INTERVIU CU MIHAI EMINESCU. "Vom avea de-acum înainte dominaţia banului internaţional, impusă de străini"

 Eminescu nu a fost doar poet şi gânditor, ci şi un mare jurnalist român (cel mai mare) şi, în această calitate, primul analist economic şi politic din istoria României. “Diagnosticele”, avertismentele, analizele şi soluţiile sale, bazate pe o profundă cunoaştere a realităţilor româneşti, a istoriei şi a contextului european, sunt valabile şi astăzi. Citindu-i textele publicistice, ai senzaţia halucinantă că sunt scrise aici şi acum.
Pornind de la această realitate culturală care, deşi publică, este necunoscută publicului (căci Eminescu este mai mult citat decât citit), ne-am gândit să-l “confruntăm” cu situaţia din prezentul imediat, printr-un interviu virtual. De fapt, virtuală este proiecţia în prezent, pentru că răspunsurile “intervievatului” sunt, de fapt, extrase din textele sale apărute în publicaţiile Federaţiunea, Convorbiri Literare, Curierul de Iaşi (1869-1877), Timpul (1877-1883), România Liberă (1889) - şi din manuscrisele publicate postum.

Domnule Eminescu, aţi putea descrie, în câteva cuvinte, cam cum arată România de astăzi, în perspectivă socială şi politică?

Plebea de sus face politică, poporul de jos sărăceşte şi se stinge din zi în zi de mulţimea greutăţilor ce are de purtat pe umerii lui, de greul acestui aparat reprezentativ şi administrativ care nu se potriveşte deloc cu trebuinţele lui simple şi care formează numai mii de pretexte pentru înfiinţare de posturi şi paraposturi, de primari, notari şi paranotari, toţi aceştia platiţi cu bani peşin din munca lui, pe care trebuie să şi-o vânză pe zeci de ani înainte pentru a susţine netrebnicia statului român. Cea mai superficială socoteală din lume ar dovedi, îndestul, că puterea productivă a naţiei româneşti n-a crescut, n-a putut să crească în raport cu groaza de cheltuieli pe care le-au impus formele de civilizaţie străină, introduse cu grămada în ţara noastră… Clasele productive au dat îndărăt; proprietarii mari şi ţăranii au sărăcit; industria de casă şi meşteşugurile s-au stins cu desăvârşire – iar clasele improductive, oamenii ce încurcă două buchi pe hârtie şi aspiră a deveni deputaţi şi miniştri, advocaţii, s-au înmulţit cu asupră de măsură, dau tonul, conduc opinia publică.

Care credeţi că este cauza acestei situaţii?

Am admis legi străine în toată puterea cuvântului, care substituie, pretutindenea şi pururea, în locul noţiunilor naţie, ţară, român, noţiunea om, pe aceea de cetăţean al universului… Am creat o atmosferă publică pentru plante exotice, de care planta autohtonă moare… Azi avem cele mai înaintate instituţii liberale: control, suveranitatea poporului, consilii judeţene şi comunale. Stăm mai bine pentru aceasta? Nu, de zece ori mai rău, căci instituţiile noi nu se potriveau cu starea noastră de cultură, cu suma puterilor muncitoare de care dispunem, cu calitatea muncii noastre, încât trebuie să le sleim pe acestea pentru a întreţine aparatul costisitor al statului modern.


Aţi definit, în editorialele de la TIMPUL, aceste legi de import ca fiind “legi ale demagogiei”. Ce sunt acestea şi cum ar trebui să arate nişte legi… “nedemagogice”?

Legile demagogiei sunt factice, traduse de pe texte străine, supte din deget, pe când ele ar trebui să fie, dacă nu codificarea datinei juridice, cel puţin dictate şi născute din necesităţi reale, imperios cerute de spiritul de echitate al poporului; nu reforme introduse în mod clandestin, necerute de nimenea sau vulgarizate ca o marfă nouă sau ca un nou spectacol.

Cum s-a ajuns la acest import necondiţionat?

Spiritul public nu e copt… Această copilarie a spiritului nostru public se arată de la începutul dezvoltării noastre moderne, din zilele în care cei dintâi tineri, rău sau deloc preparaţi, s-au întors din Paris, unde, uimiţi de efectele strălucite ale unei vieţi istorice de o mie şi mai bine de ani şi uitând că pădurea cea urieşească de averi, ştiinţă şi industrie au un trecut foarte lung în urma-i, au socotit a introduce aceeaşi stare la noi, introducând formulele scrise ale vieţii publice de acolo.

Deci îi învinuiţi de superficialitate…

E o zicală veche că, de-ai sta să numeri foile din placintă, nu mai ajungi s-o mănânci. Drept că e aşa, dar cu toate acestea acele foi există. Şi dacă n-ar exista n-ar fi placintă. Asemănarea e cam vulgară, dar are meritul de a fi potrivită. Condiţiile plăcintei noastre constituţionale, a libertăţilor publice, de care radicalii se bucură atâta, sunt economice; temelia liberalismului adevărat este o clasa de mijloc care produce ceva, care, puind mâna pe o bucata de piatră, îi dă o valoare înzecită şi însutită de cum o avea, care face din marmură statua, din in pânzatură fină, din fier maşine, din lână postavuri. Este clasa noastră de mijloc în aceste condiţii? Poate ea vorbi de interesele ei?

După părerea Dumneavoastră, ce prevalează – sau ce ar trebui să prevaleze – în viaţa unui stat: politicul sau economicul?

De când lumea nu s-a văzut ca un popor să stea politiceşte sus şi economiceşte jos; amândouă ordinele de lucruri stau într-o legătură strânsă; civilizaţia economică e muma celei politice… Cestiunea economică la noi nu e numai o cestiune a mişcării bunurilor; ea e mai adâncă, e socială şi morală. Fără muncă şi fără capitalizarea ei, adică fără economie, nu există libertate. Celui care n-are nimic şi nu ştie să se apuce de nici un meşteşug dă-i toate libertăţile posibile, tot rob e, robul nevoilor lui, robul celui dintâi care ţine o bucată de pâine în mână. Nu există alt izvor de avuţie decât sau munca, fie actuală, fie capitalizată, sau sustragerea, furtul. Când vedem milionari făcând avere fără muncă şi fără capital nu mai e îndoială că ceea ce au ei, a pierdut cineva.

Am avut de curând alegeri locale unde, conform unui nărav devenit tradiţie, mita electorală a fost la loc de cinste. Se pare că mita este una dintre bolile societăţii româneşti. Cât de corozivă credeţi că este această racilă?

Mita e-n stare să pătrunză orişiunde în ţara aceasta; pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii… Oameni care au comis crime grave se plimbă pe strade, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-şi petrece viaţa la puşcărie… Funcţiunile publice sunt, adesea, în mâinile unor oameni stricaţi, loviţi de sentinţe judecătoreşti. Acei ce compun grosul acestei armate de flibustieri politici sunt bugetofagii, gheşeftarii de toată mâna, care, în schimbul foloaselor lor individuale, dau conducătorilor lor o supunere mai mult decât oarbă. Elemente economice nesănătoase, jucători la bursă şi întreprinzători şarlatani, se urcă, cu repejune, în clasele superioare ale societăţii omeneşti…


Dar Justiţia ce păzeşte?

Justiţia, subordonată politicii, a devenit o ficţiune. Spre exemplu: un om e implicat într-o mare afacere pe cât se poate de scandaloasă, care se denunţă. Acest om este menţinut în funcţie, dirijază însuşi cercetările făcute contra sa; partidul ţine morţiş a-l reabilita, alegându-l în Senat. Partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale care calcă făgăduielile făcute naţiei în ajunul alegerilor şi trec, totuşi, drept reprezentanţi ai voinţei legale şi sincere a ţării… Cauza acestei organizări stricte e interesul bănesc, nu comunitatea de idei, organizare egală cu aceea a partidei ilustre Mafia şi Camorra, care miroase de departe a puşcărie.

Daţi-mi un indiciu din care să se poate vedea că tot sistemul administrativ este direcţionat împotriva populaţiei, nu în sprijinul ei.

Oare nu e caracteristic pentru tratamentul de care se bucură populaţiile noastre din partea administraţiei şi a fiscului când constatăm că, în acelaşi timp în care zeci de mii de străini imigrează în fiece an, românii, din contră, părăsesc ţara lor, ca şoarecii o corabie care arde, şi că emigrează? La noi mizeria e produsă, în mod artificial, prin introducerea unei organizaţii şi a unor legi străine, nepotrivite cu stadiul de dezvoltare economică a ţării, organizaţie care costă prea scump şi nu produce nimic.

Cum aţi caracteriza actuala clasă politică?

Uzurpatori, demagogi, capete deşarte, leneşi care trăiesc din sudoarea poporului, fără a o compensa prin nimic, ciocoi boieroşi şi fudui, mult mai înfumuraţi decât coborâtorii din neamurile cele mai vechi ale ţării. De acolo pizma cumplită pe care o nutresc aceste nulităţi pentru orice scânteie de merit adevărat şi goana înverşunată asupra elementelor intelectuale sănătoase ale ţării, pentru ca, în momentul în care s-ar desmetici din beţia lor de cuvinte, s-ar mântui cu domnia demagogilor.


Partidul Conservator, cu care aveţi o legătură strânsă, fără a fi devenit membru al său, şi-a construit doctrina după editorialele Dumneavoastră din TIMPUL. Sunteţi susţinătorul unei teorii, al unui model de stat pe care nici mass-media, nici sociologii nu-l cunosc sau se fac că nu-l cunosc: STATUL ORGANIC. Sunteţi amabil să-l prezentaţi în rezumat, sau măcar în bazele de plecare?

