
2. Adrian Costea a fost elevul Miliţei Petraşcu.
3. Declaraţiile dezvăluie aspecte dramatice din realitatea unei existenţe complexe a unei mari artiste, ceea ce determină noi înţelesuri ale operei.
4. A ajuns la Marcel Iancu, în Israel, cu o scrisoare de recomandare de la Miliţa Petraşcu.
5. A ajuns la Leo Castelli, în New York, cu o scrisoare de recomandare de la Marcel Iancu.
6. Adrian Costea a confirmat încrederea pe care amândoi (Miliţa şi Marcel Iancu) i-au acordat-o, prin valoarea sculpturilor sale, cumpărate de mari colecţionari de artă şi semnalate de presa de specialitate străină. Prestigiul său artistic conferă autoritate şi credibilitate declaraţiilor sale, pe care le-am folosit ca suport în relatările mele.
"Regina Maria" şi "Portret de femeie"
Era zăpadă afară şi murise Miliţa
Adrian Costea şi-a încheiat evocarea despre Miliţa Petraşcu într-un registru de mare amărăciune: „România continuă să ignore pe unul dintre maeştrii secolului XX, sculptoriţa Miliţa Petraşcu, a cărei casă ar fi trebuit să fie astăzi un muzeu cu numele ei. Din nefericire, această casă a devenit între timp locuinţa unor persoane, care şi-au însuşit-o prin metode mai mult decât discutabile. În anul morţii Miliţei, în plin comunism, un tovarăş pe nume Crăciun a obţinut titlul de legatar universal, inclusiv moştenirea imobilului. De moartea Miliţei am aflat de la tata, care mi-a dat telefon în Munchen. Nu mai ştiu exact când se întâmpla asta, dar îmi amintesc că mi-a comunicat două lucruri: că e zăpadă afară şi că a murit Miliţa. Am aflat ulterior că actul notarial avea numărul de înregistrare 136 şi era datat 28 aprilie 1976”.
Casa Miliţei Petraşcu – monument de importanţă universală
Dacă e adevărat ce spune Adrian Costea, şi dacă e adevărat, conform informaţiilor publice, că Miliţa Petraşcu a murit în februarie 1976, atunci suntem fie în faţa unui furt de proporţii dovedit, fie în faţa unei situaţii paranormale: când l-a desemnat legatar universal pe acel tovarăş Crăciun, Miliţa Petraşcu era moartă de mai bine de două luni. În mod normal, acel act ar trebui anulat.
Jaful este cu atât mai grav cu cât locuinţa Miliţei includea şi atelierul. Acolo avea zeci de lucrări, desene, schiţe, masa de modelaj instrumentele de lucru. Printre acestea se afla şi acel ciocan de sculptură dăruit de Brâncuşi şi pe care nu lăsa pe nimeni să-l atingă. Şi mai erau şi câteva lucrări de Brâncuşi. Unde sunt toate acestea? Cine le-a luat? Şi dacă le-a luat, cu ce drept?
Sunt convins că nu sunt primul care află cele de mai sus. Dar este pentru prima dată, până ASTĂZI, 20 NOIEMBRIE 2011, când această problemă este expusă pe spaţiul public. Unde sunt obiectele şi operele din atelierul Miliţei Petraşcu? Cum a fost luat în proprietate imobilul din Pictor Negulici nr. 19? Această casă este este de patru ori monument istoric:
1. pentru că a fost proiectată de Marcel Iancu şi Miliţa Petraşcu,
2. pentru că a fost construită de Marcel Iancu şi Miliţa Petraşcu,
3. pentru că aici a locuit şi a lucrat Miliţa Petraşcu,
4. dar mai ales pentru că acesta a fost singurul atelier în care Brâncuşi a mai lucrat în România, după plecarea sa din ţară. S-a întâmplat de mai multe ori, la revenirile lui sporadice, iar lucrarea „Cap expresie”, la care a fost coautor, aici a fost realizată.
„Toate acestea ar trebui scrise pe o mare placă de bronz şi pusă pe clădire. Pentru că nu e doar un monument de importanţă naţională, ci unul de importanţă UNIVERSALĂ” - subliniază Adrian Costea.
Citeşte şi:
FEMEILE DIN VIAŢA LUI BRÂNCUŞI (IX). Miliţa, leliţa...
FEMEILE DIN VIAŢA LUI BRÂNCUŞI (VIII). Miliţa, roaba lui Brâncuşi
FEMEILE DIN VIAŢA LUI BRÂNCUŞI (VII). Miliţa Petraşcu, răzvrătita
FEMEILE DIN VIAŢA LUI BRÂNCUŞI (VI). Maria Tănase, "bocitoarea profesionistă"
FEMEILE DIN VIAŢA LUI BRÂNCUŞI (V). Cella Delavrancea
FEMEILE DIN VIAŢA LUI BRÂNCUŞI (IV). Peggy Guggenheim, "amanta moderniştilor"
FEMEILE DIN VIAŢA LUI BRÂNCUŞI (III). Nancy Cunnard şi Vera Moore
FEMEILE DIN VIAŢA LUI BRÂNCUŞI (II). Nume de cod "Morice"
FEMEILE DIN VIAŢA LUI BRÂNCUŞI (I) "Materialul didactic"
Sursa: certitudinea.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu