STUDIU DE CAZ: cristian tudor popescu și sindromul isteriei în fața perfecțiunii

Pe la începutul anilor 2000, am publicat în ziarul „Național” un text care se intitula „Despre eternitatea gândacilor de bucătărie”. Îmi exprimam acolo îngrijorarea că, dintre toate ființele existente pe pământ, cele mai adaptabile și mai rezistente sunt cele care se hrănesc din dejecții și gunoaie și că rezistența acestora frizează, uneori, eternitatea.

Nu am primit, de atunci încoace, niciun semnal care să-mi invalideze temerile. Însă, nici atunci, nici acum, nu am căzut în ispita de a-mi abandona opțiunile morale și existențiale.

Am urmărit, în timp, comportamentul oamenilor atunci când sunt puși în fața unor lucruri care le depășesc puterea de înțelegere. Cei mai mulți au reacția ardeleanului care a văzut pentru prima dată o girafă: „Așa ceva nu există!”. Până aici lucrurile sunt omenește acceptabile, căci e vorba de un refuz pasiv.

Când însă cel în cauză vrea să distrugă ceea ce nu înțelege sau nu vrea să înțeleagă și mobilizează, în acest sens, toate resursele de ură ancestrală care zac în el, avem de-a face cu un caz de devianță psihologică.

Un asemenea caz de patologie morală gravă este, pentru mine, analistul  priceput la toate cristian tudor popescu, a cărui „maladie” se dezlănțuie numai în contact cu ceea ce iese din cadrele imundului și abjectului cutumiar.

Un prim exemplu ar fi reacția sa, într-o emisiune de la Digi 24 din aprilie 2017, vizavi de primarul din Prundeni, care a vrut să plece la Las Vegas în schimb de experiență, pe bani publici. Cazul a fost destul de mediatizat, nu insist asupra lui... Dar nu asta l-a indignat pe cristian tudor popescu (povestea cu Las Vegas-ul a tratat-o cu amuzament, expediind-o în câteva ironii pasagere), ci faptul că primarul a „îndrăznit” să tipărească, în condiții grafice deosebite, o monografie a comunei Brebu. Nu e o deducție, este chiar mărturisirea explicită a lui cristian tudor popescu din timpul emisiunii: „Pentru că eu, de câte ori văd chestii de-astea - super-prezentări, albume în condiții grafice de cazi pe spate - am aceeași reacție ca Hermann Goering: când aud de cultură, îmi vine să pun mâna pe pistol (n.r. în realitate cuvintele îi aparțin lui Joseph Goebbels). Eu când văd albume din astea, îmi vine să le spun celor de la DNA să facă o vizită prin Brebu...”. Cu alte cuvinte, pentru cristian tudor popescu, tot ceea ce încearcă să fie frumos și de calitate reprezintă automat o infracțiune.

Aș fi păstrat pentru mine observațiile de mai sus, mulțumindu-mă cu constatarea unor frustrări demne mai degrabă de compasiune decât de ripostă. Numai că atitudinea maladivă a „pacientului” cristian tudor popescu a depășit cu mult cadrul convențional și controlabil al unei manifestări benigne și a devenit, după părerea mea, un pericol public, comițând un gest asemănător cu cel al nebunului care a dat cu ciocanul în Pieta.

Iată despre ce e vorba. Pe 26 mai, la o altă ediție a emisiunii moderate de Cosmin Prelipceanu (redactorul șef al Digi 24), cristian tudor popescu a adus cu sine și a prezentat, în toată splendoarea ei și cu lux de amănunte, o carte care a fost demonizată unanim, pe toate canalele de comunicare media din România, inclusiv în sute de pagini de ziare, fără ca autorii acestei campanii să știe cum arată lucrarea.

Nimeni nu s-a preocupat vreodată, din 1997 și până în momentul de față, să afle și să înțeleagă ce anume a determinat apariția acestei cărți, cum arată, ce conține, care au fost menirea și ținta vizată și, cu atât mai puțin, cine anume și în ce condiții a inventat-o și a gestionat-o. E vorba despre celebra monografie în imagini „Eternelle et Fascinante Roumanie” a lui Adrian Costea. Pe care, însă, cristian tudor popescu nu a adus-o cu intenția de a o propune sau supune unei forme oarecare de analiză sau unei dezbateri publice, ci doar pentru a o călca în picioare. Ceea ce a și făcut, cu multă vervă, ură și dispreț, dar și cu o imprudență de neînțeles pentru un jurnalist cu mari pretenții de notorietate și experiență în comunicare.