Viaţa noastră modernă pare a se apropia de povârnişul fatal, pe care istoricii latini îl presupun, fără cuvânt, a fi existat înaintea constituirii statelor, adecă acea stare de vecinică vrajbă, însemnată cu vorbele bellum ominium contra omnes, răsboiul tuturor contra tuturor.
Dar, precum în roiul de albine sau în muşinoiul de furnici nu există legi scrise şi facultăţi de drept, deşi toate fiinţele, câte compun un roiu, trăesc într'o rânduială stabilită prin instincte înăscute, tot astfel omul primitiv trăeşte din cele dintâi momente în societate. Când începe a-şi da seamă şi a căuta să explice modul de convieţuire şi de conlucrare, se nasc religiile, care stabilesc adevăruri morale, sub forme adevărat că dogmatice sau mitologice, religii care sunt totodată şi codice.
Astfel, s'ar putea spune că întreaga luptă între taberele opuse, numite una liberală - care ajunge la comunism, alta conservatoare - care poate ajunge într'adevăr la osifiearea statului, e pe de o parte lupta pentru drepturi, pe de alta lupta pentru datorii.
Conservatismul luptă pentru datorii. Pentru el, împlinirea datoriilor către semenii săi, solidaritatea de bună voie sau impusă prin legi a cetăţenilor unui stat, o organizare strictă, în care individul e numai mijloc pentru întreţinerea şi înflorirea colectivităţii, cruţarea economică a tuturor claselor, pe care le priveşte ca organe vii ale societăţii, cu un cuvânt organizarea naturală, înţeleasă de toţi, moştenită adesea prin tradiţie, prin obiceiul pământului, recunoscută de toţi fără legi scrise chiar, iată starea de lucruri la care aspiră conservatismul extrem.
Dar şi ceastă direcţie are primejdiile ei. Vecinica tutelă, exercitată asupra claselor de jos, le dă într'adevăr pânea de toate zilele, dar le lipseşte de energie individuală, le face indolente.
Pe de altă parte sistemul libertăţii, totodată al individualismului, cuprinde primejdii şi mai mari. El preface viaţa într'o luptă de exploatare reciprocă, care poate ajunge la disoluţiunea completă a statului. Şi într'acolo tind ideile comuniste internaţionale de azi.
Între aceste două extreme e poate meşteşugul adevăratei politice.


Atitudinea dumneavoastră intransigentă la adresa evreilor imigranţi v-a atras antipatia acestora şi, implicit, reputaţia de antisemit. Imaginea este contrafăcută şi se bazează pe necunoaşterea publicisticii Dumneavoastră. De aceea, v-aş ruga să vă nuanţaţi atitudinea în chestiunea evreiască. În primul rând, această chestiune este reală?...

Da, este. La orice popor drepturile publice şi private au fost rezultatul unei munci seculare şi a unor sacrificii însemnate. Dacă exista aristocraţia, cu prerogative deosebite, acestea erau compenzaţia muncii războinice; dacă ţăranii, cari pretutindenea au fost aserviţi, au izbutit în urmă a se vedea stăpâni pe bucăţile lor de pământ, aceasta a fost oarecum răsplata pentru că în vremi trecute ei singuri au purtat greutatea instituţiilor: dacă partea clerică s-a bucurat de prerogative, ea a şi împlinit o sarcină de cultură, pe care, în împrejurările date ale evului mediu, nu le putea îndeplini o clasă de raţionalişti. Evreii singuri, cu totul deosebiţi şi având tendenţe deosebite de popor, nu compensează întru nimic munca poporului care-i susţine. Evreul nu cere, ca clasa de mijloc din secolul al XVII-lea, libertatea muncii productive, ci libertatea traficului. El e vecinic consumator, niciodată producător şi desigur că numai cu foarte rară escepţie se va găsi într-adevăr câte un evreu care să producă.

Există discriminări  juridice sau de altă natură împotriva evreilor?

Restricţiuni juridice au existat pentru ei totdeauna, dar nu din cauza religiei. Ştefan-Vodă cel Mare întăreşte câtorva evrei, veniţi din Polonia, libertatea confesiei, dreptul de a-şi clădi sinagoge, un drept pe care turcii, aşa-numiţii noştri suverani, nu l-au avut niciodată, deşi confesia mozaică e pentru spiritul ascetic şi îngăduitor al religiei creştine tot atât de străină ca şi cea mahometană. Afară de aceea aveau dreptul liberei negustorii cu manufacturi străine - dar aicea se mărginea totul şi aşa ar fi trebuit să rămâie. Meseriaşi şi proprietari nu puteau fi, căci proprietatea emana de la domnie şi era strâns legată cu contribuţia de sânge, la care nimeni nu i-a poftit, nicicând, şi de la care, chiar când îi pofteşti, ştiu a se sustrage, făcându-se sudiţi austrieceşti, deşi sânt născuţi în România din supuşi ruseşti şi n-au văzut Austria cu ochii. Prin ce muncă sau sacrificii şi-a câştigat dreptul de a aspira la egalitate cu cetăţenii statului român? Ei au luptat cu turcii, tatarii, polonii şi ungurii? Lor li-au pus turcii, când au înfrânt tractatele vechi, capul în poale? Prin munca lor s-a ridicat vaza acestei ţări, s-au dizgropat din învăluirile trecutului această limbă? Prin unul din ei şi-au câştigat neamul românesc un loc la soare?

Toţi evreii sunt aşa cum îi descrieţi?

Nu. Şi ni pare rău de acei puţini evrei cari, prin valoarea lor personală, merită a forma o escepţie, chiar dacă s-ar compune din 2-3.000, cari s-au identificat cu această ţară. Dar fiecare poate pricepe că, într-o armie străină care se apropie de noi, nimeni nu va căuta să deosebească pe puţinii amici, ce i-ar putea avea în acea armie. Şi evreii sunt o armie economică, o rasă de asociaţi naturali contra a tot ce nu e evreu.


Facem parte din Uniunea Europeană. În ce condiţii ne-ar fi favorabilă această apartenenţă?

În condiţiile în care existenţa statului e asigurată prin cârma puternică şi prevăzătoare a tot ce poate produce naţia mai viguros, mai onest şi mai intelligent. Suntem însă, din contra, avizaţi de-a aştepta siguranţa acestei existenţe de la pomana împrejurărilor externe, care să postuleze fiinţa statului român ca pe un fel de necesitate internaţională. Acea necesitate internaţională n-are nevoie de-a ţine seama de sentimentele noastre intime, ci numai de existenţa unui petec de pământ cvasineutru lângă Dunăre.

Ce credeţi că ne aşteaptă în următorii ani?

Vom avea de-acum înainte dominaţia banului internaţional, impusă de străini; libertatea de muncă şi tranzacţiuni; teoria de luptă pe picior în aparenţă egal, în realitate inegal. Şi, în această luptă învinge cel pentru care orice mijloc de câştig e bun. Urmare ei, capitalul, care ar trebui să fie şi să rămână ceea ce este prin natura lui, adică un rezultat al muncii şi, totodată, un instrument al ei, e, adesea, ca posesiune individuală, rezultatul unor uneltiri vinovate, a exploatării publicului prin întreprinderi hazardate şi fără trăinicie, a jocului de bursă, a minciunii.

Situaţia dezastruoasă pe care aţi creionat-o se regăseşte în vreun fel în evoluţia generală a societăţii omeneşti?

Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine. Shakespeare cedează în faţa bufoneriilor şi dramelor de incest şi adulteriu, cancanul alungă pe Beethoven, ideile mari asfinţesc, zeii mor.

Sursă: certitudinea.ro

BRAND LA BRAND TRAGE. Valiza de călătorie a lui Eminescu era Louis Vuitton, iar ceasul de aur avea marca Breguet

Pe 15 iunie se împlinesc 121 ani de la moartea bizară şi neelucidată a poetului. Evident, instituţiile culturale îl sărbătoresc, fiecare cum se pricepe. Majoritatea festivităţilor comemorative au un iz convenţional şi conformist, pentru că însăşi data acestei comemorări a devenit canonică. Printre evenimentele de acest fel legate de data morţii, una a fost în mod spectaculos insolită, atât în ceea ce priveşte ineditul detaliilor, cât şi prin noua perspectivă pe care o conferă personalităţii lui Mihai Eminescu. Este vorba de expoziţia „Novele eminesciene”, care a avut loc pe 10 iunie la Biblioteca Metropolitană Bucureşti, al cărei custode este Dan Toma Dulciu.

Printre obiectele care compun această expoziţie se numără primul film documentar despre Eminescu, realizat de Octav Minar în 1914 (Subsemnatul a fost primul care a semnalat în spaţiul public existenţa acestui film, „dezgropat” de la Arhiva Naţională de Filme de Ion C. Rogojanu şi Dan Toma Dulciu), masca mortuară a lui Eminescu (colec]ia Adrian Boeriu), o copie a fotografiei de la Praga din 1869, realizată (în 1896) în atelierul unui vestit fotograf din Craiova pe nume Heitler, o fotografie inedită din 1888, în care-i putem vedea pe Eminescu, Veronica Micle, Caragiale şi Vlahuţă (colecţia Adrian Boeriu), inelul de aur cu monogramă al poetului, dar mai ales valiza de călătorie şi ceasul de aur.

Valiza de piele, atribuită mărcii Louis Vuitton

Acestea din urmă sunt valoroase în primă instanţă prin ele însele, demonstrând că Mihai Eminescu nu era un sărăntoc rebel, aşa cum ni l-au prezentat manualele comuniste, ci un aristocrat boem care, atunci când răbda de foame îngropându-se printre manuscrise, nu o făcea împins de nevoie, ci de febra creaţiei. Dar ceea ce plasează personalitatea poetului în zona „high-life” este rafinamentul unor accesorii şi, mai ales, marca acestora. Geanta de călătorie, de pildă, are o poveste postumă emoţionantă. În urmă cu doi ani, la colecţionarul Cristian Ştefănescu a venit o bătrânică şi i-a spus că a găsit în podul casei sale din Bucureşti „un obiect care are legătură cu Eminescu”. Curios, Cristian Ştefănescu a rugat-o să i-l arate. Bătrâna i-a adus o valiză de piele, care avea pe ea o etichetă metalică pe care era inscripţionat numele M. Eminovici. Colecţionarul, emoţionat, a achiziţionat-o pe loc. Cercetările ulterioare au scos la iveală faptul că valiza a fost cumpărată de Eminescu (sau i-a fost cumpărată) în perioada în care era bolnav şi pleca să se trateze în Austria, dar în orice caz înainte de anul 1887. Faptul că are lipite pe ea şi etichete de prin locuri în care Eminescu n-a fost niciodată (sau nu avem documente în acest sens) denotă că fusese cumpărată „la mâna a doua”. Cercetările au mai scos însă la iveală ceva: calitatea excepţională a obiectului, unii cunoscători atribuind-o atelierelor Louis Vuitton din Paris, celebre încă de pe vremea aceea. „Din păcate, marca Louis Vuitton nu a început să-şi inscripţioneze numele pe produse decât din anul 1897”, spune Dan Toma Dulciu, custodele expoziţiei. „Deci, în acest moment, nu avem decât cuvântul cunoscătorilor. Cristian Ştefănescu a solicitat însă celebrei mărci expertizarea genţii de voiaj a lui Eminescu şi urmează să aflăm în curând dacă specialiştii care şi-au dat cu părerea s-au înşelat sau nu”.
O marcă pentru Eminescu şi pentru „greii” lumii

