Cine a fost OSHO şi ce voia el

Celebrul lider spiritual Osho, care a declanşat, în anii '70, un veritabil curent mondial de meditaţie, este, de fapt, un sofist modern, al cărui Dumnezeu este Existenţa. Osho judecă spiritualitatea cu instrumentele logicii formale, care aruncă în derizoriu însăşi spiritualitatea.

În demonstraţiile sale sofistice nu se sfieşte să apeleze la literatura patristică creştină, folosind pildele în sensul care-i convine. Într-unul din cursurile sale de meditaţie, spre exemplu, povesteşte despre un sfânt care, urmând pilda Mântuitorului, după ce a fost lovit în obraz, a întins şi celălalt obraz. Agresorul, care era „chitit” să-şi ducă treaba până la capăt, l-a lovit din nou, dar mult mai puternic. În clipa aceea, sfântul şi-a suflecat mânecile şi l-a luat la bătaie pe agresor, care a rămas perplex de reacţia victimei. Întrebat de ce a procedat aşa, sfântul a spus că în pilda modelului nu era prevăzută situatia lovirii celui de-al doilea obraz. Deci, neexistand şi al treilea obraz pe care să-l întindă, a considerat că e liber să ia o decizie personală. Ceea ce a şi făcut. Osho a interpretat pilda în sens critic, adică arătând insuficienţele moralei creştine, care e statică şi limitată, nu dinamică şi nuanţată. Or, asa cum vedem si in scrierile parintelui Staniloaie, sau ale lui Nicolae Steinhardt, crestinismul ortodox tocamai asta precizeaza: nu exista pilda, solutie sau raspuns spiritual care sa fie valabil pentru doua persoane diferite, asa cum nu exista merit pamantesc care sa nu se poata transforma in cel mai greu pacat spiritual. Ceea ce pentru unul poate fi un raspuns, pentru altul poate fi o fundatura. Ceea ce pentru unul poate fi medicament, pentru altul poate fi otrava. Daca e sa interpretam in cheie crestina pilda citata de Osho, am putea intelege din ea ca nici obrazul nu poate fi oferit la infinit pentru a primi lovituri, nici loviturile nu pot fi aplicat la infinit fara sanctiune. Dovada, chiar cazul lui Isus: s-a lasat batut de evrei, e adevarat (adica a acceptat lovirea primului obraz), dar pentru ca a fost chinuit si rastignit pe cruce (ceea ce putem considera a fi lovirea mult mai violenta a celui de-al doilea obraz) i-a pedepsit pe vecie. Nu cu ura, dar cu fermitate justitiara. Deci Osho foloseste morala crestina, prezentand-o ca opozabila chiar crestinismului, ceea ce nu e tocmai corect. Dar, sub rezeva prudentei si a aplicarii „filtrului” crestin, discursurile si scrierile lui sunt instructive si fascinante, ca si scrierile sofistilor antici.

Osho, sau Rajneesh Chandra Mohan Jain, cunoscut si sub numele de Acharya Rajneesh (in anii ’60) sau Bhagwan Shree Rajneesh (in anii ’70-’80) a avut o biografie tipica unui guru modern. S-a nascut in Kuchawada, India, la 11 decembrie 1931; tatal sau a fost negustor de haine si apartinea religiei Jaina. In 1946, Osho are experienta primului sau satori. De-a lungul anilor experientele sale meditative au devenit din ce in ce mai profunde. La varsta de 21 de ani a atins – zice-se - iluminarea, cea mai inalta culme a constiintei omenesti, in perspectiva budista. In acel moment, spune Osho, biografia lui exterioara a luat sfarsit; de atunci el a trait o stare de totala unitate cu legile intime ale existentei. In plan exterior, si-a continuat studiile la Universitatea din Sagar, unde a absolvit cu onoruri Prima Clasa de Filosofie. A fost Campionul dezbaterilor pe intreaga Indie si a castigat Medalia de Aur. Dupa terminarea facultatii, este numit profesor de filosofie la Colegiul Sanskrit din Rajpur si apoi la Universitatea din Jabalpur. Intreprinde calatorii in intreaga Indie, vorbind in fata unui larg auditoriu si polemizand cu liderii religiosi in dezbateri publice. In 1966 Osho demisioneaza, pentru a se dedica in intregime scopului de a initia omul modern in arta meditatiei. Incepe sa conduca tabere de meditatie; se adreseaza curent unor multimi de 20.000- 50.000 de persoane, in cadrul adunarilor ce aveau loc in aer liber. In 1974 este inaugurat ashramul de la Poona. Influenta lui spirituala este de nivel mondial. Grupurile de terapie existente in jurul lui Osho in acea vreme combinau tehnicile meditative din Orient cu psihoterapia occidentala. Cuvantul "Osho" provine din japoneza veche : "O" inseamna "cu multa recunostinta, iubire, gratitudine" dar si "echilibru, armonie". "Sho" inseamna "extinderea multidimensionala a constiintei" si "total binecuvantat de existenta". Osho a incetat din viata la 19 ianuarie 1990; fara sa fie resemnat sau fatalist, el a explicat discipolilor sai ca "existenta a hotarat ca i-a venit timpul". Pentru el devenise limpede ca a ramane in limitele trupului nu era lucrul cel mai important pentru dezvoltarea operei sale. Inainte de a muri, a mai spus: "Va las visul meu."