Numai că, în dorința de a avea cât mai concret, cât mai tactil, satisfacția sadică a scatologiei în direct, el a comis, cum spuneam, imprudența unei premiere naționale: a arătat, în detaliu și în toată monumentalitatea lui, un exemplar din această carte, cu toate accesoriile și ingredientele de marketing care alcătuiau ansamblul editorial. Dacă s-ar fi mulțumit doar cu discursul, fără să fi arătat și obiectul discursului, probabil că majoritatea telespectatorilor l-ar fi crezut. Arătând și „obiectul”, pentru prima dată, de la momentul apariției sale în România, o parte dintre privitori au început, evident, să observe discrepanța dintre calitatea discursului și calitatea obiectului...

Iată cum arată acest discurs pe care, pentru a elimina orice suspiciune asupra unei posibile trunchieri din partea subsemnatului, îl transcriu integral, exact cu cuvintele cu care s-a exprimat „intelectualul” cristian tudor popescu.

„Ați văzut vreodată așa ceva? (se referă la albumul „Eternelle et fascinante Roumanie”)... N-ați văzut cum arată animalu' ăsta... Deci, dacă data trecută v-am arătat albumu' primarului din Brebu, și am văzut și imagini pe-aici, ăsta este, față de albumu' dîn Brebu, este cam ce este un Tyranosaurus Rex față de o pisică. Este, domnule, după părerea mea, este (rostește tare și accentuat) MONUMENTUL CORUPȚIEI DIN ROMÂNIA. Artistic!... Ar putea fi pus pă un soclu... Trebuie să avem și un monument al corupției, dom'le, de ce să n-avem?.... Corupția este în fibra noastră. E aici, e cu noi. Zi de zi și ceas de ceas. De ce să nu facem un monument și corupției? Ăsta poate fi monumentul...

Se împlinesc 20 de ani de când a fost construit. Acum!... Și am văzut o veche cunoștință a mea, Guzganul Rozaliu... L-am văzut acum... cu alegerile din 2009, cu... se dă în fapt... Domnu' Hrebenciuc... care a făcut tot felul de declarații sibilinice pe-acolo... Și mi-am adus aminte, între multe altele, că este și artizanul acestui monument...

Iată ce avem aici. Avem niște zapisuri, niște hrisoave pentru viitorime... Ăsta este de la (citește, cu infantilă ironie, numele editorului, așa cum se scrie): „Gro-u-pe Sain-ton-ge”... (repetă, la fel): „Groupe Saintonge”din Franța. Pentru că așa ceva nu putea fi făcut în România... Peste poate!... Care îmi comunică (citește în franceză, destul de corect, ca să demonstreze că mai înainte se prostise intenționat. Dar nu uită să traducă în românește, chipurile, în trecăt: „Avem marea plăcere și onoarea să vi-l oferim... Vă mulțumim pentru gentilețea dumneavoastră”)... Și semnătura asta pe care o vedeți aici... este a unui personaj fabulos, fascinant atunci, este a domnului Adrian Costea. Ăsta era un personaj coborât direct din Ilf și Petrov... Un escroc internațional, cu un sânge rece fenomenal - român, altfel! - și care a reușit să scoată peste cinci milioane de dolari, cu contribuția decisivă a domnului Hrebenciuc din banii, din buzunarul (dă din mână ca Nicolae Ceaușescu și pronunță următoarele cuvinte exact cu intonația acestuia:) CE-TĂ-ȚE-NI-LOR RO-MÂ-NI-EI, ca să producă ce avem aici...

Aici avem o pecete... Este ca după vremea lui Ștefan cel Mare, după cum vedeți... ceară roșie... așa... Și zice așa: „Edition (la fel, numele editorului stâlcit prin pronunție fonetică) Saintonge (revine la citirea corectă, amestecată cu traducere în română), remis à Monsieur Cristian Tudor Popescu, elle fait partie d'un tirage dă o mie trei sute treizeci și trei dă exemplare hors commerce et numérotés de unu à o mie trei sute treizeci și trei... Hors commerce!... (Cu aerul consternat al constatării unei mari escrocherii) Deci acest obiect nu a fost pus în vânzare niciodată! Și din astea 1.333 de exemplare am primit și eu unul. Și vi-l arăt acum d-voastră...

Dedesubt se găsește, aici-șa... Tre' să ai acum un mecanism, vedeți că au prevăzut aici, ca la groapă, știți, când să lasă coșciugul în groapă, sînt niște funii acolo... Aici e ca la groapă, tragi dă funii pentru a scoate chestia asta (râde înfundat, ca de o farsă reușită, apoi, către Cosmin Prelipceanu:) Vreți să o luați puțin în mână?... Să faceți, așa, o evaluare... Încercați puțin... E ceva, nu?... Nu oricine poate să umble cu chestia asta în mână...