Dar, dacă în privinţa genţii de voiaj nu avem garanţia specialiştilor de la firma Louis Vuitton, în privinţa ceasului de aur al lui Eminescu istoria este aproape la vedere, fiind recuperată aproape integral din mai multe referinţe istorice. În 1909, la 20 de ani de la stingerea din viaţă a poetului, Corneliu Botez scria, în legătură cu existenţa acestui ceasornic, următoarele cuvinte: "Pe la începutul lui iulie 1881, Gh. Eminovici, tatăl poetului, a venit la Bucureşti ca să vadă pe poet, care se găsea în capitală. Cu această ocazie, a cumpărat şi dăruit poetului un ceas de aur cu lanţ, care l-a costat 40 de galbeni".
40 de galbeni însemna enorm la vremea aceea. Cu un singur galben se puteau cumpăra doi boi, aşa că preţiosul ceas al lui Eminescu valora cât o cireadă de boi sau de vaci. De ce era atât de scump acel ceas? Aflăm dintr-o mărturie a istoricului literar Graţian Jucan: „E un ceas de aur, de buzunar, cu 3 capace: unul în faţă şi două în spate. Pe capacul din faţă e gravat un monogram: E.H., desigur iniţialele vechiului proprietar. Pe capacul din spate, la mijloc, e reprezentată o floricică. Pe verso, în interior: k/18 (18 carate); 21180; P.F. Pe capacul din interior N 27780. Echappement a ancre ligne droite 15 rubis; Balancier Chronometre; Spiral Breguet. Pe verso: 21180. E un ceas cu cheie, de 77 grame greutate şi un diametru de 46 mm”. În această referire întâlnim şi explicaţia valorii acelui ceas : era un Breguet. Asemenea ceasuri au purtat Maria Antoaneta, Napoleon Bonaparte, Stendhal, Puşkin, Alexandre Dumas, Max Jacob, Winston Churchill etc., iar astăzi le întâlnim la Putin, la Sarkozy şi la regina Angliei.

„Ce faci c-un ceasornic? Te uiţi la el. Pe când cu tine?”

Cât de important şi încărcat de semnificaţii era acest obiect în viaţa de zi cu zi a lui Eminescu, aflăm chiar de la poet, dintr-o scrisoare trimisă Veronicăi Micle, la 17 februarie 1882: "Şi încă să mai ştii una. Mi-am scos ceasornicul meu de aur de unde şedea cu chirie la părintele Strul Avrum şi mă fudulesc cu el. Ştii tu că el e pururea posibilitatea imediată de-a te aduce la Bucureşti cu nepusă-n masă, căci el reprezintă oricând capitalul necesar pentru transportul celui mai scump odor ce-l am eu în Iaşi, încât eu îmi imaginez următoarea consecuţiune în prezenţa celor două odoare ale mele: când tu vei fi aici, el poate lipsi, cînd tu vei lipsi, el va-ncerca să vie la loc. Îţi poţi tu închipui a cui prezenţă o prefer. Ce faci c-un ceasornic? Te uiţi la el. Pe când cu tine? Câte nu facem noi de par ceasurile minute şi zilele sferturi de ceas?".

Un Breguet pentru un paşaport

Ce s-a întâmplat cu preţiosul ceas de aur după moartea lui Eminescu, aflăm tot de la istoricul literar Graţian Jucan: „După moartea lui Ioan Drogli (primul soţ al Aglaei, sora poetului - n.r.), în 1887, Aglaia s-a recăsătorit cu căpitanul austriac Heinrich Gareiss (1859-1931) Edle von Döllizsturm, în 1890, avansat în timp până la gradul de colonel. După moartea Aglaiei, în 1900, … obiectele au rămas în posesia soţului ei. Acesta s-a recăsătorit şi a avut un fiu, tot cu numele de Heinrich Gareiss, ajuns medic chirurg, doctor emerit, în Câmpulungul Moldovenesc, care, din familie, a deţinut în proprietatea sa: două dulapuri de haine, mobilă stil vienez… ceasul de aur (fără lanţ) şi inelul de aur al poetului… Doctorul emerit a mai deţinut o vreme 4-5 scrisori de-ale poetului, adresate Aglaiei, care s-au pierdut în timpul celui de-al doilea război mondial, în bombardamentul de la Drezda. Armatele germane în retragere l-au luat forţat în Germania, de unde mai târziu a revenit… Heinrich Gareiss a donat ceasul şi inelul poetului complexului muzeal din Iaşi, prin prof. Ion Arhip, atunci directorul muzeelor ieşene, în schimbul obţinerii unui paşaport pentru Germania, unde se stabilise fiul său, tot doctor, şi voia să plece acolo. Personal, am fost girantul şi mijlocitorul acestor tranzacţii, cu bucuria de-a le fi ştiut rămase în ţară. Doctorul a primit, prin organele în drept, paşaportul şi a plecat”.
Ceasul de aur cu spiral Breguet şi inelul de aur cu monogramă ce au aparţinut poetului naţional constituie acum mândria Casei Pogor din Iaşi. Iar geanta de călătorie atribuită atelierelor Louis Vuitton se află în colecţia de artefacte preţioase a lui Cristian Ştefănescu din Bucureşti. Aceste obiecte insolite au fost puse la dispoziţia lui Dan Dulciu pentru realizarea expoziţiei „Novele eminesciene” de la Biblioteca Metropolitană. La realizarea expoziţiei şi-au dat, aşadar, concursul: Biblioteca Metropolitană Bucureşti, Biblioteca şi Arhiva Ion C. Rogojanu, Biblioteca Judeţeană M. Eminescu - Botoşani, Asociaţia „Ospeţia din România” (preşedinte Mihai Acatrinei), matematicianul şi criptologul Ilie Torsan, Adrian Boeriu (Galeriile Zambaccian), colecţionarii Cristian Ştefănescu, Ioan T. Vescan şi Dan Toma Dulciu.

Autor: MIRON MANEGA

Citeşte şi pe CERTITUDINEA

SĂ NU ZICEŢI CĂ N-AŢI ŞTIUT!

Ceea ce se întâmplă acum în România este o batjocură fără precedent. Ni se induce pe toate căile concluzia că nu există soluţii. Soluţii există! Sunt simple, europene şi profund naţionale. Într-un an de zile România se poate redresa. Reamintesc afirmaţia lui Mugur Isărescu făcută în urmă cu un an: “Nu de bani are nevoie România, ci de gospodari”. Culmea, există şi gospodari! Nu-i întreabă nimeni, nu le cere nimeni părerea. Iar cei care-şi dau cu părerea, pe toate posturile Tv, în toate ziarele şi pe toate reţelele online, sunt oameni care n-au nicio legătură cu soluţiile. Sunt cel mult diagnosticieni. Unii foarte pricepuţi, de altfel, pentru că suntem, totuşi, o naţie cu un potenţial ridicat de inteligenţă. Gândim însă pe o temă INDUSĂ, nu pe cea IMPUSĂ DE REALITATE.

Ca şi când ei n-ar fi existat

Suntem bombardaţi, pe toate căile, cu diagnosticul fals că AVEM CANCER, diagnostic argumentat, ilustrat până la exasperare, cu aceleaşi şi aceleaşi imagini şi declaraţii. Suntem năuci, de parcă ne-a prins flama violetă şi nu mai distingem nimic. Privim, orbi, în direcţia în care se aud petarde şi sirene. Murim de sete lângă fântână, pentru că n-o vedem, privim în altă direcţie. Murim ca proştii, de un diagnostic fals, pus de paramedici politici retardaţi, corupţi sau plătiţi. N-AVEM CANCER, avem un virus! Un virus politic, fabricat în laborator. Nu e fatal, dar asta nu înseamnă că nu ne poate ucide. Vom muri, dar de mâna noastră, sau cu consimţământul nostru de a refuza antidotul. Suntem sedaţi, setaţi, mankurtizaţi să ne complacem în boală, în mizeria propriei putrefacţii, în blazare. Ne convine să acceptăm fantasma că suntem blestemaţi, că ne-am născut fără coloană vertebrală, că avem o ereditate infectă. Ca şi când n-ar fi existat Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş, Constantin Brâncoveanu, Mihai Eminescu, Brâncuşi, Eliade, Ţuţea, Paulescu, Vlaicu, Vuia, Coandă sau cei care au murit în temniţele comuniste, pentru că au refuzat pactul cu diavolul... Sau, un exemplu aproape anonim: profesorul meu de istorie din liceu, care nu-şi începea ora până nu deschidea harta României Mari. Iar când i-au furat-o o desena pe tablă... EI CE ERAU? Cirkizi? Găgăuzi? Tuaregi? Ne comportăm ca şi când n-am exista sau, şi mai rău, ca şi când n-ar exista Dumnezeu.

N-AVEM CANCER!

Încerc, de câteva luni, să atrag atenţia că există o soluţie simplă, un proiect impecabil şi extrem de economic, prin care România poate fi resuscitată şi relansată în cursă. Proiectul se numeşte MODELUL DE ŢARĂ. Autorul lui este tot un român, profesorul Florian Colceag, preşedintele IRSCA Gifted Education. Foarte puţini au avut răbdarea să-l cerceteze, şi mai puţini l-au înţeles (ceea ce este normal, pentru că este un model matematic, cu o teorie economică în spate), dar şi mai puţini, dintre cei care l-au înţeles, au avut vreo tresărire de interes pentru a-l susţine. Ca să nu fiu nedrept, au fost şi oameni care au simţit vibraţia mesajului şi au reacţionat prompt: “OK! Ce am de făcut?”
În ce constă eficacitatea acestui proiect? Simplu: 120 de oameni pot schimba România. Adică o pot salva... Nu reiau ceea ce am mai scris. Cei care sunt interesaţi vor accesa linkurile de mai jos...
Doamnelor şi domnilor, vă dau o veste proastă: N-AVEM CANCER! N-avem, aşadar, nicio scuză dacă murim ca proştii!

