27 august 2012: DIKTATUL DE LA BRUXELLES

Acum ştim. Istoria se repetă. În 1948, ziua de 23 august a fost declarată ziua României. A fost o batjocură istorică pentru că, deşi în aparenţă celebram “Ziua Eliberării patriei noastre de sub jugul fascist” (23 August 1944), în realitate evocam un alt 23 august, cel din 1939. Timp de 52 de ani am sărbătorit, inconştienţi, Eliberarea, dar, de fapt, perpetuam festiv Pactul Ribbentrop-Molotov, când Basarabia a fost lăsată pradă Uniunii Sovietice. Un an mai târziu, pe 30 august 1940, prin Diktatul de la Viena, Germania ne-a luat nordul Transilvaniei şi l-a dat ungurilor.

În aceeaşi ordine de idei, ceea ce s-a întâmplat, în seara zilei de 27 august 2012, în Parlamentul României, este finalul unei trădări programatice, începută în decembrie 1989. În timp ce se afla în plin boicot al şedinţei parlamentare, coaliţia USL a primit un ordin de la liderii ei. Care, la rândul lor, primiseră un ordin de la Bruxelles. Nu ştim (încă) de la cine, dar nu e greu de intuit că e vorba de stăpânii Uniunii Europene. Şi nu e greu de intuit, de asemenea că, după modul absolut ilogic în care s-au comportat parlamentarii USL, a fost vorba de un şantaj nemilos, urmat de un ordin. A fost un DIKTAT.

Ni s-a luat, prin Diktatul de la Bruxelles, dreptul la democraţie, care risca să pună în pericol aranjamente minuţios construite de 20 de ani încoace. România a fost mai întâi demontată, apoi cumpărată, la talcioc, piesă cu piesă. Iar vânzătorii au fost toţi cei care s-au perindat la putere, inclusiv cei care constituie acum Uniunea Social-Democrată. Toţi au trădat, toţi au vândut. Era normal să se conformeze ordinului primit de la Bruxelles.

Traian Băsescu, avortonul politic fără cultură, fără principii, fără idealuri, fără omenie, era (este) instrumentul perfect de realizare a “proiectului România”, al cărui executor este Uniunea Europeană, prin Angela Merkel şi Manuel Barroso. Care şi ei, probabil, ascultă de alte ordine.


Demiterea lui Băsescu prin referendum putea crea, pe de o parte, un precedent periculos în Europa, iar pe de altă parte, putea întârzia sau împiedica finalizarea a ceea ce arvunise suspendatul înainte de suspendare. Or, Uniunea Europeană se grăbeşte, are proiecte cu termene de execuţie precise, nu-şi poate permite să se împiedice într-un referendum neprevăzut.

 Pe de altă parte, sunt convins că şi Traian Băsescu a primit ordine. La fel de severe, ca şi cele primite de USL în seara zilei de 12 august 2012. Aşa se explică, probabil, inexplicabila tăcere prelungită a preşedintelui demis. A primit ordin să tacă! De ce? Vom înţelege în curând.

 Explicaţia completă a ceea ce se întâmplă acum în România a dat-o profesorul Florian Colceag (autorul proiectului MODELUL DE ŢARĂ), într-un amplu interviu din 2010, acordat platformei CERTITUDINEA:

“În ’90, când s-au format partidele politice, au intrat în ele şi oameni valoroşi - intelectuali de bună factură, specialişti în diverse domenii… N-au rezistat din cauza oportuniştilor. Mai devreme sau mai târziu, coaliţiile care s-au creat în interiorul partidelor pe bază de interese materiale şi pe dat tunuri i-au trecut pe cei buni în linia a doua, apoi în linia a treia, până când i-au făcut să dispară de tot […].