Sursă:CERTITUDINEA

Lira Tracă versus Coroana Sfântului Ştefan

Atacurile concertate asupra culturii şi spiritualităţii româneşti (în speţă împotriva identităţii naţionale) se fac pe toate căile, din toate părţile şi cu toate armele. Principalul „combatant” în această ofensivă fără precedent (şi principalul beneficiar, într-o perspectivă visată) este UDMR-ul - „calul troian” al nostalgiilor imperiale maghiare în Parlamentul şi Guvernul României. Nu insist, pentru că voi reveni într-un alt context, dar ţin să reamintesc că lucrările Congresului UDMR din februarie 2011 au fost deschise cu imnul Ungariei (vezi articolele „La congresul UDMR, Partidul Naţional Liberal a renunţat la particula NAŢIONAL” şi „Demonstraţia de forţă a UDMR-ului”).

Despre planificarea murdăriei

„A tăcea în fața unui atacator necinstit este o atitudine la fel de sinucigașă, ca și încercarea de a-i respinge acuzaţiile în termeni , dându-i o demnitate pe care el nu o are” – spunea Olavo de Carvalho în Spirala tăcerii şi banalizarea crimei. Şi continua: „Însăși murdăria, răutatea anumitor atacuri, sunt planificate astfel încât să constrângă victima, insuflând în ea repulsia de a se angaja în discuţii care îi sună degradant şi forţându-o astfel fie la tăcere, fie la o etalare de politeţe rece, superioară, care nu are cum să nu pară un simplu camuflaj improvizat al unei dureri insuportabile şi, prin urmare, o recunoaştere a înfrângerii. Nu poţi opri un atac refuzând să atingi cu un deget persoana agresorului sau demonstrându-i politicos că ceea ce face el este interzis de Codul Penal”.

Ficţiunile lui Marko Bela

La deschiderea oficială a târgului de carte, vicepremierul României, Marko Bela, a ţinut un discurs criptic - ba, mi s-a părut mie, chiar uşor ameninţător - despre puterea ficţiunii asupra realităţii: „Probabil că, acum 20 de ani, ar fi fost nu numai o ficţiune, dar ceva extrem de exagerat, chiar şi în lumea literaturii, să ne gândim că, peste 20 de ani, în 2011, în numele Ministerului Culturii şi al Guvernului României, va inaugura acest eveniment, extrem de important, un ministru al Culturii de naţionalitate maghiară. Mai mult, scriitor. Tot atât de exagerat ar fi fost dacă am fi vorbit despre un secretar de stat, ministru, de fapt, al Culturii din Ungaria, care pe atunci stătea în băncile Senatului României - mă refer la domnul Szocs Geza - împreună cu mine. (...) Am vrut cumva să trag un semnal de alarmă către scriitori că, uneori, în orice ficţiune există riscul de a se realiza”...

Nu ştiu la ce ficţiune făcea referire domnul Marko Belo, dar am toate motivele să cred (sau să mă tem!) că se referea la ficţiunea politică a Ungariei Mari sau la Imperiul Coroanei Sfântului Ştefan (sau la altele mai mărunte, ca autonomia Ţinutului Secuiesc, sau consulatul secuiesc de la Bruxelles). N-am nicio dovadă în acest sens, dar m-am gândit, cu aceeaşi „nevinovăţie” a intenţiei, ca, printr-un fel de mişcare de „aikido”, să redirecţionez sensul acestui discurs. Mai făcusem asta, la Craiova, dar într-un alt cadru şi cu altă semnificaţie...