P.S. Proiectele: MODELUL DE ŢARĂ, NOUA CONSTITUŢIE şi PROGRAMUL DE RETEHNOLOGIZARE A ROMÂNIEI aparţin prof. Dr. Florian Colceag.

http://www.certitudinea.ro/

http://www.certitudinea.ro/articole/modelul-de-tara

http://www.certitudinea.ro/articole/modelul-de-Tara/view/modelul-de-TarA-interviu-cu-profesorul-florian-colceag-i

http://www.certitudinea.ro/articole/modelul-de-Tara/view/modelul-de-TarA-interviu-cu-profesorul-florian-colceag-ii

http://www.certitudinea.ro/articole/modelul-de-Tara/view/modelul-de-TarA-interviu-cu-profesorul-florian-colceag-iii

http://www.certitudinea.ro/articole/modelul-de-Tara/view/modelul-de-TarA-interviu-cu-profesorul-florian-colceag-iv

http://www.certitudinea.ro/articole/modelul-de-Tara/view/modelul-de-TarA-interviu-cu-profesorul-florian-colceag-v

http://www.certitudinea.ro/fisiere/file/MODEL%20DE%20TARA%20de%20Florian%20Colceag.pdf

http://www.certitudinea.ro/articole/modelul-de-Tara/view/o-aplicaTie-a-modelului-de-TarA-programul-de-retehnologizare-a-romaniei

http://www.certitudinea.ro/fisiere/file/Programul%20de%20Retehnololgizare%20a%20Romaniei.pdf

http://www.certitudinea.ro/articole/modelul-de-Tara/view/modelul-de-TarA-reforma-constitutiei

http://www.nouaconstitutie.ro/

MODELUL DE ŢARĂ (III). Legea tăcerii şi incubatoarele de afaceri

Modelul de Ţară al lui Florian Colceag seamănă izbitor, în privinţa expertizei istorice, a diagnozei sociale, a motivaţiei şi a reperelor de bune practici (preluate din experienţa sistemelor britanice) cu teoria Statului Organic a lui Mihai Eminescu. Modelul de Ţară nu este însă doar o teorie, ci şi (mai ales) un manual de lucru, Florian Colceag având avantajul instrumentelor de cercetare ale secolului XXI. “Modelul de ţară” este un fel de maşină pe care autorul ei te învaţă şi cum s-o construieşti, şi cum s-o utilizezi.

Paradigma caprei

...O ţară îşi poate reface economia pornind de la prestigiul unui brand, a unor valori de cunoaştere sau comunitare. Acestea din urmă, de pildă, denotă o bună organizare internă, ceea ce înseamnă că oamenii sprijină nu numai o persoană sau alta, ci ideile, principiile, soluţiile, invenţiile. În managementul crizelor - şi noi suntem în criză - singura soluţie o constituie programele de autoorganizare. Ca în chibuţurile evreieşti.

Ce sunt chibuţurile?

Chibuţurile sunt mici organizaţii în deşertul din Israel. Adică în jurul unei oaze s-au strâns câteva mii de oameni care au trebuit să supravieţuiască. Şi au făcut-o oferindu-şi unii altora serviciile, ajutându-se unii pe alţii. Venitul unui chibuţ e echivalent cu venitul naţional al unui stat mediu.

În România s-ar putea realiza aşa ceva? Noi avem o problemă cu... “paradigma caprei”... Capra vecinului....

Să ştiţi că nu e naturală, e de import. Ni s-a inoculat această mentalitate. Ăsta a fost rolul statului comunist, să cultive nişte principii greşite la populaţie, să-i facă egocentrici, să n-aibă idei generoase, să nu-şi asume riscuri. Fiind egocentrici, erau uşor de manipulat… Acum ne aflăm în faţa unei situaţii care are aparent două soluţii. Una e falsă, perdantă şi, din păcate, este pe cale să fie preluată de sectorul politic. Şi anume ţinerea în mână a sistemului, ca pe vremea proletcultismului, când totul era controlat prin politruci. Dacă se va merge în aceeaşi direcţie, se va ajunge la explozii sociale grozave, la emigrarea în masă a populaţiei şi la schimbarea structurii etnice.

Cum s-a ajuns la situaţia asta?

În ’90, când s-au format partidele politice, au intrat în ele şi oameni valoroşi - intelectuali de bună factură, specialişti în diverse domenii… N-au rezistat din cauza oportuniştilor. Mai devreme sau mai târziu, coaliţiile care s-au creat în interiorul partidelor pe bază de interese materiale şi pe dat tunuri i-au trecut pe cei buni în linia a doua, apoi în linia a treia, până când i-au făcut să dispară de tot.
În momentul de faţă există şi alţi oameni în România – oameni care au expertiză în politici publice, pentru că s-au luptat, în interiorul partidelor, să promoveze lucruri de calitate, principii de calitate, programe adevărate. Sunt cei rejectaţi de grupurile de interese dubioase.
Până acum, bătălia asta ne-a adus pe noi în situaţia pe care o cunoaştem: suma imensă de 1.500 de miliarde de euro care a fost, practic, furată din ţară, căderea şi colapsul economic din momentul actual, plus starea generală a naţiunii din acest moment (populaţie demotivată, neinformată, gata să fugă în altă parte ş.a.m.d.).
În toată acestă perioadă se punea greşit problema că iniţiativele de dezvoltare naţională nu merg. În realitate, nu exista voinţă politică. De fapt, interesul politic se vede în acest moment de bilanţ, prin banii care au fost furaţi pe căi aproape legale, dar nu şi morale, din România.
Deci, ne aflăm într-o situaţie mai mult decât critică, pentru că oportuniştii şi-au văzut doar propriul interes iar ceilalţi nu s-au putut organiza. Asta nu înseamnă că nu se pot reorganiza. Uite, de pildă, partidele mici, de buzunar, care nu sunt puternice, dar sunt legal constituite şi la care pot adera foştii membri refuzaţi de partide pentru că erau de calitate. Ei, având deja o experienţă, pot fi reactivaţi în sensul de a forma tineri pe criterii de competenţă.
De fapt şi la urma urmei, de ce au fost refuzaţi?

În primul rând pentru că nu erau şantajabili. S-a petrecut o selecţie ciudată, pe persoane. O selecţie foarte dură, numai cu persoane şantajabile, pentru păstrarea “legii tăcerii”... Pentru că partidele erau, de fapt, incubatoare de afaceri, nu incubatoare de politici publice cum ar fi trebuit să fie. Toate acestea au fost făcute sub protecţia partidelor, la limita legii. De fapt, legile au fost făcute în aşa fel încât să le meargă. Au fost legi făcute chiar şi pentru o singură persoană – o anumită persoană. De aceea era nevoie ca toţi cei implicaţi să fie şantajabili – ca să păstreze legea tăcerii.

Mai funcţionează această lege?

Asta-i problema. Legea tăcerii a fost ruptă şi nu mai poate fi dreasă. Pentru că s-au împuţinat resursele şi nu mai au cu ce să cumpere tăcerea. Au fost prea mulţi lupi la stână şi, în momentul actual, nu mai au ce fura. Din această cauză a apărut, în lupta politică, o disperare fără precedent. Sunt în stare să-şi scoată ochii să-şi dea în cap, să se ucidă, orice…


“Dacă o ţară nu-şi poate plăti datoriile, ea aparţine de drept Fondului Monetar Internaţional”
Pe ce se mai bat? “Ciolanul” nu mai are carne pe el….
Pe ultimii bani europeni. Pentru că Uniunea Europeană preferă să bage bani în România prin instituţiile statului, nu direct, la furnizorul de servicii.

De ce?

Ei, aici e o problemă cu un mare semn de întrebare. În principiu, e limpede. Statul e garantul care poate fi executat de Uniunea Europeană. Pentru că e o instituţie, nu o reuniune de persoane. Un contract semnat cu o asemenea instituţie se face pe o garantare cu bogăţiile naţionale. O bogăţie este şi teritoriul. Şi atunci au interes să facă un shortcut pe linia politicului, astfel încât noi să vindem încet-încet şi ce ne-a mai rămas, ca să nu mai avem autonomie. Să luăm exemplul cu banii de le FMI. FMI-ul nu dă bani, ci împrumută. Împrumutul e cu garanţii. Garanţia înseamnă, până la urmă, ţara. Dacă o ţară nu-şi poate plăti datoriile, ea aparţine de drept Fondului Monetar Internaţional. Şi atunci se poate vinde, ca orice proprietate. E un amănunt pe care oamenii nu-l ştiu. Sunt destul de multe popoare care nu au ţară.

Adică Uniunea Europeană face un joc?

Da. E un joc. Şi trebuie să ţinem seama că resursele sunt limitate pe planeta asta. Una dintre resurse – repet - e teritoriul. La o populaţie care a explodat demografic şi cu o economie în declin, teritoriul contează. E clar că există tot soiul de bătălii şi de influenţe pentru obţinerea resurselor, inclusiv a unor alte teritorii…

“În curând vom deveni emigranţi în propria noastră patrie”
Vreau să ştiu dacă am înţeles bine: se poate pune problema teritoriului României, în jocul ăsta al Uniunii Europene?

Evident. Si nu e vorba doar de Uniunea Europeană, ci şi de o instituţie mondială sau de un alt stat. Uitaţi-vă la China, care deţine acum aproximativ jumătate din Africa şi cam un sfert din Statele Unite. Au cumpărat, pur şi simplu aceste teritorii… Pentru populaţia locală schimbarea unei forme de guvernământ nu e atât de dureroasă. Faptul că pe noi ne conduc români, sau nemţi, sau irlandezi, sau altceva, atâta timp cât avem ce mânca şi o oarecare bunăstare, nu deranjează foarte mult. Însă pentru ei, pentru cei care văd România ca pe o ofertă - ieftină şi uşor de cumpărat în momente de criză - acest aspect e important în ecuaţie. În acest moment apare promiscuitatea politicului care – oamenii politici, mai exact – se oferă să mai vândă ce se mai poate, pentru nişte beneficii personale sau de grup. De aici şi bătălia politică: cel care prinde puterea se alege cu câştigul. Problema noastră este că în curând vom deveni emigranţi în propria noastră patrie.
În ce sens?

Dacă nu plecăm noi, vin alţii. E foarte natural ca migraţia forţei de muncă - masivă în perioade de criză - să ducă la modificarea structurii etnice. Întreprinzătorii noştri nu vor mai putea lucra cu români, pentru că aceştia sunt plecaţi în altă parte, şi vor angaja chinezi, de exemplu, pe care-i cumpără ieftin. Şi care sunt mulţi. China a făcut o treabă extraordinară, ca politică proprie de stopare a crizei, prin plecarea celor care n-au de lucru.