S-a petrecut o selecţie ciudată, pe persoane. O selecţie foarte dură, numai cu persoane şantajabile, pentru păstrarea legii tăcerii... Pentru că partidele erau, de fapt, incubatoare de afaceri, nu incubatoare de politici publice, cum ar fi trebuit să fie. Toate acestea au fost făcute sub protecţia partidelor, la limita legii. De fapt, legile au fost făcute în aşa fel încât să le meargă. Au fost legi făcute chiar şi pentru o singură persoană – o anumită persoană. De aceea era nevoie ca toţi cei implicaţi să fie şantajabili – ca să păstreze legea tăcerii […].
Această lege a fost însă ruptă şi nu mai poate fi dreasă. Pentru că s-au împuţinat resursele şi nu mai au cu ce să cumpere tăcerea. Au fost prea mulţi lupi la stână şi, în momentul actual, nu mai au ce fura. Din această cauză a apărut, în lupta politică, o disperare fără precedent. Sunt în stare să-şi scoată ochii să-şi dea în cap, să se ucidă, orice […].
Jaful naţional s-a comis cu multă competenţă. Pentru că, deşi majoritatea celor care au ocupat şi ocupă funcţiile publice sunt mediocri, în spatele lor, sau printre ei, s-au aflat întotdeauna creiere cu înalte abilităţi. De unde au apărut aceste creiere? Nu din senin, evident. Ceauşescu adunase în jurul său, în ultimii ani, un număr de tineri şefi de promoţie cu abilităţi evident înalte. I-a plasat în posturi de consultanţă la vârf şi i-a supus unui regim extrem de competitiv, pe direcţii precise, astfel încât să se aleagă nişte câştigători (procedeu utilizat peste tot în reţeaua KGB). Aceşti tineri au stat în umbra puterii, s-au hrănit cu laudele şefilor şi şi-au transformat personalitatea astfel încât să placă acestora. Trăind în mediul lor izolat, au ajuns ulterior să concureze între ei pe ceea ce părea, la momentul anilor `90, ca fiind lucrul cel mai intersant, adică acumularea unor averi cât mai mari. Având însă sentimentul că sunt ilegitimi în structurile puterii, nu au gospodărit averea ţării, ci au jefuit-o, comportându-se ca nişte prădători (comportament curent în istorie, atât la colonizatorii unor teritorii, cât şi la imigranţi). Mulţi dintre acei tineri au rămas în sau pe lângă structurile puterii şi au dus ţara la punctul în care se află acum. Interesant, din punct de vedere psihologic, este şi modul lor de manifestare în raport cu posibilii competitori: tinerii supradotaţi şi specialiştii în diferite domenii. Aceştia au fost percepuţi nu ca nişte resurse valoroase pentru ţară, ci ca nişte posibili competetitori pe poziţiile câştigate cu greu între ei, prin bătălii permanente, de tip politic. Din nou devine vizibil acel sentiment de ilegitimitate, prin lupta de conservare a anumitor caracteristici a ierarhiilor de partid şi a sistemului proletcultist, moştenit din communism”.


În acelaşi interviu, profesorul Florian Colceag atrăgea atenţia asupra unui aspect total ignorant de întreaga opinie publică: pierderea teritoriului:

“Statul e garantul care poate fi executat de Uniunea Europeană. Pentru că e o instituţie, nu o reuniune de persoane. Un contract semnat cu o asemenea instituţie se face pe o garantare cu bogăţiile naţionale. O bogăţie este şi teritoriul. Şi atunci au interes să facă un shortcut pe linia politicului, astfel încât noi să vindem încet-încet şi ce ne-a mai rămas, ca să nu mai avem autonomie. Să luăm exemplul cu banii de le FMI. FMI-ul nu dă bani, ci împrumută. Împrumutul e cu garanţii. Garanţia înseamnă, până la urmă, ţara. Dacă o ţară nu-şi poate plăti datoriile, ea aparţine de drept Fondului Monetar Internaţional. Şi atunci se poate vinde, ca orice proprietate. E un amănunt pe care oamenii nu-l ştiu. Sunt destul de multe popoare care nu au ţară […].
Şi nu e vorba doar de Uniunea Europeană, ci şi de o instituţie mondială sau de un alt stat. Uitaţi-vă la China, care deţine acum aproximativ jumătate din Africa şi cam un sfert din Statele Unite. Au cumpărat, pur şi simplu aceste teritorii… Pentru populaţia locală schimbarea unei forme de guvernământ nu e atât de dureroasă. Faptul că pe noi ne conduc români, sau nemţi, sau irlandezi, sau altceva, atâta timp cât avem ce mânca şi o oarecare bunăstare, nu deranjează foarte mult. Însă pentru ei, pentru cei care văd România ca pe o ofertă - ieftină şi uşor de cumpărat în momente de criză - acest aspect e important în ecuaţie. În acest moment apare promiscuitatea politicului care se oferă să mai vândă ce se mai poate, pentru nişte beneficii personale sau de grup. De aici şi bătălia politică: cel care prinde puterea se alege cu câştigul. Problema noastră este că în curând vom deveni emigranţi în propria noastră patrie”.