Strategia „calului troian” şi „tehnica ofertei iluzorii”

Sâmbătă 28 mai, în cadrul Bookfest, aveam programată lansarea cărţii mele „De ce urâm femeile?”. Printr-un fericit concurs de împrejurări, cu ajutorul prietenilor de la „Bucureştii Vechi şi Noi” şi, în special, al „complicelui” Horia Barna (care făcea parte din stafful organizatoric al Târgului), lansarea a fost repartizată pe scena Arena a generosului stand al editurilor maghiare (Ungaria a fost, anul acesta, invitat special al Bookfest). Profitând de acest context, am renunţat la lansarea propriu-zisă a cărţii şi am improvizat, folosindu-mă de strategia „calului troian”, o mică lecţie de spiritualitatea tracă. În momentul în care toată lumea se aştepta ca subsemnatul să ţină un speach despre “De ce urâm femeile?”, din dreapta publicului a apărut, cântând la cobză, rapsodul Ion Creţeanu, îmbrăcat în ipingeaua lui roşie de Romanaţi, veche de peste 150 de ani. După câteva piese vechi cântate în faţa publicului, din ce în ce mai numeros (se adunaseră, la un moment dat, peste 200 de persoane, atrase de strania apariţie a cobzarului, dar mai ales de muzica sa, care se auzea în tot pavilionul), am luat totuşi cuvântul: “Îmi cer scuze că v-am minţit... V-am chemat la una şi vă ofer alta. Acest eveniment este, de fapt, ilustrarea unui text din cartea mea, , pe care ar fi trebuit să o prezint acum. Textul cu pricina se află la pagina 39 şi se numeşte ... Consider că sunt lucruri mai importante decât . Care e o carte bună – vă spun asta, ca să epuizăm totuşi subiectul – puteţi s-o cumpăraţi liniştiţi, nu veţi regreta. Dar oricât ar fi de bună, ea se înscrie în spaţiul restrâns, totuşi, al culturii. Or, ceea ce vreau să vă prezint eu aici ţine de spiritualitate, adică de zona lucrurilor esenţiale, generatoare de cultură”.

Ion Creţeanu lângă Ferenc Liszt

A urmat un concert impresionant al lui Ion Creţeanu, completat de câteva intervenţii verbale ale subsemnatului, privind vechimea şi încărcătura spirituală a cobzei: “E posibil ca acest instrument sălbatic, primitiv, care e cobza, să fie instrumentul la care cânta Orfeu. Cea mai veche referinţă scrisă privind asocierea dintre Orfeu şi Lira Tracă - aşa numeau romanii cobza – am găsit-o într-un document din 1833 din Italia, mai exact în arhiva Academiei Regale din Mantova, în comentariul ataşat unui basorelief antic, reprezentându-l pe Orfeu în Infern... Avem şansa, sustenabilă cu argumente istoriceşte acceptate, să fim posesori, prin patrimoniu imaterial, ai instrumentului la care cânta acel trac pe nume Orfeu – simbolul universal al muzicii. Dar cercetarea trebuie s-o facă etnologii, care sper să ridice de jos această mănuşă aruncată de un jurnalist”. Spre sfârşitul acestei pseudo-lansări de carte, mi-am divulgat scenariul: “Mă bucur că această lecţie de spiritualitate tracă a avut loc tocmai aici, pe scena standurile maghiare, pentru configurarea, în termeni reali, a unui schimb cultural corect. Nu cred că, pe parcursul târgului Bookfest 2011, această scenă a avut vreodată un public atât de numeros. Ceea ce, pentru mine, este o mare răsplată”.

Înainte de a coborî de pe scenă, împreună cu Ion Creţeanu, nu m-am putut abţine şi am adăugat: “Fotografiaţi-l pe cobzar lângă imaginea lui Ferenc Lizt de pe panou. Ei doi, prin ceea ce reprezintă, sunt compatibili şi eterni. La acest nivel de comunicare nu există problema regionalizării şi autonomiei... Şi nu uitaţi să cumpăraţi . E o carte bună”.

"Dacă omul acela nu te poate ierta, nici Dumnezeu nu-l va ierta pe el"

Sâmbătă 25 iunie, Realitatea Tv a difuzat, în cadrul emisiunii “Megastory”, un reportaj senzaţional intitulat “Mărturia cutremurătoare a unui torţionar”. Filmul a fost realizat pornind de la o carte apărută recent la Editura Ştefan şi căreia am avut privilegiul să-i fiu redactor: “AM FOST TORŢIONAR – Confesiunile unui gardian”.

Fapt nu lipsit de importanţă, autorul a fost primul gardian al lui Toader Şteţca, celebrul primar de la Săpânţa (şi primul deţinut politic de după 1990), închis în repetate rânduri pentru rezistenţa sa anti-neocomunistă din perioada 1990-1992.