E un fel de invazie mascată…

Exact. Dar se petrece peste tot în lume, nu e numai la noi… Şi acum, ca să revenim, nici corupţia politică nu e o invenţie românească. Ea a fost gândită şi provocată, ca să poată fi folosită pe termen lung. Momentul cel mai propice al exploatării ei este criza… O a doua problemă, la fel de importantă, este faptul că a scăzut încrederea în administraţie şi în guvern deoarece, în acest moment, guvernul este finanţat de bănci, nu este un dirijor de programe de dezvoltare care să permită sustenabilitatea ansamblului. În aceste condiţii, cine finanţează decide.
În democraţiile adevărate deciziile se iau în urma consultării specialiştilor în politici publice (policy making), iar aceştia au tot interesul să întărească structura economică şi decizională a ţării.

VA URMA

Click pentru a citi proiectul MODELUL DE ŢARĂ

Citeste si pe www.certitudinea.ro/

MODELUL DE ŢARĂ (I). O utopie pragmatică, sau un proiect salvator pentru România?

De câteva zile a fost postat pe internet proiectul MODELUL DE ŢARĂ. La prima vedere ai zice că este ori o nouă utopie, ori încă o păcăleală gen “luminiţa de la capătul tunelului”. Nu este nici una, nici alta. Este un proiect funcţional care se va derula oricum, cu voia sau fără voia statului român. Tot ce ar avea de făcut Parlamentul, Guvernul sau Preşedinţia ar fi să-i asigure cadrul legal. Dacă nu, o va face Uniunea Europeană. De fapt, derularea MODELULUI DE ŢARĂ a început. Forţele care-l susţin, pe componente sau integral, sunt personalităţi din mediul academic şi de afaceri, structuri din societatea civilă, personalităţi şi instituţii din diaspora, structuri ale Uniunii Europene şi chiar persoane din mediul politic românesc. Autorul proiectului este Florian Colceag.

IMPORTANT: Modelul de Ţară seamănă izbitor, în privinţa expertizei istorice, a diagnozei sociale, a motivaţiei şi a reperelor de bune practici (preluate din experienţa sistemelor britanice) cu teoria Statului Organic a lui Mihai Eminescu. Evident, Florian Colceag are avantajul instrumentelor de cercetare ale secolului XXI, dar proiectul lui nu este doar o teorie, ci, mai ales, un manual de lucru. “Modelul de ţară” este un fel de maşină pe care autorul ei te învaţă şi cum s-o construieşti, şi cum s-o utilizezi.
Statul român nu mai reprezintă un factor decident în derularea acestui proiect, pentru că n-are nicio legitimitate şi nicio contribuţie. Tot ce poate face e să spună DA şi să-l gireze.

Florian Colceag: “Modelul matematic constituie arhitectura sistemului”

Matematician, profesor cu 20 de ani de experienţă în educaţia copiilor supradotaţi şi în antrenarea olimpicilor la matematică, a obţinut peste 60 de medalii de aur la competiţii internaţionale în această disciplină. Este reprezentant în România al World Council for Gifted and Talented Education. Profesorul Florian Colceag este, de asemenea, fondatorul IRSCA Gifted Education – România (asociaţie non-profit cu scopul de a promova şi sprijini dezvoltarea persoanelor cu har şi talent în toate domeniile) şi preşedintele EDUGATE (Consorţiul Român pentru Educaţia Copiilor şi Tinerilor Supradotaţi si Talentaţi). Este autorul proiectului Noua Constituţie (făcut deja public) şi al Programului de Retehnologizare şi Modernizare Tehnologică a României, care va fi şi el făcut public, în curând. Ambele reprezintă elemente constitutive ale proiectului de bază.

Domnule profesor, ce este “modelul de ţară”?

Este un proiect de ieşire a României din criză, cu mijloace şi resurse existente, dar pe care nimeni nu a ştiut sau nu a vrut să le acceseze.

Cu ce este mai bun proiectul dumneavoastră decât orice alt proiect încercat până acum?

Până acum nu s-a încercat nimic în sensul ăsta şi, de fapt, în niciun sens. Toate proiectele – sau, mă rog, ceea ce au numit unii proiecte - nu urmăreau redresarea României, ci jefuirea ei.
Am încercat să-l citesc. Este arid, aproape imposibil de lecturat...
Eu sunt matematician. De aceea proiectele mele sunt modele matematice. În forma astfel redactată, modelul de ţară e dificil de înţeles pentru un nespecialist, dar îl înţeleg cu uşurinţă specialiştii în politici publice. Modelul matematic constituie arhitectura sistemului.

Convingeţi-mă pe mine, ca necunoscător, că aşa ceva poate funcţiona şi în realitate.

Cea mai bună dovadă o constituie proiectele mele anterioare care, deşi sunt modele matematice... funcţionează (Râde). Au fost preluate de foarte multe ţări... Orice proiect trebuie să aibă o logică de acest tip în spate, pentru că altfel este incoerent sau nesustenabil.


“Nu l-am inventat, l-am descoperit”

Daţi-mi câteva exemple de astfel aceste proiecte care vă aparţin.

Unul ar fi “Development and Ability”, publicat pe un site al Naţiunilor Unite şi care e folosit pe toate meridianele lumii, din Australia până în China. E un proiect de dezvoltare de domenii. Un altul este “Romania European Integration”, publicat de Universitatea din Sidney şi studiat de toate cancelariile europene înainte de integrarea noastră în UE. A avut o contribuţie importantă la intrarea României în Uniune, pentru că a facilitat înţelegerea dinamicii populaţionale şi a interferenţelor culturale. Sau, poftim, IRSCA Gifted Education – Romania... Centrul pentru dezvoltarea persoanelor cu har şi talent în toate domeniile. Există, se află la noi în ţară şi funcţionează. E un model matematic.

Citez din proiect: “Modelul teoretic final este o categorie triangulată de sisteme disipative aflate în relaţie omologică, care formează un vector echilibrat şi structuri fractale ce dezvoltă mirror symetry... Modelul este util nu doar pentru coerentizarea politicilor publice şi a guvernanţei, ci şi pentru coerentizarea programelor finanţate”. Vreţi să-mi traduceţi în... româneşte?

Modelul are aparent la bază două triunghiuri echilaterale, unul cu vârful în sus, altul cu vârful în jos. De fapt o categorie triangulată care este proiecţia unui octaedru cu anumite proprietăţi specifice. Orice diagramă comutativă este generată de trei cicluri şi orice ciclu este generat de trei diagrame comutative. Atât ciclurile cât şi diagramele sunt laturi ale octaedrului.

Eu văd ceva ce seamănă cu Steaua lui David...

De departe seamănă cu steaua lui David, dar e încărcată de multiple semnificaţii şi are o logică internă proprie, bazată pe algoritmi de generare şi pe mecanismele ştiintelor complexităţii. Există, desigur, şi multe alte detalii matematice, sugestive pentru specialiştii în domeniu, dar neinteresante pentru public.

Ce bine că m-aţi lămurit!... Vă întreb altfel: ce reprezintă cele două triunghiuri?

Vârfurile primului triunghi reprezintă componentele statului: statul-guvern, statul-naţiune şi statul-afaceri. Celălalt triunghi reprezintă domeniile de lucru, programele: retehnologizare, reprofesionalizare, coparticipare. Unind vârfurile celor două triunghiuri se creează o reţea având forma unui hexagon. Punctele de intersecţie ale tuturor liniilor din desen formează noduri de reţea. Două noduri apropiate ale reţelei generează noi caracteristici concretizate în programe specifice. De exemplu, statul guvern şi reprofesionalizarea generează standardele de calitate şi bună guvernanţă.
Ce sunt structurile fractale?

Un fractal este o figură geometrică fragmentată sau frântă, care poate fi divizată în părţi, astfel încât fiecare dintre acestea reproduce figura întregului.

Adică putem aplica schema matematică iniţială pe orice domeniu sau subdomeniu al proiectului?…

Exact. Dar, bineînţeles, fiecare domeniu sau subdomeniu este alcătuit din propriile lui elemente specifice. Această componenţă e pusă la lucru după modelul iniţial…

Dacă înţeleg bine, dumneavoastră aţi inventat un model matematic, în care vreţi să introduceţi un întreg univers social şi să-l forţaţi să funcţioneze după el?
Nu l-am inventat, l-am descoperit. Nici Newton n-a inventat legea gravitaţiei şi nici Einstein n-a inventat teoria relativităţii. Ei le-au descoperit, ceea ce e cu totul altceva. Şi nu forţez lumea să funcţioneze după modelul meu, dimpotrivă, încerc să-i asigur confortul unei funcţionări normale.

VA URMA

Click pentru a putea citi proiectul MODELUL DE ŢARĂ

EMINESCU, EDITOR COORDONATOR AL UNEI PUBLICAŢII ONLINE

Acest text face vorbire de o iniţiativă culturală îndrăzneaţă şi dificilă care poate fi, în cazul reuşitei, un demers de importanţă naţională. E vorba de o pubicaţie online numită CERTITUDINEA, realizată de subsemnatul. Această publicaţie are în plus, faţă de orice altă iniţiativă culturală, faptul că membrii colegiului de redacţie sunt următorii: Mihai Eminescu (coordonator editorial şi moral), I.L. Caragiale, Carmen Sylva, Nicolae Ionescu, Nicolae Iorga, Pamfil Şeicaru şi Cezar Ivănescu. Mai figurează, în calitate de simpli colaboratori, Ciprian Chirvasiu, Dan Puric, Dorel Vişan, Ion. C. Rogojanu, Laurian Stănchescu, Marius Dumitru, Mircea Coloşenco, Miron Manega şi Stela Covaci. Lista acestora din urmă se poate îmbogăţi cu toţi cei care au capacitatea, curajul, încrederea şi responsabilitatea de a subscrie acestui proiect. Principiile de bază ale proiectului cultural “Certitudinea” sunt expuse în cuvântul de prezentare (care este postat şi pe www.certitudinea.ro ):