Previziunea profesorului Colceag este pe cale să se realizeze. Diktatul de la Bruxelles din seara zilei de 27 august 2012 (la 73 de ani de la semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov şi la 72 de ani după Diktatul de la Viena, dar în aceeaşi fatidică lună august) impune următoarele evidenţe şi concluzii:

1.    Sacrificarea României la masa negocierilor între marile puteri: SUA, UE şi Rusia (precum, pe vremuri, între Imperiul Ţarist, Imperiul Habsburgic şi Imperiul Otoman).
2.    Decesul conceptului de democraţie în Uniunea Europeană.
3.    Falimentul clasei politice din România.
4.    Necesitatea unei alte forţe politice, generată de societatea civilă.
5.    Necesitatea susţinerii proiectului MODELUL DE ŢARĂ al profesorului Florian Colceag şi aducerea lui în dezbaterea publică a specialiştilor din ţară şi străinătate.

Sursă: certitudinea.ro

TVR Cultural, victima imposturii

Autor: VALENTIN NICOLAU

Trăim un delir continuu. Farsa e la mare preţ, pentru că şi farsorii sunt cocoţaţi în scaunele puterii. Impostura se generalizează, jaful e singurul scop care-i mai împinge pe guvernanţi la acţiune. Odios peisaj din care fug toţi cei care îşi păstrează onoarea şi reprezintă competenţe umane şi profesionale! Fug de frică să nu fie confundaţi cu farsorii politicieni care i-au copiat în formă şi etichete, dar care, în fapt, sunt opusul lor. Autenticul se retrage din spaţiul public şi pentru că nu este căutat, dar şi pentru a nu fi confundat cu falsul ce a ajuns dominant.

Începem să ne simţim jenaţi că avem un doctorat, din cauză că cei mai mulţi dintre politicieni l-au trucat, achiziţionându-l ieftin sau lejer, prin copy-paste. Ne ruşinăm că am ocupat cândva posturi publice importante, pentru că după noi au venit indivizi dubioşi profesional, a căror valoare a fost doar de membru de partid, de colaborator sau lucrător sub acoperire al serviciilor secrete sau, pur şi simplu, de abil jefuitor pentru gaşca de la putere.

În România, principala întrebare din mintea celor ce vor să acceadă la putere este „Ce-a mai rămas de furat?”. Dacă răspunsul este motivant, creşte şi determinarea lor, ştiind că, la capătul efortului electoral sau de confruntare politică, prada îi aşteaptă proaspătă sau deja culeasă, dar numai bună spre a fi jecmănită de la predecesor.

Aşa s-a întâmplat şi cu TVR. După şapte ani de jaf şi incompetenţă, televiziunea publică a ajuns în sapă de lemn, o instituţie unde haosul e fără fisură, plină de datorii şi incapabilă să mai genereze sinecuri şi şpăgi. De aceea, e nevoie de o restructurare profundă. Să i se reducă activitatea, oameni mai puţin şi mai prost plătiţi, dar în final să aibă de unde să ia caimacul cei care au pus mâna pe ea.

Evident că fraza precedentă amestecă lucruri. Într-adevăr, TVR are excedent de personal care doar încasează salarii şi nu munceşte, managementul este ineficient etc. Printre acestea sunt amestecate lucruri, care nu se văd şi nu se spun, dar care sunt motivaţii chiar mai puternice pentru cei care-i decid destinul. Declarând că vor să o redreseze economic, de fapt o pregătesc şi să redevină aptă pentru rapt, pentru că nu-i schimbă condiţia de existenţă, nu-i schimbă regulile de joc. Obedienţa rămâne politică, la cheremul grupurilor de interese branşate la putere.

În plus, toată această proiectată reformă dură este nota de plată pe care TVR şi angajaţii ei o vor plăti pentru furtişagurile conducerilor din ultimii şapte ani, pentru incompetenţa şefilor ei, care speră ca subiectul restructurării să acopere amintirea trecutului păgubos, la care au fost complici, şi ca nimeni să nu-i mai tragă vreodată la răspundere.