“Această carte – scrie subsemnatul în prefaţa cărţii - are toate ingredientele unei ficţiuni neverosimile. În primul rând prin cruzimea adevărurilor mărturisite, care frizează fantasticul cel mai grotesc. În al doilea rând, pentru că e scrisă de un fost plutonier de penitenciar, ceea ce creează din start suspiciuni asupra întregului demers: cum să fie un miliţian în stare să scrie o carte când, se ştie, miliţienii abia ştiu să se iscălească? În al treilea rând, cum să aibă cineva, care a fost în sistem, curajul să divulge, cu subiect şi predicat, TOATE ororile din interiorul acestui sistem, din care torţionarii n-au dispărut după 1989 şi unde cruzimea era învăţată şi exersată la locul de muncă? Ioan Chertiţie este primul (şi, deocamdată, singurul) torţionar care a făcut mărturisiri complete despre adevărul închisorilor comuniste, fără să-şi menajeze şi fără să-şi retuşeze propriul portret de fost gardian, în acel lăcaş al terorii”.

Previziunile subsemnatului au început să se adeverească, prin chiar amintitul reportaj de la Realitatea Tv. Realizatorii nu au înţeles nici rostul, nici puterea pocăinţei. Deci nu aveau cum să creadă că mărturisirea fostului torţionar este autentică, aşa că au aşezat-o superficial sub cheia acestor fraze: “Fostul torţionar vrea să pară acum un gardian reformat, revoltat de umilinţa la care erau supuşi intelectualii României în puşcăriile comuniste. Capitalistul devenit peste noapte s-a transformat miraculos în procurorul fostului sistem”.

Academicianul Răzvan Theodorescu, invitat la dezbaterea de după difuzarea filmului, a oscilat "neacademic" între a nu crede o iotă din ce spune Ioan Chertiţie şi necesitatea sancţionării, măcar simbolice, a acestuia, pentru faptele mărturisite. Iar Paul Andreescu, preşedintele filialei Constanţa a AFDPR, a fost întrebat dacă i-ar ierta pe foştii torţionari, în situaţia în care Ioan Chertiţie i-ar cere iertare în numele lor. Răspunsul fostului deţinut politic a fost necruţător şi inflexibil: „Niciodată!”. Întrebarea fiind ambiguă, răspunsul lasă loc la interpretări, întrucât nu ne putem da seama dacă se referă inclusiv la Ioan Chertiţie. În orice caz, după ce a văzut emisiunea în întregime, Maria, fetiţa în vârstă de 14 ani a fostului torţionar, i-a spus tatălui ei: „Dacă omul acela nu te poate ierta, nici Dumnezeu nu-l va ierta pe el”.

Concluzia subsemnatului, în urma emisiunii de la Realitatea Tv, se referă nu la mărturisitorul Ioan Chertiţie, ci la primitorii mărturisirii, în primul rând la realizatorii reportajului. Am spus-o deja, o reformulez: cine n-are o relaţie bună cu Dumnezeu, nu poate crede şi înţelege gestul pocăinţei...

Revenid la cartea care a stat la baza tulburătorului reportaj, “AM FOST TORŢIONAR – Confesiunile unui gardian”, reamintesc că este, de fapt, prima dintr-o serie de trei, toate apărute simultan la Editura Ştefan. Celelalte două se referă la acelaşi înspăimântător univers al penitenciarelor româneşti: “Coşmar şi mântuire” şi “Sighet. Apelul călăilor”. Apariţia acestor cărţi ar putea fi primul semn de autopurificare şi ieşire din criza morală a societăţii româneşti.