Deci acesta (sic!) este o carte.  Vedeți cum e făcută? Dășchidem acum și ce vedem aici-șa?... În carte, mai e ceva... aicea, tot cadrul ăsta roșu... și acuma, vedeți (se screme, efectiv, mimând un efort imens), trebuie să scoatem dă aici (același joc de efort supraomenesc), hopa!, așa, scoatem... Cutie în cutie. (râde ca de o absurditate comică)... Și mai e o cutie în cutie... Hopa! Așa... Și acuma vă rog să deschideți, să răsfoiți dumneavoastră...

Este o frumoasă fată din România (se referă la imaginea de pe copertă)... Iată poze!... Este o carte cu poze, dom'le... Cu poze dă oameni. Cu poze dă oameni, dă garduri... „Eterna și fascinanta Românie”. (comentează o imagine:) Asta e dă la Ateneu... Are și semn de carte cu care poți să omori un om... E și cu ouă dă Paști... (Repetă, pentru a sublinia absurdul ideii de a pune imagini cu ouă încondeiate pe un semn de carte:)... Cu ouă dă Paști! Semnul dă carte e cu ouă dă Paști!...

Iată, l-am păstrat 20 de ani - obiectul ăsta - , că m-am gândit că vine și ziua lui. A venit... Monumentul corupției!... Deci această SPLENDIDĂ aberație... vă dați seama...? E patafizic... Un obiect patafizic... foarfece pentru patru mâini, fluier luminos pentru câine surd, un broscoporc, o aricioară... Este un obiect care nu există!... Cum să concepi că o să vină investitorii? Că d-aia a fost făcut!... Da' așa ceva nu poate fi manevrat de o ființă umană, după cum vedeți... Cine stă cu cărămida asta să umble p-acolo?... Asta era considerat (sic!) cheia aducerii investitorilor și turiștilor în România. Și pentru asta s-au dat PESTE CINCI MILIOANE DĂ DOLARI... Un singur lucru demonstrează acest obiect: că România este într-adevăr eternă și fascinantă”.

Pentru conformitate, iată și conținutul video al emisiunii:

Cristian tudor popescu suferă, cred, de sindromul anti-Pieta, sau sindromul isteriei în fața perfecțiunii. De aceea, cred că el trebuie tratat cu multă omenească înțelegere, însă nu mai trebuie lăsat fără pază în spațiul delicat și vulnerabil al culturii. Ceea ce a făcut cristian tudor popescu este un atentat major la sacralitate. La orice intenție de sacralitate, căci prestația sa de la Digi 24 este o recidivă „în formă continuată”. Dar nu pentru că „Eternelle et Fascinante Roumanieˮ ar fi fost, sau și-ar fi propus să fie, o formă oarecare de perfecțiune, ci pentru că întregul concept, prin calitatea înaltă a produsului final, se situează în vecinătatea proximă a ceea ce numim perfecțiune. În fapt, a fost un apogeu mondial în materie de inițiativă editorială și de marketing al ultimei tehnologii și științe a comunicării de la vremea aceea, apogeu creat pentru România și români și pus la dispoziția lor ca să-l utilizeze.

Voi încerca acum, în același sens în care, de-a lungul anilor, m-am mai pronunțat, o prezentare cât de cât corectă și nuanțată a lucrării intitulate „Eternelle et Fascinante Roumanieˮ. Cartea a fost concepută, creată, finanțată, editată şi distribuită de Adrian Costea, în perioada anilor 1992-2000 și este o antologie în imagini a poporului român.  Ea a reușit, de la momentul aducerii pe teritoriul României (în 1997) şi până astăzi, paradoxala performanţă de a deveni supercunoscută, fără să fie văzută. S-au scris sute de pagini de ziare și s-au ținut sute de ore de dezbateri tv/radio în care s-au dat tot atâtea verdicte, fără ca autorii celor afirmate verbal sau în scris să fi avut vreodată cartea în faţă: ba că e de o calitate execrabilă, ba că a fost un mijloc de a devaliza Bancorexul, ba că, de fapt, nici nu s-a tipărit. Cu toate că, în fapt, ea a  ajuns în mai toate librăriile din București și marile orașe ale țării. Discursul lui cristian tudor popescu de la Digi 24 este în perfectă consonanță cu această imagine prefabricată și livrată sistematic publicului larg.