Plecând de la ipoteza tăierii emisiei unor canale şi, implicit, concedierea unui număr mare de salariaţi, fără a determina modelul optim de funcţionare în condiţiile unui buget de cheltuieli drastic redus, TVR Cultural a fost cel mai uşor de ucis. Nu face audienţe, deci nu iese de vreun comision din publicitate, emisiunile sunt neinteresante pentru şmecheri, achiziţia de programe specifice nu prea lasă loc de şpagă, mai apar şi nişte intelectuali care au opinii în răspăr cu cele ale politicienilor şi… consumă 1,7% din totalul bugetului TVR! Cu 1,7% tăiat din bugetul TVR se salvează salariile câtorva amante, mai rar soţii de demnitari, salariile unor consilieri şi ziarişti obedienţi. Toţi aceştia costă mai mult TVR, dar Culturalul trebuia ucis, ca să se arate lumii că se face reformă, să se vadă că s-au luat decizii, în contextul în care, de când s-a instaurat noul Consiliu de Administraţie, nu s-a luat nicio hotărâre care să reducă efectiv costurile, ci doar măsuri care, mimând acţiune, au lăsat senzaţia „fă-te că lucrezi”. Iarăşi o soluţie amestecată, iarăşi un haloimăs.

Ministerul de Finanţe care vrea să-şi recupereze impozitele restante nu este interesat de câte canale TV se vor închide, de câţi oameni vor fi daţi afară. Pe Florin Georgescu îl interesează doar câte milioane de lei poate rambursa SRTv, în câţi ani şi dacă planul de redresare economică este realist. Atât. Restul e farsă, mult zgomot pentru nimicul care trebuie să le acopere nepriceperea şi furtişagurile trecute şi viitoare. Farsa incompetenţilor grobieni, care nu tresar la gândul că, prin dispariţia TVR Cultural, dispare singura televiziune alternativă la violenţă, la suburban, la comercialul care inundă toate micile ecrane. Singurul loc unde scările de valoare, aşa şubrede cum sunt, mai stau încă în picioare. Au găsit şmecheria că programele culturale vor fi preluate în grilele celorlalte canale supravieţuitoare. Praf în ochi şi premisa unui talmeş-balmeş care nu va avea nici o legătură cu programul unui canal dedicat culturii şi educaţiei. Cultura şi educaţia prin televiziune înseamnă rigori specifice, fiind nevoie de oameni dedicaţi, pe măsură, şi nu de amestecătură şi bifări formale.


Nu m-a surprins că unii membri ai Consiliului de Administraţie al SRTv, veniţi politic şi fără vreo relaţie anterioară cu domeniul, au votat pentru desfiinţarea TVR Cultural. M-a indignat trădarea acelor membri care nu conteneau să declame cât de mult iubesc televiziunea publică şi postul Cultural, mai ales atunci când primeau o sinecură nouă.

Într-o ţară în care numărul analfabeţilor creşte continuu, în care se consumă cele mai puţine bunuri culturale (cărţi, concerte, filme, teatru) pe cap de locuitor  din Europa, unde nivelul educaţiei s-a prăbuşit (rezultatele dezastruoase de la bacalaureat, nivelul de şcolarizare scăzut etc.), de unde elitele profesionale şi artistice (medici, ingineri, proiectanţi, softişti) fug pe capete, era firesc ca singurul post de televiziune care făcea rezistenţă în educaţie, în cunoaştere şi cultură să fie oprit să mai emită. E semnul că, dacă România nu mai poate fi mare, măcar să fie multă şi proastă.

Sursă: Norii mei

Din nou despre MITOCANUL PUBLIC Nr. 1

Mi-e foarte greu să înţeleg un anumit mod de gândire, atunci când e vorba de propriul viitor, al tău şi al copiilor tăi, de propriul interes, de propria ţară, de propria viaţă. Am auzit de multe ori, recent, fraze de genul: „Cum să-l votez, bă, pe ăsta, nu vezi că are ochi de broască?”... Sau: „Decât să-l votez pe Ponta sau pe Antonescu, mai bine pe Băsescu”. Asta nu în urmă cu zece sau cincisprezece ani, ci ACUM, după ce Băsescu a condus cu sălbăticie ţara, timp de opt ani. Iar opiniile citate nu erau rostite de analfabeţi sau decerebraţi, ci de persoane tinere, cu profesii situate în zona de vârf a specializărilor, deci persoane susceptibile de inteligenţă.