"DE CE URÂM FEMEILE?" – lansare de Mărţişor, la Muzeul Satului

"DE CE URÂM FEMEILE?", se pregăteşte de start. Scrisă de subsemnatul, prefaţată de Pavel Şuşară, tipărită la Editura Ştefan, cartea va fi lansată la începutul lunii martie, în mai multe locuri şi “locaţii” din Bucureşti şi din ţară. Prima lansare va avea loc pe 1 Martie, ora 14,30, la Muzeul Naţional al Satului “Dimitrie Gusti” din Bucureşti. După modelul nunţii la români, lansarea va avea şi un vornic, care nu e altul decât cobzarul Ion Creţeanu (recent “botezat” de Felicia Filip şi Cristian Mihăilescu cu supranumele “Ion al Cobzei”). Aşa că “Ion al Cobzei” va face strigările de lansare printr-un miniconcert dedicat mamelor, nevestelor şi fetelor. Ca să mai îmblânzească puţin brutalitatea titlului cărţii…
Urmează o altă lansare, la Cinema Patria (pe 2 martie), după care volumul pleacă în turneu. Prima escală va fi la Timişoara, pe 4 martie, unde se va lansa simultan cu cartea-poem a lui Pavel Şuşară, “Universul din cuşcă”. Cele două lansări vor avea loc la Sala Baroc a Muzeului de Artă din Timişoara. Revenită în Bucureşti, "DE CE URÂM FEMEILE?" se va mai lansa o dată, pe 8 Martie (adică chiar de Ziua Femeii), la Clubul “E… varză”, în cadrul unui spectacol cu trupa Ţapinarii. Autorul (adică subsemnatul) va face parte efectiv din show, încercând să creeze un contrapunct în versuri la mesajul coroziv al Ţapinarilor. De fapt, autorul a mai “jucat” în spectacolele lui Covei şi Tănase, lansarea cărţii fiind doar o reeditare a acelor “colaje”.
Volumul cuprinde şi o secţiune de desene făcute de pictoriţa Adina Romanescu, pe post de „păreri desenate despre vorbe scrise”. Adică, s-a gândit subsemnatul, dacă un scriitor, jurnalist, cronicar, publicist etc. poate scrie despre nişte lucrări plastice, de ce nu s-ar putea şi invers – un artist plastic să deseneze despre texte? Şi uite că s-a putut… Alegerea perioadei de lansare este corelată, desigur, cu ziua Femeii, căreia îi este cumva dedicată. Cuprinsul cărţii este următorul:

PREFAŢĂ CU TITLUL LA PĂTRAT de Pavel Şuşară

CUVÂNTUL AUTORULUI:De la sarcină de serviciu la confruntare publică

SINGURĂTATEA AFEMEIATULUI DE CURSĂ LUNGĂ

Cherchez la femme!
Variabila frumuseţii
Frumuseţe şi modă
Principiul libidoului
Gospodină în casă, curvă în pat şi doamnă pe stradă
Despre purtătoarele ilegale de sex
Prostituţia în familie
Puţin mov
Copiii noştri fac sex
Ce vor, de fapt, femeile de la un bărbat?
Tehnica ofertei iluzorii
Spinoasa problemă a părului pubian
Honolulu şi Kamceatka
Eşti frumoasa ca o iapă! – compliment sau insultă?
Bărbaţii se îndrăgostesc cu ochii, femeile se îndrăgostesc cu urechile
Sexul şi economia de piaţă
Feminism şi feminitate
Mai bine mă mpiedic şi cad...
Mărimea contează?
Răpirea din serai şi bătălia de la Waterloo
Oameni politici şi femei de lume
Femeia-oglindă
Domnişoară, dansaţi, sau te pleznesc...?
Misogini şi femei de unică folosinţă
„Je suis americaine, mademoiselle. Voulez vous... ?”
Aici şi acum
Găina bătrână face zama bună
Obscen şi sacru
Dragostea şi ciorba reîncălzită
Cu văl, fără văl
De ce mint femeile
De ce mint bărbaţii
De ce se lasă bărbaţii minţiţi
Răzbunare sexuală
Gentleman sau bădăran?
Meseria de a fi frumoasă
Femei inaccesibile
Pas în trei
“Când nu te văd, am chinuri/ Şi când te văd, leşinuri”
Mai misogine decât bărbaţii
Căsătorie în stil matriarhal sau teoria frondei fără fond
Sex pe stabilopozi
Adrian Enache şi divorţul virtual
Nevastă sau amantă?
Frumoasă şi săracă?
Cine înşală mai mult?
Ofensiva lesbienelor
Infidelitatea – un stupid nod în papură
Singurătatea afemeiatului de cursă lungă
Este vulgară o femeie goală?

DE CE SE PROSTESC BĂRBAŢII LA BĂTRÂNEŢE

Adulţi hărţuiţi de minore
Dragoste la vârsta a treia
Pedofili şi gerontofile
Sexul care ucide
Sexul ca divertisment
Vedete cu gropiţe în obraji
Ghinionul de a fi matur
De câte feluri sunt femeile?
De ce se prostesc bărbaţii la bătrîneţe?
Dragostea, insomnia perpetuă
Femeile şi patria
Trupul omenesc: proprietate privată sau domeniu public?