Cartea nu a fost destinată însă publicului larg, nici în România, nici în vreo altă o țară din lume. Ea s-a distribuit nominal, gratuit și direct, numai în mâinile unei elite mondiale, pentru care a fost anume creată, adică a unei elite politice, economice, financiare, militare, religioase. De asemenea, principalilor formatori internaționali de opinie, unor personalități din diverse domenii, precum și tuturor marilor instituții și organizații internaționale. „Eternelle et Fascinante Roumanieˮ nu a fost destinată în niciun fel comercializării, nici directe, nici indirecte (ceea ce, pentru cristian tudor popescu, pare o impietate și chiar un cap de acuzare). Toate exemplarele care ajuns în librării și pe diversele tarabe din România au fost numai exemplare furate din cele trimise gratuit și cu bon de expediție, de la editorul Groupe Saintonge Editions din Paris către toate ministerele, Senat, Parlament, Președenție, diverse alte instituții de stat și Bancorex - în calitate de cumpărător de publicitate. Cu alte cuvinte, au ajuns pe piață, în urma unui act de delapidare organizată și comisă de funcționari ai statului român.

 „Eternelle et Fascinante Roumanieˮ a fost un instrument de comunicare vizuală, creat pentru a fi pus pe masa tuturor centrelor de putere din lume, în momentul în care România avea cea mai mare nevoie. În urma evenimentelor din decembrie 1989, dar și a celor de după (mineriade, orfelinate în putrefacție), puternic mediatizate, ani în șir, pe întreg mapamondul, concluzia generală era că românii sunt un popor primitiv și sălbatic, dominat de pulsiuni criminale, inclusiv la adresa propriilor copii și bătrâni. Pe această canava a intervenit din greu și diaspora maghiară de pe întreg pământul. În primul rând cea din Statele Unite, extrem de bine organizată și poziționată, atât politic, cât și financiar. Opinia publică internațională - și, prin inducție, elitele acestei opinii - , începuse să adopte și ea ideea propagată și promovată intens de diaspora maghiară, cum că Transilvania a fost furată/confiscată Ungariei de către - cine alții? -  românii sălbatici, însetați de sânge, așa cum erau ei văzuți la televizor, peste tot și nonstop.

Aici se găsea România, ca țară și popor, în perioada anilor 1990-1997, înainte să fie acceptată în NATO și UE. Principalii conducători ai acestor două organizații decidente la nivel mondial s-au numărat, la vremea respectivă, printre primii beneficiari ai vectorului de comunicare intitulat „Eternelle et Fascinante Roumanie”. Toți liderii acestor două organizații au primit în mână, cu dedicație nominală, aceeași „oroareˮ pe care a primit-o și cristian tudor popescu, însoțită însă de o altă acrisoare, intitulată „Lettre ouvert à la democratie et au monde libre”.

Era nevoie, pentru a stopa căderea în vid a României, de un răspuns construit dintr-un cumul compact de argumente vizuale puternice, palpabile și convingătoare, care să demonstreze rapid, într-o parcurgere de 15-20 de minute, că românii nu sunt nici vampiri, nici bestii. De aceea întâlnim atât de multe chipuri în carte: pentru a li se vedea fețele de aproape, pentru a-i putea cântări și a constata că sunt oameni ca toți ceilalți oameni de pe pământ. Oameni, locuitori ai unei Românii autentice, fără machiaj. O Românie ancestrală, caldă, în culorile ei reale, demnă și verticală. Privirile chipurilor sunt directe și clare, unele inocente, altele severe. Se vede însă substanța umană în albul ochilor prezentați. O Românie care emană încredere și cheamă la ea. În desfășurătorul a 500  de imagini (o mie, cu reluarea lor în legenda de la sfârșit) nu există nicăieri capcane, pericole sau rupturi de acorduri, și nici vreo formă de propagandă sau manipulare.

Era necesară, așadar, o contrapondere de același calibru a imaginii execrabile a României, cu care era impregnată întreaga opinie publică internațională. Era nevoie urgent de o altă imagine, de o altă identitate, de o legitimitate onorabilă și credibilă de necontestat. Acesta a fost motivul apariției acestei cărți, care a reușit să recredebilizeze România și pe români în proporție de 100%, reconfigurând percepția dezastruoasă deja instalată, generând speranță și un nou suflu. Din nefericire, pentru un interval de timp extrem de scurt, căci noua imagine a României nu a fost valorificată de NIMENI. Nivelul de incompetență poilitică (același, atunci, ca și astăzi) a batjocorit, realmente cartea, distrugând-o. Și, odată cu ea, toate avantajele și oportunitățile obținute.

Toate fotografiile au fost făcute de Adrian Costea.  Ele au fost realizate în cadrul unei caravane profesionale care a durat din 1992 până în 1996, caravană care a parcurs aproximativ 80.000 km și în timpul căreia s-au făcut 240.000 de fotografii pe peliculă Kodak. S-a folosit numai tehnica tradițională, pentru că fotografia digitală nu exista încă, iar photoshopul era la primii pași. Dintre toate negativele obținute, în final s-au selectat doar 44.000, care au devenit arhiva acestei operații de comunicare. Din această arhivă au fost extrase cele 500 de imagini care se găsesc în „Eternelle et Fascinante Roumanieˮ.