Mă întreb: cât de imatur şi de iresponsabil trebuie să fii, ca să-ţi mai poţi permite, în acest moment, opţiuni politice numai după gradul de simpatie sau antipatie pe care ţi-l inspiră un lider?

Lipsa sentimentului civic este, îndrăznesc să cred, mai gravă decât ticăloşia criminală a unui regim politic. Pentru că ticăloşia este viscerală şi naturală. Ea îi adună la un loc, sub formă de haită, pe cei ticăloşi şi fără scrupule, care se manifestă până la limita pe care le-o permiţi. Atitudinea civică nu e naturală, se formează prin educaţie şi autoeducaţie, iar la noi tocmai acestea lipsesc. Nu ai cum să te opui unei astfel de realităţi şi nici pe cine să dai vina. Cu excepţia situaţiilor extreme, de război, când o ţară este ocupată şi i se impune un anumit regim politic, conduita oricărui sistem de guvernare este consecinţa cetăţenilor pe care-i conduce, nu invers. Adică guvernanţii jefuiesc cât li se permite sau cât sunt lăsaţi să guverneze.

Suntem vinovaţi, ca naţie, de a doua alegere a lui Băsescu în funcţia de preşedinte. Prima, cea din 2004, nu ni se poate imputa, a fost o eroare forţată de situaţia existentă. Poporul se săturase de corupţia şi abuzurile PSD-ului, întruchipat de Adrian Năstase, şi a ales, dintre două rele, pe cel care părea mai mic. Dar realegerea, în 2008, a aceluiaşi Traian Băsescu, jefuitor dovedit, în funcţia de preşedinte al României, nu mai admite nicio scuză. Efectele acelei greşeli monumentale se văd abia acum când, deşi am început să ne trezim, e prea târziu. Pentru că şansele de a-l demite pe Băsescu prin referendum sunt foarte mici, în condiţiile impuse de Curtea Constituţională. Adică să se întrunească un cvorum de jumătate din alegători, pentru ca apoi 50% plus 1 din aceştia să voteze demiterea. Numai un miracol i-ar putea determina pe susţinătorii lui Băsescu să se prezinte la referendum. Iar fără ei numărul minim de participanţi este aproape imposibil de întrunit.

Să vedem, totuşi, cum va gestiona USL-ul această situaţie dramatică. Până acum s-au mişcat impecabil. Suntem totuşi puşi în faţa unei contradicţii între declaraţia lui Victor Ponta de la Bruxelles (a spus că se va supune deciziei Curţii Constituţionale) şi optimismul calm al lui Dan Şova, care merge pe varianta ordonanţei de urgenţă a guvernului Ponta şi pare sigur pe ea... Nu ştiu ce să cred. Până pe 29 iulie soarta referendumului este în mâna USL-ului. Depinde de ei ce condiţii legislative vor oferi alegătorilor...


P.S. În 2009, cu o lună înainte de alegerile prezidenţiale, făceam o analiză amară a status-ului mental al populaţiei de la vremea aceea şi enunţam previziunea descurajantă (şi, din păcate, confirmată) că „mitocanul public nr.1” este viitorul preşedinte al României. Mentalitatea socială s-a schimbat de atunci încoace dar, între timp, „mitocanul” a acaparat toate pârghiile de control social. O parte din acestea (executivul şi legislativul) le-a pierdut sub presiunea societăţii civile şi prin acţiunea inteligentă şi concentrată a USL-ului.
Reiau acel text violent şi amar din 2009, în speranţa că, poate, voi reuşi să mai „convertesc” pe cineva la referendum...

MITOCANUL PUBLIC NR. 1 - VIITORUL PREŞEDINTE AL ROMÂNIEI

Niciodată, în istoria României, mitocănia, bădărănia, mârlănia şi toate celelalte sinonime ce desemnează nuanţe ale aceluiaşi tip de caracter nu au fost atât de vizibile şi de masiv reprezentate la nivelul instituţiilor publice. Se pare că succesul acestor personaje reprezintă propria noastră oglindă, dincolo de jocurile de culise care le-au permis să acceadă în funcţii. Discursul lor politic - sau public în general - corespunde nivelului de mentalitate comunitară. Sunt, cu toţii, nişte proiecţii ale psihologiei colective gregare.