CRONICA FEMEII ÎN PIELEA GOALĂ

Clara, pisicuţa militantă
Alexandra Şerb, inocenta perversă
Acadeaua Andei Adam şi mustăcioara lui Clark Gable
Paula Jones priveşte înapoi cu nostalgie
Jojo – statueta de frişcă
Cosmina Păsărin, de la radical din 64 la “Zero”

JURNALUL XANTIPEI

Bărbatul, cel mai complex utilaj
Până când divorţul ne va despărţi
Bărbaţi în pielea goală

JUMATĂTEA INFINITĂ A BĂRBATULUI

“O femeie adevărată este acea femeie care frizează irealitatea”

ADDENDA

Suspect de a fi femeie
Scrisoare deschisă către un tînăr prieten
Păreri desenate despre vorbe scrise

Estetik TV: John Hardy: Școala mea verde de vis

Estetik TV: John Hardy: Școala mea verde de vis: "Însoțiți-l pe John Hardy în turul Școlii Verzi, școala lui ieșită din tipare, în Bali, care învață co..."

CLUBUL PRESEI TRANSATLANTICE. Declaraţie de principii

CE ESTE CPT
Clubul Presei Transatlantice este o punte de comunicare între locuitorii a două continente. Deosebirea de oricare altă structură similară este aceea că nu reprezintă doar o denumire, ci un program coerent de acţiune, cu direcţii bine stabilite şi cu o o strategie pe termen scurt, mediu şi lung.

PREMIZE
1. Clubul Presei Transatlantice nu este un scop, ci o cale.

2. Clubul Presei Transatlantice este un factor de polarizare a unor idealuri şi scopuri comune. Acestea sunt în primă instanţă identitare şi în ultimă instanţă universale.

3. Orice popor se defineşte prin valorile sale, cu care a contribuit la patrimoniul spiritual al umanităţii. Orice individ aparţinând unei naţiuni, dar care e adoptat de spaţiul social şi cultural al unei alte ţări (sau care contribuie la prosperitatea şi evoluţia unei alte ţări decât cea de origine) se defineşte în acel spaţiu prin contribuţia personală şi merită gradul de preţuire conform acelei contribuţii.

4. Cultura, civilizaţia şi spiritualitatea românească au fost, de-a lungul istoriei, “focare” de emergenţă pentru cultura, civilizaţia şi spiritualitatea altor popoare şi ţări. Ele s-au constituit în valori individuale care au generat, la rândul lor, valori perene ale altor civilizaţii. Civilizaţia Americii a fost, la rândul ei servită de personalităţi ale spaţiului nostru identitar. Aceste personalităţi au contribuit, împreună cu ceilalţi cetăţeni ai Lumii Noi, la nivelul actual de civilizaţie al Americii.

5. Comunicarea, dialogul pe care-l propune Clubul Presei Transatlatice se bazează pe contribuţia românească la cultura şi civilizaţia umanităţii şi a Americii. Aceste contribuţii constituie creditul nostru moral, sau, mai exact, limita de credit până la care solicităm respect şi recunoaştere.

6. Pentru a elimina din start orice suspiciune privind onestitatea conceptului, Clubul Presei Transatlantice porneşte în demersul său de la cunoaşterea reciprocă şi corectă a relaţiei dintre românii din America şi America, pe de o parte, şi a Americii cu românii din Europa pe de altă parte. Cunoaşterea noastră are sensul unei confesiuni publice, nu al unei atitudini revendicative. Dorim ca, aflând mai multe despre români, America (în perspectivă şi celelalte continente) să-şi cunoască mai bine istoria, valorile şi locuitorii.

SCOPUL
1. Scopul final al CPT este de a se constitui într-un INFO-LAND al comunicării, în care membrii comunităţii virtuale să-şi poată transmite, să preia şi să disemineze, într-un cadru coerent, informaţiile esenţiale şi de interes general.
2. Scopul proxim al CPT este acela de a crea acţiuni comune, de interes identitar şi universal care să ajute, să propună sau să rezolve cazuri şi situaţii ce vizează persoane, instituţii, comunităţi, să facă publice şi să disemineze descoperiri, soluţii, invenţii importante, mari nedreptăţi sociale sau individuale etc. Clubul Presei Transatlantice îşi propune să fie purtătorul de cuvânt al marilor idei care se nasc sub ochii noştri dar care, din lipsa de comunicare, se sting înainte de a trece pragul faptei.