Dar, dincolo de aceste detalii tehnice, cartea este răvăşitoare în sine, prin încărcătura de emoţie pe care o cuprinde şi o transmite, compatibilă cu mărimea și greutatea ei. Căci, unui conținut de o asemenea complexitate și cu asemenea menire, trebuie să-i corespundă o pondere fizică pe măsură (volum și greutate) care să sugereze importanța acestui conținut. Degeaba se „sperie” cristian tudor popescu, ca de un „animal”. Probabil că domnia sa ar fi preferat o broșură, că e mai ieftină. Cu un asemenea tip de gândire, nu se poate ajunge decât la un produs de anvergura frunzei doamnei Udrea.

„Eternelle et Fascinante Roumanieˮ este epopeea în imagini a redescoperirii unui spaţiu „etern şi fascinant”, imortalizat pentru vecie între două coperte. Nu ne arată o Românie triumfală sau turistică în sensul curent al cuvântului, chiar dacă întâlnim aici imagini de o frumuseţe irespirabilă, dar nici una ridicolă şi decrepită. Totul este prezentat cu o sinceritate aproape brutală și cu o nesfârşită tandreţe, fără niciun strop de ironie.

Revin la cristian tudor popescu și propun analiza comportamentului său ca pe un studiu de caz, pentru un eventual curs de antropologie profesională la facultățile de jurnalism. Eu cred, așa cum spuneam, că ne aflăm în fața unui caz patologic recidivist și, în această perspectivă, merită studiat.

Să-i analizăm discursul pe fragmente...

„Ați văzut vreodată așa ceva? - întreabă el retoric, arătând spre albumul „Eternelle et fascinante Roumanie”... N-ați văzut cum arată animalu' ăsta [...]. Este, domnule, după părerea mea, este MONUMENTUL CORUPȚIEI DIN ROMÂNIA. Artistic!”...
Cristian tudor popescu nu ne explică nici măcar o dată de ce cartea este un „monument al corupției”, dar îi recunoaște, involuntar, de mai multe ori, monumentalitatea și dimensiunea artistică. Doar că, pentru el, monumentalitatea este... un „animal”. Apoi continuă: „Ar putea fi pus pă un soclu... Trebuie să avem și un monument al corupției, dom'le, de ce să n-avem?.... Corupția este în fibra noastră. E aici, e cu noi. Zi de zi și ceas de ceas. De ce să nu facem un monument și corupției? Ăsta poate fi monumentul”...

În treacăt fie spus, subscriu și eu la ideea de a pune cartea pe un soclu, dar din motive serioase și temeinice. În primul rând pentru că ar merita. Cât privește afirmația: „Corupția este în fibra noastră. E aici, e cu noi. Zi de zi și ceas de ceas” - poate în fibra dumneavoastră, domnule cristian tudor popescu. În fibra mea, nu.

Mai departe: „Domnu' Hrebenciuc... care a făcut tot felul de declarații sibilinice pe-acolo... Și mi-am adus aminte, între multe altele, că este și artizanul acestui monument”. Domnule cristian tudor popescu, vă faceți de râs. Chiar credeți că Hrebenciuc, „Guzganul Rozaliu”, cum îl numiți d-voastră, poate imagina un asemenea proiect? Adică o asemenea acțiune de rebranding, fără precedent în istoria omenirii, pentru o țară cu 20 de milioane de locuitori, ar fi putut trece prin capul lui Viorel Hrebenciuc?...

„Iată ce avem aici. Avem niște zapisuri, niște hrisoave pentru viitorime” - continuă cristian tudor popescu, cu subînțelesul sarcastic că „uite ce aberație, ce inepție, ce monstruozitate, să faci niște scrisori sub formă de hrisoave”... Obiecția dovedește o ignoranță atît de primitivă încât nu merită vreun răspuns.

Trecând peste pocirea infantilă, prin citire fonetică, a Grupului Saintonge (editorul cărții), de o manieră specifică elevilor din curtea școlii, cristian tudor popescu zice mai departe, referindu-se, cu mânie proletară, la editură: „Groupe Saintonge din Franța! Pentru că așa ceva nu putea fi făcut în România... Peste poate!”. Adică, tradus în cuvinte: „Da' ce, bă, în România nu puteați s-o tipăriți?”.