Vârful de lance al mitocanilor publici este, fără îndoială, Traian Băsescu, actualul şi, probabil, viitorul preşedinte al României. Fac această amară predicţie pentru că, deocamdată, populaţia votantă - adică ceea ce numim convenţional “opinia publică” - nu a făcut pasul de la frustrare la interes. Îl preferă pe Băsescu pentru că-i place discursul lui, râsul lui, glumele lui de bodegă, nu faptul că ar fi potenţialul salvator al naţiunii. Oamenii, majoritatea, nu se gândesc la situaţia lor nenorocită, la copiii lor, la nepoţii lor, la ziua de mâine sau la ziua de poimâine. Le place de Băsescu pentru că acesta are tupeul pe care ei nu-l au, dar pe care ar vrea să-l aibă: acela de a-i scuipa, denunţa sau arunca peste bord pe toţi cei care nu-i convin. Este visceral ca şi ei dar, în plus, are “calitatea” lipsei totale de scrupule. Pentru el nu contează principiile sau legile decât în măsura în care acestea sunt arme ajutătoare. Iar dacă devin piedici în atingerea scopului personal le ignoră, le combate sau le scoate la referendum.

Aduc, în sprijinul celor afirmate, o întâmplare la care am fost martor. Un consilier de pe vremea când Băsescu era primar, îmi povestea, indignat, că insul trăgea pârţuri în şedinţele de consiliu, bulversând pe toată lumea. “Poate o face involuntar” - încercam eu să-i temperez furia, amuzat totuşi de ineditul relatării şi cu o oarecare satisfacţie, pentru că aveam o părere proastă despre activitatea consilierilor. “Nu-i adevărat, o face intenţionat. E un nenorocit cu mentalitate de căpitan de vapor” – insista domnul cu pricina. “Poate e nevoie, în acest moment, tocmai de o asemenea strategie” - încercam eu să ridic nivelul discuţiei. “Adică vi se pare normal să-i arunci peste bord pe toţi cei care te-au ajutat, atunci când te vezi cu sacii în căruţă?... Uite, să vă mai dau un exemplu. În timpul şedinţelor, se apleacă la urechea vreunuia dintre noi şi-l înjură, domnule! Îl înjură sau îl jigneşte într-un mod în care ăla nu poate suporta. Şi, normal, omul recţionează furios. Noi, ăilalţi, nu ştim ce i-a spus primarul la ureche. Îl vedem doar pe ăla cum recţionează. Iar primarul - ştiţi ce face? Cu o mutră nevinovată, ne zice: … E un nenorocit, dom’le, un ticălos”…

Am şi astăzi convingerea că acei consilieri îşi meritau tratamentul. Dar, dincolo de savoarea grobiană a situaţiei relatate, nu putem să nu observăm că, la baza acestui comportament, nu stă nici pe departe vreo atitudine de justiţiar ci, pur şi simplu, bădărănia funciară, profundă, a personajului. Manifestată, ce-i drept, cu o inepuizabilă imaginaţie. Traian Băsescu e prototipul bădărăniei absolute, mitocanul public nr. 1. Este insul capabil să se c… la tine l uşă şi apoi să sune ca să-ţi ceară hârtie igienică. Iar dacă refuzi sau îi tragi un pumn în faţă te denunţă public – la televizor, la UE sau la preşedintele SUA - că eşti mitocan, neeuropean sau duşman al democraţiei.

Traian Băsescu este, din păcate, şi viitorul preşedinte al României. Fiind un excelent luptător în bătăliile fără reguli, are o strategie electorală foarte simplă: loveşte sub centură, îi provoacă pe adversari să facă la fel şi, în clipa imediat următoare, opreşte lupta şi arată cu degetul opoziţia ticăloşită care vrea să-l asasineze politic. Vorbeşte exact cât trebuie, se lamentează atât cât trebuie, plânge atât cât trebuie. După care continuă lupta şi câştigă, având publicul de partea lui. Nu contează că a minţit, a furat sau a tras pârţuri în şedinţele de consiliu cu câteva secunde înainte, în văzul întregii lumi. Câştigă pentru că, vorba lui Nae Ionescu, “opinia publică n-are memorie”.

Data publicarii: 25.10.2009 20:28:00

Sursă: certitudinea.ro