CINE POATE FACE PARTE DIN CLUBUL PRESEI TRANSATLANTICE
Pot face parte, din Clubul Presei Transatlantice:
1. Orice jurnalist român sau străin, indiferent de etnie, care aderă la ideile şi principiile enumerate mai sus şi care poate face dovada practicii în domeniu (publicistică, fotografie de presă, radio, televiziune).
2. Orice publicaţie, trust de presă, agenţie de presă, post de radio, televiziune, asociaţie profesională înrudită cu activitatea de presă, care subscrie la ideile şi principiile CPT şi sprijină promovarea acestora.
3. Elevii şi studenţii care - având aptitudini şi chemare pentru activitatea în presă sau literatură - doresc să facă parte din CPT dar care, dintr-un motiv sau altul, nu au publicat nimic până acum. Aceştia pot fi validaţi în spaţiul public prin apariţia textelor pe site-ul CPT, sau în publicaţiile membre. După o perioadă de “stagiu”, cuantificabilă prin numărul de texte publicate, pot deveni automat membri ai CPT.

Condiţiile de parteneriat cu publicaţiile, agenţiile de presă, trusturile sau asociaţiile care doresc să se înscrie în Clubul Presei Transatlantice vor fi negociate separat cu fiecare solicitant în parte. În principiu, fiecare va avea obligaţia de a crea, pe prima pagină a site-ului propriu, un link având denumirea Clubul Presei Transatlantice, care să trimită direct la site-ul acestuia. Obligaţii similare va avea şi Clubul Presei Transatlantice, pentru fiecare membru în parte. Solicitările de înscriere în Clubul Presei Transatlantice pot fi trimise pe adresa: clubulpreseitransatlantice@gmail.com

P.S. Mai multe detalii despre activitatea acestei noi structuri de presă puteţi afla de pe blogul Clubului, http://clubuldepresatransatlantic.wordpress.com/, care va funcţiona provizoriu până la terminarea construcţiei site-ului. Până atunci, publicaţia online CERTITUDNEA (care reprezită capul de pod românesc al Clubului) şi-a creat un domeniu special având denumirea CLUBUL PRESEI TRANSATLANTICE. Am optat pentru această strategie uşor redundantă de promovare, în ideea de a crea o vizibilitate cât mai mare a conceptului în spaţiul public şi de a oferi publicaţiilor membre un eşantion consistent de materiale publicistice adecvate principiilor CPT, pe care CERTITUDINEA le-a publicat încă înainte de apariţia Clubului.

DOUĂ ATITUDINI ETNICE: cum se raportează ungurii şi armenii la poporul român

KELEMEN HUNOR: “Sunt maghiar şi secui, aşa cum în general orice om aparţine unei etnii, unei comunităţi naţionale. Asta înseamnă mărturisirea apartenenţei la o limbă, la o cultură, la o comunitate. În secolul XXI cred, însă, că suntem cu toţii cetăţeni europeni”.
VARUJAN VOSGANIAN: “Nefiind marcaţi de nostalgii imperiale, ca ungurii din Transilvania sau ca ruşii din Moldova, armenii s-au identificat cu istoria românilor într-un mod exemplar. Nu veţi găsi, în istoria modernă a românilor, niciun eveniment important în care să nu dai de numele unui armean, începând cu Ioan Vodă cel Cumplit”.


Kelemen Hunor: “Aceste informaţii nu au relevanţă în privinţa activităţii mele din minister”

În urmă cu un an, i-am luat lui Kelemen Hunor, actualul ministru al Culturii, un interviu (apărut în “Săptămâna Financiară”) în cadrul căruia a avut loc şi următorul schimb de replici:

"Domnule ministru, aparţineţi, din punct de vedere etnic, unui popor cu care românii, de-a lungul istoriei, au avut coliziuni culturale. Sunteţi, în acelaşi timp, ministrul Culturii în guvernul României. Cu scuzele de rigoare pentru obrăznicia întrebării, aţi putea să vă precizaţi poziţia faţă de “teoria spaţiului vid” a lui Roesler? Mai exact, faţă de ipoteza conform căreia românii ar fi imigrat în Transilvania după cucerirea acesteia de către unguri…?

K.H. Nu intru eu în polemici istorice despre cine a venit primul în Transilvania şi cine va pleca ultimul. Nu e treaba mea. Istoricii trebuie să se pronunţe asupra acestui aspect...

Sunteţi din judeţul Harghita. Presupun, aşadar, că sunteţi secui. Dar sunteţi şi cetăţean român. Vă pun o întrebare pe care i-am pus-o, prin similitudine, şi lui Varujan Vosganian: în ce măsură sunteţi secui şi în ce măsură sunteţi român? Unde se întâlnesc cele două componente ale identităţii dumneavoastră?