Păi, nu, domnule cristian tudor popescu. Nu se putea, că nu exista tipografie pentru așa ceva, nici hârtie, nici legătorie și, mai ales, nici știința de a face acest lucru. Și nici acum nu există. S-a tipărit acolo unde se putea tipări, adică acolo unde se putea obține calitatea maximă.  Pe de altă parte, există o vorbă: „Nu e treaba măgarului de unde beau oile apă”. Adică nu e treaba nimănui unde și cum vrea să tipărească editorul, atâta timp cât inițiativa, banii și decizia sunt ale lui. Pentru că volumul s-a tipărit pe banii lui Adrian Costea, conform standardelor și obiectivelor stabilite numai de el.

Ăia „peste cinci milioane de dolari”, care au fost, de fapt, 4,7 milioane, extrași, „cu contribuția decisivă a domnului Hrebenciuc din banii, din buzunarul CE-TĂ-ȚE-NI-LOR RO-MÂ-NI-EI” reprezentau, repet, contravaloarea publicităţii cumpărate de Bancorex. Publicitate care se regăsește de patru ori în ansamblul cărții, atât în interior (pagina 512 – penultima) și pe coperta 4, cât și (de două ori) pe semnul de carte, căruia cristian tudor popescu îi face o „analiză critică” de mare „finețe” culturală (a se citi: masacru): „Are și semn de carte cu care poți să omori un om... E și cu ouă dă Paști... Cu ouă dă Paști! Semnul dă carte e cu ouă dă Paști!”.

Nu vreau să psihanalizez viziunea „analistului” asupra „pericolului” pe care-l prezintă semnul de carte, vreau doar să precizez că, dacă e s-o luăm așa, mult mai periculoasă e cartea: dacă-i cade cuiva în cap, ceva s-ar putea să se spargă. Revenind la semnul de carte și la ouăle „dă paști”, mai precizez că e vorba de imaginea unor ouă încondeiate. Care, în intenția autorului, nu vizează ouăle în sine sau ce-i în ele, ci ceeea ce este PE ele. Dar aici e vorba de etnografie și n-are rost să intrăm pe teritoriul unui domeniu care-i provoacă atâta frică lui cristian tudor popescu...

Care continuă, cu aceeași sfântă indignare: „Deci acest obiect nu a fost pus în vânzare niciodată! Și din astea 1.333 de exemplare am primit și eu unul”. Adică, dacă nu a fost pus în vânzare, ci distribuit gratuit, asta este, în viziunea jurnalistului, o infracțiune gravă. Deși, atunci când faci cuiva un dar, de obicei nu ceri bani pe el de la destinatar. Cât privește faptul că, din cele 1.333 de exemplare, a primit și cristian tudor popescu unul, mare greșeală din partea lui Adrian Costea. Să dăruiești un obiect de o asemenea valoare, unui om de o asemenea nonvaloare, mi se pare ceva impardonabil...

Cristian tudor popescu încearcă, veninos și acid, să sugereze, cred, și altceva: că, de fapt, „cu banii de la Bancorexˮ s-ar fi tipărit numai 1.333 de exemplare. Ceea ce dovedește din partea sa ori rea credință, ori ignoranță, ori amândouă. Căci dacă „dășchidem aici-șa”, ca să mă exprim în limbajul domniei sale, adică  la pagina de gardă, „ce vedem noi aici-șa”? Vedem caseta tehnică și următoarea explicație: „Édité à 97.000 exemplaires en 8 langues, Allemand - Anglais - Arabe - Espagnol - Francais - Italien - Japanais - Roumain, dont 1.333 exemplaires numérotés”. Fac următoarea precizare: cartea s-a tipărit, de fapt, într-un tiraj de aproximativ 130.000 exemplare, din care o parte au fost rebuturi (diferențe de culori, fascicole legate greșit, puncte necusute, pete din cauza grosimii excesive a stratului de cerneală etc.), rămânând „curate” 97.000. Din fascicolele salvate ale rebuturilor inițiale s-au putut recompune alte 13.000 de exemplare și, astfel, s-a ajuns la un tiraj final și complet de aproximativ 110.000...

Revin: o fi văzut, sau n-o fi văzut cristian tudor popescu caseta tehnică? Eu cred că da, dar s-a făcut că plouă, pentru că altfel toată diatriba sa împotriva cărții ar fi fost lipsită de sens. Căci, la un asemenea tiraj și la un asemenea volum de hârtie, fără să mai punem la socoteală cheltuielile de distribuție nominală în 144 de țări (aproximativ 8 kg X 110.000 exemplare = 880.000 kg), suma invocată de el, ca presupus jaf național, devenea o simplă și sinistră glumă. Mi-ar face plăcere să-l văd pe cristian tudor popescu la fel de indignat în privința „frunzei” doamnei Udrea, ale cărei costuri s-au ridicat la aproape 76 de milioane de euro, din care 75 de milioane numai pentru promovare și distribuire.