PREDOSLOVIE FOR READERSHIP

Hi, people! Hi, friends! Aşa ar trebui să începem, ca să fim trendy, adică în rezonanţă cu contextul online. Dar cum acest context e unul de forţă majoră (ceva între primul şi al doilea sistem de semnalizare), ne-am gândit să-l “updatăm” un pic, cu un demers în limba maternă. Cu alte cuvinte, vom respecta regulile jocului, dar în legea noastră. Aşadar…
Există încă un popor român din care noi, cei care am pornit acest proiect, nu ne ruşinăm să afirmăm că facem parte. De aceea colegiul redacţional este alcătuit dintr-o echipă de profesionişti atemporali, prin urmare prezenţi (Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, Carmen Sylva, Nicolae Iorga, Pamfil Şeicaru, Cezar Ivănescu). Contemporaneitatea lor nu mai trebuie demonstrată, a făcut-o deja istoria. Noi doar o vom ilustra. Suntem, aşadar, o echipă mare şi actuală, din care fac parte atât cei care întâmplător nu mai sunt, cât şi cei trăitori care au apucat să fie, precum şi cei care îşi caută corect matca identităţii prin cultură.
Vrem să arătăm că realitatea românească profundă - aceea a preocupărilor, aşteptărilor şi deşteptărilor - este cu totul alta decât ceea ce ni se prezintă în ziare şi la televizor. Aceea este o realitate de nişă, periferică chiar, în niciun caz definitorie. Definitoriu este sistemul de valori care a generat tot ce avem mai bun în cultură. Mai vrem să arătăm că acest sistem de valori, corect abordat şi dimensionat, are şi target, şi audienţă. Şi mai vrem să creăm o platformă de vizibilitate publică tuturor celor care au ceva important şi coerent de rostit în urgisita cultură română.
SALONUL REFUZAŢILOR, componentă importantă a platformei culturale CERTITUDINEA, este un concept care ilustrează transfigurarea refuzului în afirmaţie, a insultei în titlu nobiliar. La sfârşitul secolului al XIX-lea, pictorii nonconformişti care aveau să dea tonul în arta modernă, nu erau lăsaţi să expună alături de “vedetele” picturii academiste de la Paris. Erau toleraţi într-o hală care purta denumirea “salonul refuzaţilor”. Într-un sens mai larg, aşa stau lucrurile şi în cultura română: e refuzată. Atât în ţară, cât şi la export. Mai grav este însă că nimeni nu face nimic. Nimeni - adică acea intelectualitate obişnuită să i se dea. A devenit o boală, un sindrom, să te plângi de nimicnicia poporului tău şi, de pe această poziţie, să deplângi şi soarta culturii. E mai comod, în ultimă instanţă, să te complaci în blazare, să justifici propria neputinţă prin moştenirea unei fatalităţi istorice…
Avem multe dileme şi puţine certitudini. Puţine, dar majore: Dumnezeu, naţiunea, părinţii, copiii, limba română, istoria şi Mihai Eminescu. Pe baza lor, putem dezvolta şi completa alte certitudini, cum ar fi cultura şi civilizaţia. Platforma culturală CERTITUDINEA reprezintă o opoziţie dar, mai ales, o poziţie foarte clară. Este reacţia afirmativă la paradigma dilemei. Toţi cei care au contribuit la construcţia sau apărarea spiritualităţii noastre, toţi cei care încearcă încă să o facă, sunt prietenii şi partenerii acestei platforme. CERTITUDINEA este opusul dilemei, care nu e nici afirmaţie, nici negaţie. CERTITUDINEA este o afirmaţie.
EDITORIALELE D-LUI EMINESCU. Articolele de fond ale acestei publicaţii online vor fi semnate de Mihai Eminescu. Am îndrăznit această “resetare” istorică împotriva vocilor, din ce în ce mai vehemente, care afirmă că Eminescu este un produs expirat. A devenit chiar o modă să spui că Mihai Eminescu nu mai este la modă.
Am mai vrut să arătăm, prin acest demers, că Eminescu nu a fost doar poet şi gânditor, ci şi un mare jurnalist (cel mai mare) şi, în această calitate, primul analist economic şi politic din istoria României. “Diagnosticele”, avertismentele, analizele şi soluţiile sale, bazate pe o profundă cunoaştere a realităţilor româneşti, a istoriei şi a contextului european, sunt valabile şi astăzi. Citindu-i textele publicistice, ai senzaţia halucinantă că sunt scrise aici şi acum.
Emil Cioran, gânditorul care şi-a renegat neamul şi istoria în termenii cei mai severi cu putinţă, de Eminescu nu s-a putut atinge. Nu l-a înţeles, dar nu a putut să ridice cuvântul împotriva lui. Mai mult, acest denigrator genial a făcut, în faţa lui Eminescu, cea mai smerită reverenţă din literatură română: “Tot ce s-a creat până acum în România poartă stigmatul fragmentarului. Afară de Eminescu, totul e aproximativ. Nici unul nu ne-am lăudat cu el. Căci nu l-am declarat, cu toţii, o excepţie inexplicabilă printre noi? Ce a căutat pe aici acel pe care şi Budha ar putea fi gelos? Fără Eminescu, am fi ştiut că nu putem fi decât esenţial mediocri, că nu este ieşire din noi înşine, şi ne-am fi adaptat perfect condiţiei noastre minore. Suntem prea obligaţi faţă de geniul lui şi faţă de turburarea ce ne-a vărsat-o în suflet.” (Emil Cioran – “Schimbarea la faţă a României”)
Mihai Eminescu nu a fost doar editorialistul de la Timpul, ci şi cea mai puternică voce a timpului. Altfel, este aproape inexplicabil ca un amărât de gazetar dintr-o ţară aflată la intersecţia marilor interese geo-politice să fie urmărit de serviciile secrete a trei imperii (austro-ungar, ţarist şi otoman). Informaţiile acestea, deşi sunt publice, nu sunt cunoscute. Pentru că, vorba bibliofilului Ion C. Rogojanu, “Eminescu e mai mult citat decât citit”.
Mihai Eminescu a fost, dincolo de toate acestea la un loc şi de fiecare în parte, o CONŞTIINŢĂ. De aceea nu ne vom ruşina să-i recunoaştem eminenţa şi preeminenţa spirituală, să-l onorăm ca model tutelar şi să-l apărăm prin chiar textele sale publicistice, scrise la vremea aceea, pentru vremea de acum.
Editorialele D-lui Eminescu din “CERTITUDINEA” vor fi fragmente din articolele sale apărute în Albina, Familia, Federaţiunea, Convorbiri Literare, Curierul de Iaşi (1869-1877), colecţia ziarului Timpul (1877-1883), România Liberă şi din manuscrise publicate postum.

MIRON MANEGA - Ispravnic de concept

TUDOR GHEORGHE, COBZARUL MILENIULUI TREI

interviu realizat de Miron Manega

Locuieşte, împreună cu soţia sa, Georgeta, şi cu fiul lor Adrian, în Craiova, vizavi de Casa Căsătoriilor. De aceea, toate week-end-urile îi sunt "asasinate" de claxoanele nuntaşilor. Locuinţa îi este păzită de un rotweiler şi două broaşte ţestoase. Ţine în casă o colecţie de peste o sută de arici jucărie, cumpăraţi din toată lumea. Are şi trei statui cu chipul său (două de bronz şi una de lemn) făcute cadou de prieteni. Şi cărţi, multe, multe cărţi.

- O întrebare amară: de ce n-aveţi nici discipoli, nici epigoni?
- Există mai multe explicaţii. Nu mai sunt profesori mari, în şcolile de teatru, care să impună atitudinea faţă de o meserie atât de grea. Scena se câştigă greu, centimetru cu centimetru. Pe urmă, tinerii talentaţi de azi vor să fie direct vedete. N-au răbdare să aştepte şi să trudească. La muzica pe care o cânt eu trebuie să ştii ce cânţi, nu e suficient talentul. Deci trebuie să înveţi. Apoi trebuie să înţelegi instrumentul. Deci trebuie să munceşti. Iar ca să fii creativ restaurând piesele vechi, îţi trebuie, pe lângă meşteşug şi talent, har. Cine să se încumete la toate acestea?
Marin Sorescu, pe care l-aţi iubit, a fost ministru al Culturii. Dumneavoastră nu v-ar fi plăcut?
- Lui i-a plăcut, mie nu. Mi s-a propus de două ori...
- Şi...?
- Ei, cum mi-ar fi stat? Parcă văd titlurile din ziare: "Tudor Gheorghe, ministrul cobzar". Sau: "În seara asta, va concerta la Sala Palatului, ministrul Culturii şi Cultelor". Cum mai urcam eu pe scenă? Şi nici nu aş fi putut face mai mult pentru cultură decât fac acum, cu concertele mele.

Instituţia Tudor Gheorghe

- Nu prea sunteţi difuzat la radio.

- Aşa e. Cică n-am target. Habar n-au ei că targetul meu e România!... Dar nu numai că nu mă difuzează. Niciodată statul român, Ministerul Culturii sau vreo altă instituţie guvernamentală nu m-a trimis în străinătate, să reprezint România. Eu am fost CHEMAT, nu trimis. Am cântat în Europa, Canada, Statele Unite. Am cântat şi pentru comunităţile religioase româneşti.
- Care?

- Cam toate. Odată am dat un concert într-o pădure. Era, de fapt, inaugurarea unei biserici ortodoxe, iar locul era o poiană. Se amenajase acolo, printre copaci, tot spaţiul caracteristic unei biserici: naos, pronaos, altar... A fost extraordinar.
- Şi la mai care?

- Am fost, cum ţi-am spus, la mai toate. Odată, la o asemenea comunitate - nu-i spun numele - , după ce le-am cântat în biserică, pastorul lor a intrat într-un fel de transă mistică. Sau asta voia să fie... Mi-a "tradus" că Domnul e mulţumit de pasul pe care l-am făcut, dar că trebuie să fac şi pasul următor, adică să mă convertesc. Dacă nu, familia mea va păţi mare necaz. Aici m-am infuriat. Nu poţi scrie ce i-am zis... "De-aia m-ai chemat, mă, aici? Ca să-mi ameninţi nevasta şi copilul?"... Şi iar i-am spus vorbele alea pe care nu le poţi scrie. După care mi-am luat chitara şi am ieşit...
- Cum vă privesc oltenii din Craiova?
- În Craiova au fost, până în 1990 - îmi spunea cineva - trei instituţii care făceau gloria oraşului: Uzinele Electroputere, clubul de fotbal Universitatea Craiova şi Tudor Gheorghe. Electroputere a fost dezmembrată şi vândută iar de Universitatea s-a ales praful. A rămas Tudor Gheorghe.

"Avem o meteahnă: schimbăm prea des miniştrii"

- Mai credeţi în puterea limbii române, într-o lume anglofonă?