K.H. Sunt maghiar şi secui, aşa cum în general orice om aparţine unei etnii, unei comunităţi naţionale. Asta înseamnă mărturisirea apartenenţei la o limbă, la o cultură, la o comunitate. În secolul XXI cred, însă, că suntem cu toţii cetăţeni europeni şi că recunoaşterea reciprocă este o condiţie a dezvoltării şi îmbogăţirii tuturor popoarelor. Pe de altă parte, însă, aceste informaţii nu au relevanţă în privinţa activităţii mele din minister. Aşa cum nici dumneavoastră nu vă vor fi de folos în evaluarea activităţii mele manageriale”.
Rezumat la esenţă, răspunsul lui Kelemen Hunor se traduce aşa: sunt maghiar, sunt secui, sunt cetăţean european. Nu sunt cetăţean român. Şi totuşi, Kelemen Hunor este ministru al Culturii în guvernul României. Cele de mai sus aruncă o lumină foarte clară asupra intenţiilor pe termen lung ale UDMR, relativ la noua Lege a Educaţiei.


Varujan Vosganian: „Eu, în România, sunt armean şi reprezint comunitatea armeană în Parlament. Dar în afara României reprezint România”
Răspunsul lui Varujan Vosganian la întrebarea similară, privind identitatea sa, fusese următorul: „Când vrei să ştii ce este cu adevărat un om, întreabă-l în ce limbă vorbeşte cu animalele şi copiii… Eu vorbesc armeneşte”…
Recent, în cadrul unui dialog despre „Cartea şoaptelor”, am reluat vechea temă a dublei identităţi, întrebându-l pe Varujan Vosganian cum se raportează minoritatea armenească la poporul român. Răspunsul pe care mi l-a dat a fost clar, curat şi de o exemplară onestitate:
„Iată cum privesc armenii spaţiul cultural şi geografic românesc. În momentele grele ale armenilor, ei au găsit aici un adăpost generos. Şi armenii care au emigrat după căderea regatului Bagratizilor (în secolul XI), venind prin nordul Mării Negre şi drumul Liovului, până în nordul Moldovei, şi armenii care au scăpat din masacre, şi care, apatrizi fiind, au fost primiţi în portul Constanţa - România fiind fost prima ţară care i-a primit pe apatrizii armeni - , şi în 1991 când România a fost prima ţară din spaţiul ex-sovietic care a recunoscut Armenia independentă. Aşadar, pentru noi, România a fost un adăpost. Nefiind marcaţi de nostalgii imperiale, ca ruşii din Moldova sau ca ungurii din Transilvania, armenii s-au identificat cu istoria românilor într-un mod exemplar. Nu veţi găsi, în istoria modernă a românilor, niciun eveniment important în care să nu dai de numele unui armean, începând cu Ioan Vodă cel Cumplit, voievodul martir care îşi spunea rugăciunile în armeneşte, dar a murit în luptă la Roşcani, pentru Moldova. La 1843, Frăţia îi avea în frunte pe Nicolae Bălcescu, pe Mitiţă Filipescu şi pe armeanul Iacob Melik, în casa căruia se ţineau întâlnirile. Au existat armeni în Divanele ad-hoc. Cel care a primit sabia din mâna lui Osman Paşa, la Plevna, în Războiul de Independenţă a fost colonelul Cerchez, care era de origine armeană. Prima legislaţie a muncii din România a fost făcută de armeanul Grigore Trancu-Iaşi. Au existat armeni care, chiar dacă nu s-au născut în România, au murit apărând pământul românesc. Au fost personalităţi care au făcut şcoală românească: Gheorghe Asachi, unul din marii făuritori de şcoală naţională, Iacob Iacobovici, mare chirurg şi fondator al Facultăţii de medicină din Cluj, Vasile Conta, pionier al şcolii româneşti de filosofie... Aşadar, între a fi armean şi a fi român nu există niciun fel de incompatibilitate. Şi pot spune liniştit, ca Steinhardt, că poţi fi sută la sută armean şi mie la sută român... Am fost şi eu pus, la un moment dat, în situaţia, nu de a opta, ci de a cântări între două componente ale identităţii... În 1991, când am vizitat Armenia independentă, Levon Ter-Petrosian, preşedintele de atunci, mi-a propus să fiu ambasadorul neoficial al Armeniei pentru spaţiul Europei de Est. Mai erau Charles Aznavour pentru zona de Vest şi Akam Mestrobian pentru zona Europei Centrale... I-am spus lui Levon Ter-Petrosian aşa: . E ca la fotbal: nu poţi să reprezinţi două echipe naţionale în acelaşi timp”.


Citeste si pe www.certitudinea.ro