Următorul pasaj este de un grotesc incalificabil, așa că mă mulțumesc doar să-l semnalez ca atare, lăsând pe seama cititorului opțiunea analizei: „Dedesubt se găsește, aici-șa... Tre' să ai acum un mecanism, vedeți că au prevăzut aici, ca la groapă...  Știți, când să lasă coșciugul în groapă, sînt niște funii acolo... Aici e ca la groapă, tragi dă funii pentru a scoate chestia asta”.

Finalul discursului lui cristian tudor popescu marchează, cred, apogeul ignoranței și falimentul imaginii sale de „om de cultură”. Iată „apoteoza”: „Este o carte cu poze, dom'le... Cu poze dă oameni. Cu poze dă oameni, dă garduri... Eterna și fascinanta Românie”. Atât a înțeles cristian tudor popescu din „Eterna și fascinanta Românie”: „Este o carte cu poze dă oameni, dă garduri”.

La un moment dat, lui cristian tudor popescu îi scapă, referindu-se la „Eternelle et Fascinante Roumanieˮ, o expresie inspirată: „această splendidă aberație”. Ei, da, aici are dreptate, cel puțin în privința adjectivului. Cât despre „aberație”, termenul se potrivește și el, dar în sensul următor: după ce ai dedicat nouă ani din viață, bani și efort personal, pentru a ridica, metaforic vorbind, o catedrală editorială poporului tău, vine poporul, în frunte cu cristian tudor popescu, să o denigreze și să o batjocorească. Și o face sistematic și temeinic, timp de 20 de ani. Este aberant, într-adevăr.

(Mai multe despre această „splendidă aberație”, citiți în textul lui Aurelian Mușat, intitulat "ETERNELLE ET FASCINANTE ROUMANIE": analiza unui concept istoric si identitar, elaborat de Adrian Costea, prea rafinat pentru primitivismul nostru postrevoluţionar şi neocomunist, publicat în CERTITUDINEA)

Interesantă și - aș zice - morbidă „disecția” pe care o operează (cu satârul) cristian tudor popescu asupra unui obiect pe care-l detestă cu întreaga lui ființă, dar pe care a acceptat să-l primească în dar și l-a și păstrat cu sfințenie timp de 20 de ani la el în casă, pentru ca, în final să-l execute public. Dar, în toți acești ani, nu a scos o vorbă despre existența lui. 20 de ani în care a „conviețuit” cu o monstruozitate cu care se și laudă, dar o și denunță: „E patafizic... foarfece pentru patru mâini, fluier luminos pentru câine surd, un broscoporc, o aricioară... Este un obiect care nu există!”.

Aici aș face mai multe comentarii. De pildă, că afirmația în sine, luată ad literam, e schizoidă, întrucât rostitorul frazei ține în mână un obiect fizic despre care afirmă apăsat că nu există. Așadar, „analistul” cristian tudor popescu are reacția țăranului care vede girafa („Așa ceva nu există!”). Da, dar țăranul are scuza ignoranței. Cristian tudor popescu nu o are. Și nici nu ar accepta să i se atribuie. Dar să admitem și „scuza” exprimării plastice, metafora. În acest caz, observăm că subtextul cuvintelor este acuzația, condamnarea. Adică: acest obiect („Eternelle et Fascinante Roumanieˮ) există, dar n-ar trebui să existe. Deci trebuie suprimat! Nu găsim însă, în tot discursul său, niciun argument în sprijinul acestei sentințe. Întregul expozeu de spume volatile se susține doar pe impostația „demiurgică”, pedepsitoare, cu care-și enunță axiomele...

Nu-l înțeleg pe acest pseudo-Robespierre care una zice și alta fumează. Cred că lui i se potrivesc, de fapt, propriile cuvinte, rostite la adresa cărții pe care o urăște, dar o ține la el în casă. Așadar, cu același subtext, mă simt îndreptățit să spun despre cristian tudor popescu că „e patafizic..., foarfece pentru patru mâini, fluier luminos pentru câine surd, un broscoporc, o aricioară... Este un obiect care nu există!”...

Ce ar mai fi de adăugat? Poate doar cuvintele lui G.B. Shaw: „Când un cap se ciocnește de o carte și sună a gol, nu întotdeauna e de vină cartea”. 