- Dar tu mai crezi în Moş Crăciun?
- Da.
- Hai să-ţi povestesc ce cred eu. Sunt multe cuvinte pe care eu nu le-am lăsat şi nu le las să moară. Dar nu mai pot de necaz când oamenii uită numele lucrurilor care încă există. Uite, în "Carul de flori" sunt cuvinte senzaţionale care denumesc componentele carului. Nu ne mai interesează, poate, să ştim din ce e alcătuit un car, dar florile? Florile nu s-au schimbat, au rămas aceleaşi... Nu vreau să ne întoarcem la condiţia socială a ţăranului interbelic. Trăia rău, era vai de capul lui. Nu trebuie să revenim la sărăcie de dragul ideii de a păstra tradiţia. Eu vreau să bat în poarta ţăranului, la Bobiceşti, sau la tine, la Morunglav, când sunt însetat şi trec pe-acolo, şi să-i spun: "Bă, nea Costică, dă-mi şi mie un pahar cu apă!". Şi el să mă întrebe: "Vreţi cu gheaţă sau fără gheaţă, domnu’ Tudor?" Şi să mă omenească, să mă invite în casă şi să-mi spună: "Vă deranjează aerul condiţionat? Să-l dau mai încet?". Eu îmi doresc ca ţăranul român să aibă aceste lucruri. Şi e firesc să fie aşa, într-o lume modernă şi normală. Nu-l vreau în opinci şi puţind a bălegar... Îl vreau curat şi înstărit, dar păstrător de tradiţie.
- În concluzie, ne vom pierde limba?
- Nu cred, pentru că încă n-o ştim foarte bine. Dar, în ideea de a consolida ceea ce avem, am propus la doi miniştri, până acum, un manual alternativ muzical: o istorie a poeziei române, de la primele manifestări poetice în limba română, până astăzi. Numai că noi avem o meteahnă: schimbăm prea des miniştrii... L-am propus lui Maior şi a fost de acord. Dar l-au schimbat pe Maior. L-am propus Ecaterinei Andronescu, a fost şi ea de acord. Când să-l pună în practică, au schimbat-o şi pe ea. Am hotărât să-l fac de unul singur.
- În ce constă proiectul?

- Aş începe cu un set de cinci compact-discuri care să cuprindă toate bijuteriile poetice care l-au pregătit, în timp, pe Eminescu. Îţi dai seama cât s-au chinuit ăştia până să ajungă la el? Dosoftei, Miron Costin, pe urmă Costache Conachi, fraţii Văcăreşti... Uite ce scria Dosoftei, pe la 1600: "Cine-şi face zid de pace,/ Turnuri de frăţie,/ Duce viaţă fără greaţă/ ’Ntr-a sa bogăţie,/ Că-i mai bună depreună/ Viaţa cea frăţească/ Decăt armă ce destramă/ Oaste vitejească". Sau Miron Costin: "Norocul la un loc nu stă,/ Într-un ceas schimbă pasul,/ Anii nu pot aduce/ Ce-aduce ceasul"... Gândeşte-te că amândoi au fost contemporani cu Shakespeare. Nu e tulburător?... Dacă n-ar fi fost toţi amărâţii ăştia, care să pună pietricică pe pietricică, nu mai avea Eminescu pe ce să urce Luceafărul... El n-a apărut din neant. A apărut ca o culme pregătită şi anunţată de Alecsandri. Cu Alecsandri s-a încheiat procesul acumulărilor. Eu îl iubesc pe Alecsandri (râde) până la identificare fizică... Până aici ar fi primul disc. Al doilea i-ar cuprinde pe Eminescu şi Macedonski. Amândoi in aceeaşi teacă, primul fiind ultimul mare poet romantic al lumii, celălalt fiind primul mare poet modern al României. Mai departe, pornind pe filiera filosofico-meditativă, aş înmănunchia pe al treilea album pe Eminescu, Blaga şi Ioan Alexandru. Pe al patrulea i-aş pune pe Macedonski, Arghezi, Nichita, iar pe al cincilea pe Ion Barbu. Singur. Pentru mine Barbu este unul dintre marile fenomene ale poeziei române. Cheia întregii sale poezii stă în acest vers: "Castelul tău de gheaţă l-am cunoscut, Gândire!"... Ei bine, aceste compact-discuri ar fi un instrument de învăţare a poeziei, în primul rând pentru profesori. Pentru că nici ei nu mai ştiu raţiunea şi frumuseţea limbii române.

Dumnezeu şi cobza

- Cum aţi trecut de la chitară la cobză?

- Am avut un dialog pe tema asta cu "tovarăşul" Dumitru Popescu, zis Dumnezeu. El m-a obligat, pur şi simplu, să învăţ la cobză. M-a chemat într-o seară la el şi m-a întrebat ceva formidabil: "Tovarăşu’ Tudor - zice - , câţi chitarişti sunt mai buni decât dumneata, în Europa?". Zic: "Toţi. - Dar vreun cobzar mare ştii? - Nu". Mi-a spus apoi că folclorul romănesc se duce pe râpă, că e în pericol de dispariţie şi că trebuie făcut ceva... Uite cine-mi spunea mie lucrurile astea: ideologul Partidului Comunist! Ce mai, mi-a dat de înţeles că n-am încotro, trebuie să învăţ la cobză. După vreo două luni a venit din nou la Craiova şi m-a chemat la el. "Cum stăm cu cobza?" - m-a întrebat. "Păi, să vedeţi... – Tovarăşu’ Tudor, zice, un secretar de partid îţi spune o dată sau de două ori. A treia oară te uită". Aşa m-am apucat să învăţ la cobză. E un instrument greu de învăţat. Trebuie să ştii să auzi ca lăutarii. Eu sunt - am mai spus-o - cobzarul generaţiilor din era calculatoarelor...
- Cobza e un instrument autohton?

- Da. Am găsit-o pe Columna Traiană. Era numită lira tracă.

"Am şi două pistoale: cobza şi chitara"

- Când a inceput să se ducă pe râpă folclorul?

- Degradarea cântecului popular a început din clipa în care primul poet anonim a găsit rima nefericită "ogorul-tractorul". Din clipa aia mai era un pas până la "Foaie verde-a bobului,/ Mulţumim Partidului". De aici a început folosirea cântecului popular ca mijloc de propagandă...
- A existat şi un folclor al rezistenţei?

- A existat şi eu chiar am vrut să fac o selecţie... Era o poezie care spunea, de pildă: "Firi-a dracu’ tarla lungă,/ Nu tu soare, nu tu umbră!" Intr-alta vorbea purceaua cu stăpâna: "Firi-a dracu’ de stăpână,/ Nu venişi cu druga-n mână!/ Ba să fii tu, de purcea,/ Că mă lua Miliţia".
În "Cântecul lui Nea Mărin" aveţi două versuri: "I-au fost dragi pe lumea asta/ Calul, puşca şi nevasta". Am observat că, în poezia populară, apar destul de des aceste trei motive...
Calul, puşca şi nevasta au fost reperele bărbatului român într-o lume anterioară secolului vitezei. Calul era cel care-l călătorea, puşca - cea care-l apăra şi nevasta - reperul de stabilitate. Eu am folosit această sintagmă - calul, puşca şi nevasta - în "Cântecul lui Nea Mărin", pentru că mi s-a părut că se potrivesc imaginii pe care a lăsat-o în urmă Amza Pellea.
- Totuşi, în această ierarhie, nevasta e pe ultimul loc. In alt cântec, mai ziceţi - de fapt, cântecul zice!: "Eu am două doruri grele,/ Dorul meu şi-al mândrii mele,/ Nu-l pot spune la muiere./ Că muierea este ra/ Şi începe-a blăstăma"... Este mai importantă dragostea de ibovnică decât dragostea de nevastă?

- Dragostea de iubită e mai spectaculoasă. Ea reprezintă aventura, adrenalina, mândria bărbatului. De aceea e mai cântată, mai "dezbătută" în cântec. Dragostea de nevastă e aşezată, stabilă, obligatorie.
- În "Trecui podul pe la Leasă", cântaţi despre dorul de mamă, tată, copii şi nevastă, exprimate prin viteza calului. La primii trei dorul e pustiitor: "De-o fi dorul de la mumă,/ Să mâi calul, să-l fac spumă!/ De-o fi dorul de la tată,/ Să mâi calul până crapă!/ De-o fi dor de la copii,/ N-aşteaptă murgul să-l mâi". La nevastă dorul se mai potoleşte: "De-o fi dorul de nevastă,/ Să las calul să mai pască". Ce să însemne asta? Misoginism?
- Nici vorbă. E vorba de un ciclu de ipostaze ale femeii. Dacă urmăreşti cu atenţie cântecul, observi că aici e vorba şi de femeia-nevastă, şi de femeia-mamă. Ei, bine, orice femeie este mai întâi iubită (mândra) şi e cântată cum se cuvine în această ipostază. Devine apoi nevastă şi pierde din strălucire. Este, însă, în acelaşi timp, mamă, devenind reperul suprem, care nu se mai clinteşte. Dar nu pentru bărbat, ci pentru copii.
- Calul, puşca şi nevasta lui Tudor Gheorghe care sunt?
- Nevasta e doamna Tudor, o ştii. Calul e trenul, avionul sau Renault-ul meu care vorbeşte iar puşca e cântecul. Am şi două pistoale: cobza şi chitara.

JURNALUL NATIONAL, 13/10/2007

PRIMUL FILM DOCUMENTAR DESPRE EMINESCU

Afişul original al filmului

"Eminescu, Veronica, Creanga" (1)

"Eminescu, Veronica, Creanga" (2)

"Eminescu, Veronica, Creanga" (3)

Am avut privilegiul de a fi primul jurnalist care a semnalat în presă existenţa unui film monumental ca importanţă, atât pentru cultura română în ansamblul ei, cât şi pentru cinematografia românească. Din nefericire, filmul a fost şi continuă să fie ignorat pe nedrept, el nefiind menţionat până acum în nici un document public (cu excepţia intervenţiilor subsemnatului).

Octav Minar, un creator nedreptăţit

„Eminescu, Veronica, Creangă” se numeşte filmul, are 21 de minute şi a fost realizat, în 1914, de Octav Minar, un cercetător controversat al vieţii lui Mihai Eminescu. Pelicula, considerată una dintre cele mai valoroase piese de tezaur, a fost descoperită, în urmă cu câţiva ani, la Arhiva Naţională de Filme, de pasionaţii bibliofili Ion Rogojanu şi Dan Toma Dulciu. Documentarul, recuperat şi recondiţionat integral, este creaţia Casei de Filme “Pathé”, iar imagine poartă semnătura lui Victor de Bon. Acesta realizează aici o creaţie extrem de interesantă, în sensul că documentarul e presărat cu scene lirice, interpretate de artişti profesionişti (primele încercări de docudrama!), iar poemele eminesciene sunt ecranizate artistic, cu filmări făcute în Italia şi Egipt. Reamintesc că „Eminescu, Veronica, Creangă” a fost realizat în 1914 şi prezentat pentru prima oară publicului la 31 ianuarie 1915, la Ateneul Român. Cu acest prilej a vorbit scriitorul Barbu Stefănescu Delavrancea.

Reconstituirile

Ne reţin atenţia imagini autentice, filmate la începutul veacului trecut, ce pot fi considerate adevărate documente istorice, înfăţişând meleagurile natale ale Poetului, diferite fotografii inedite (inclusiv o controversată poză a Poetului, împreună cu tatăl său), Casa lui Aron Pumnul din Cernăuţi (unde a locuit Eminescu), imagini ale Iaşului, precum şi câteva clădiri pe unde paşii acestuia au poposit (Biblioteca Centrală, “Bolta Rece”, localul “Trei Sarmale” etc), rudele acestuia ( Arhimandritul Ioachim Iuraşcu), Mormântul lui Eminescu de la Cimitirul Bellu, busturile lui Eminescu de la Dumbrăveni, Botoşani, din faţa Ateneului, fotografiile Veronicăi Micle, Teiul lui Eminescu, Grădina Copou, Mânăstirea Văratec, Mormântul Veronicăi Micle, rudele în viaţă ale lui Creangă.Dacă acest film ar fi fost studiat cu atenţie (sau doar studiat), reconstituirea casei memoriale a lui Eminescu de la Ipoteşti ar fi fost cât se poate de aproape de realitate! În al doilea rând, filmul acesta, avându-l ca autor pe mult hulitul şi blamatul Octav Minar, este unul dintre cele mai elocvente documente cinematografice păstrate în întregime şi prima încercare de a ilustra, cu mijloacele specifice celei de-a şaptea arte creaţia eminesciană.

Miron Manega

DOMINAŢIA BANULUI INTERNAŢIONAL

de MIHAI EMINESCU

EXPLICATIO. Din nefericire pentru ideea de demnitate naţională, a devenit o modă să spui că Mihai Eminescu nu mai este la modă. Am vrut să arăt, prin acest colaj, alcătuit din fragmente ale operei sale jurnalistice, că Eminescu nu a fost doar poet şi gânditor, ci şi primul analist economic din istoria României. “Diagnosticele” şi analizele lui economice, publicate în perioada 1870-1889, sunt valabile şi astăzi. Cele de mai jos par inspirate din realitatea noastră. Mi-a uşurat munca – şi mulţumesc pe această cale autorului – cartea lui Radu Mihai Crişan (scriitor şi doctor în economie), “Eminescu interzis”, apărută la Editura Criterion Publishing. Textele colajului au fost extrase din publicaţiile Albina, Familia, Federaţiunea, Convorbiri Literare, Curierul de Iaşi (1870-1877), colecţia ziarului Timpul (1877-1883) şi din manuscrise publicate postum. (Miron Manega)

CINE CONDUCE OPINIA PUBLICĂ

"De când lumea nu s-a văzut ca un popor să stea politiceşte sus şi economiceşte jos; amândouă ordinele de lucruri stau într-o legătură strânsă; civilizaţia economică e muma celei politice. Legile demagogiei sunt factice, traduse de pe texte străine, supte din deget, pe când ele ar trebui să fie, dacă nu codificarea datinei juridice, cel puţin dictate şi născute din necesităţi reale, imperios cerute de spiritul de echitate al poporului; nu reforme introduse în mod clandestin, necerute de nimenea sau vulgarizate ca o marfă nouă sau ca un nou spectacol.
Cea mai superficială socoteală din lume ar dovedi, îndestul, că puterea productivă a naţiei româneşti n-a crescut, n-a putut să crească în raport cu groaza de cheltuieli pe care le-au impus formele de civilizaţie străină, introduse cu grămada în ţara noastră… Clasele productive au dat îndărăt; proprietarii mari şi ţăranii au sărăcit; industria de casă şi meşteşugurile s-au stins cu desăvârşire – iar clasele improductive, oamenii ce încurcă două buchi pe hârtie şi aspiră a deveni deputaţi şi miniştri, advocaţii, s-au înmulţit cu asupră de măsură, dau tonul, conduc opinia publică.

LEGILE DEMAGOGIEI

Am admis legi străine în toată puterea cuvântului, care substituie, pretutindenea şi pururea, în locul noţiunilor naţie, ţară, român, noţiunea om, cetăţean al universului… Am creat o atmosferă publică pentru plante exotice, de care planta autohtonă moare… Azi avem cele mai înaintate instituţii liberale: control, suveranitatea poporului, consilii judeţene şi comunale. Stăm mai bine pentru aceasta? Nu, de zece ori mai rău, căci instituţiile noi nu se potriveau cu starea noastră de cultură, cu suma puterilor muncitoare de care dispunem, cu calitatea muncii noastre, încât trebuie să le sleim pe acestea pentru a întreţine aparatul costisitor al statului modern.
Dacă în timpul când ni se promitea domnia virtuţii, cineva ar fi prezis ceea ce are să se întâmple peste câţiva ani, desigur ar fi fost declarat proroc mincinos. Să fi zis cineva că cei ce promiteau economii vor spori bugetul cheltuielilor cu 40%; că cei ce combat funcţionarismul vor spori numărul posturilor cu sutele; că cei ce sunt pentru independenţa alegătorilor vor face pe funcţionar să atârne atât de mult de autorităţile supreme încât aceste mii de oameni să voteze conform comandei din Bucureşti; că se va specula averea statului la bursă; că se vor da 17 milioane pe drumul de fier Cernavodă-Chiustenge (Constanţa n.r.), care nu face nici cinci, şi că patru milioane din preţul de cumpărătură se va împărţi între membrii Adunărilor; că se va constata cumcă o seamă de judecători şi de administratori în România sunt tovarăşi de câştig ca bandiţii de codru. Dacă cineva ar fi prezis toate acestea lumea ar fi râs de dânsul şi totuşi nu numai acestea, ci multe altele s-au întâmplat şi se întâmplă zilnic, fără ca opiniunea publică să se mai poată irita măcar.

CORUPŢIA ŞI BUGETOFAGII

Cestiunea economică la noi nu e numai o cestiune a mişcării bunurilor; ea e mai adâncă, e socială şi morală. Fără muncă şi fără capitalizarea ei, adică fără economie, nu există libertate. Celui care n-are nimic şi nu ştie să se apuce de nici un meşteşug dă-i toate libertăţile posibile, tot rob e, robul nevoilor lui, robul celui dintâi care ţine o bucată de pâine în mână. Nu există alt izvor de avuţie decât sau munca, fie actuală, fie capitalizată, sau sustragerea, furtul. Când vedem milionari făcând avere fără muncă şi fără capital nu mai e îndoială că ceea ce au ei a pierdut cineva.
Mita e-n stare să pătrunză orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii… Oameni care au comis crime grave se plimbă pe strade, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-şi petrece viaţa la puşcărie… Funcţiunile publice sunt, adesea, în mâinile unor oameni stricaţi, loviţi de sentinţe judecătoreşti. Acei ce compun grosul acestei armate de flibustieri politici sunt bugetofagii, gheşeftarii de toată mâna, care, în schimbul foloaselor lor individuale, dau conducătorilor lor o supunere mai mult decât oarbă. Elemente economice nesănătoase, jucători la bursă şi întreprinzători şarlatani, se urcă, cu repejune, în clasele superioare ale societăţii omeneşti… Justiţia, subordonată politicii, a devenit o ficţiune. Spre exemplu: un om e implicat într-o mare afacere pe cât se poate de scandaloasă, care se denunţă. Acest om este menţinut în funcţie, dirijază însuşi cercetările făcute contra sa; partidul ţine morţiş a-l reabilita, alegându-l în Senat. Partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale care calcă făgăduielile făcute naţiei în ajunul alegerilor şi trec, totuşi, drept reprezentanţi ai voinţei legale şi sincere a ţării… Cauza acestei organizări stricte e interesul bănesc, nu comunitatea de idei, organizare egală cu aceea a partidei ilustre Mafia şi Camorra, care miroase de departe a puşcărie.

MIZERIA ARTIFICIALĂ

Oare nu e caracteristic pentru tratamentul de care se bucură populaţiile noastre din partea administraţiei şi a fiscului când constatăm că, în acelaşi timp în care zeci de mii de străini imigrează în fiece an, românii, din contră, părăsesc ţara lor, ca şoarecii o corabie care arde, şi că emigrează? La noi mizeria e produsă, în mod artificial, prin introducerea unei organizaţii şi a unor legi străine, nepotrivite cu stadiul de dezvoltare economică a ţării, organizaţie care costă prea scump şi nu produce nimic. Aşa încât, departe de-a vedea existenţa statului asigurată prin cârma puternică şi prevăzătoare a tot ce poate produce naţia mai viguros, mai onest şi mai inteligent, suntem, din contră, avizaţi de-a aştepta siguranţa acestei existenţe de la pomana împrejurărilor externe, care să postuleze fiinţa statului român ca pe un fel de necesitate internaţională. Acea necesitate internaţională n-are nevoie de-a ţine seama de sentimentele noastre intime, ci numai de existenţa unui petec de pământ cvasineutru lângă Dunăre.

PERSPECTIVE

Vom avea de-acum înainte dominaţia banului internaţional, impusă de străini; libertatea de muncă şi tranzacţiuni; teoria de luptă pe picior în aparenţă egal, în realitate inegal. Şi, în această luptă învinge cel pentru care orice mijloc de câştig e bun. Urmare ei, capitalul, care ar trebui să fie şi să rămână ceea ce este prin natura lui, adică un rezultat al muncii şi, totodată, un instrument al ei, e, adesea, ca posesiune individuală, rezultatul unor uneltiri vinovate, a exploatării publicului prin întreprinderi hazardate şi fără trăinicie, a jocului de bursă, a minciunii.
Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine. Shakespeare cedează în faţa bufoneriilor şi dramelor de incest şi adulteriu, cancanul alungă pe Beethoven, ideile mari asfinţesc, zeii mor".