 ______________________________________

P.S. 1 Analizând cu toată onestitatea reacția furibundă a lui cristian tudor popescu la adresa subiectului în discuție, constatăm că nu e vorba de atitudinea unui individ, ci de expresia unei tipologii. În sensul că nu poți trăi o viață întreagă într-o hrubă, fără să capeți psihologie de șobolan. Iar un șobolan, când intră într-o peșteră, nu poate avea decât o reacție critică sau de indignare, față de dimensiunea peșterii. Reacție indusă, evident, de perspectiva hrubei în care a trăit. Adică: locatarul „hrubei” nu acceptă o realitate care iese din cadrele convenției de „hrubă”. Sau: un om care a trăit toată viața printre movile și mușuroaie poate să se simtă jignit atunci când vede un munte, pe care îl percepe ca pe o agresiune la sistemul său de valori. Și atunci îl critică sau, cum face cristian tudor popescu, îl împroașcă cu dejecții.

Însă nu doar cartea îl scoate din minți pe „analist” ci și, mai ales, forma de prezentare a acesteia. Pentru el este un simplu ambalaj, o pungă sau o sacoșă în care pui roșiile și varza murată cumpărate din piața Crângași. În realitate, acest „ambalaj” este, pe de o parte, un cod de adresare către destinatar, cod prestabilit în conformitate cu uzanțele internaționale, iar pe de altă parte expresia relației autorului de concept cu valoarea obiectului conținut. Care, în cazul de față, nu constă în roșii sau varză, ci este însuși poporul român, în esența sa. Această formă de respect față de ceva nespus de prețios reprezintă o convenție universală, acreditată de toată istoria culturii. O întâlnim, de pildă, în raportul dintre piatra unui inel și montura sa. Dacă piatra este un diamant de 24 de karate, montura care o înconjoară, inelul, trebuie să fie din aur sau platină, nu din aluminiu sau alpaca. Ar fi o grosolănie strigătoare la cer. Iar o piatră din sticlă ordinară nu poate fi montată pe un inel de aur. Ar fi un kitsch revoltător.

Cutia, casetele, pânza roșie cu numele României inscripționat în foiță de aur, care înconjoară „Eternelle et Fascinante Roumanieˮ (adică „ambalajul”, în accepția vulgară a lui cristian tudor popescu) constituie reverența autorului față de valoarea conținutului și respectul față de destinatar. Iar conținutul este imaginea României. Singura întrebare corectă și responsabilă care cred că ar trebui pusă este următoarea: merita ROMÂNIA o asemenea reverență? Un asemenea protocol de prezentare? Și, în general, o asemenea dedicație? Cristian tudor popescu susține, amenințător și batjocoritor, că nu.

O „răsplată” oarecum asemănătoare cu cea a lui Adrian Costea, pentru un demers similar, a primit, la vremea sa, și Nicolae Iorga . În 1919, el a editat și tipărit, tot la Paris, volumul I al albumului „La Roumanie en images” care, ca și „Eternelle et Fascinante Roumanieˮ, își propusese reabilitarea, în ochii străinătății, a unei țări și a unui popor strivite, atunci ca și acum, de multiple campanii de denigrare. Volumul II n-a mai apărut, dar s-a reeditat, în 1922, primul volum. Pe care erau făcute, în limba franceză, următoarele precizări:

 

„LA ROUMANIE EN IMAGES / VOL I / Publié sous la direction de M.P.A. / Imprimerie A.-G. L'Hoir, Paris, MCMXIX / 26, Rue de Delta, 26 / Paris”. La care mai putem adăuga, pentru deliciul lecturii lui cristian tudor popescu: „268 pages. Reproduction en noir et blanc encollée en page de titre. Illustré de nombreuses photo-gravures et reproductions en noir et blanc hors texte”.

Proiectul lui Iorga nu avea nici pe departe anvergura calitativă și cantitativă, nici acoperirea geografică urmărită de cel al lui Costea, dar sensul demersului era același. Urmarea: „LA ROUMANIE EN IMAGES” abia dacă este menționată în biografiile publice curente ale marelui istoric, iar cartea poate fi cumpărată de la diverse anticariate străine online, cu prețuri cuprinse între 20 și 60 de euro.

______________________________________

P.S. 2 „Într-o încăpere în care nu există ferestre, aerul curat este declarat nesănătos”, spunea același G.B. Shaw. Cred că de aici vine toată neînțelegerea privind apariția cărții „Eternelle et Fascinante Roumanieˮ. De unde să știe un român, din România anilor 1990, să imagineze sau să execute o asemenea operație de recredibilizare a țării? Ca să depistezi importanța și necesitatea, să concepi proiectul în totalitatea sa și să duci execuția lui la bun sfârșit, îți trebuia o minte perfect adaptată la civilizația și mecanismele occidentale de gândire, de percepție și funcționare a lumii din afara granițelor noastre.

Era nevoie nu numai de o înaltă expertiză diplomatică în relațiile internaționale ci și, mai ales, de o  cunoaștere profundă a intimității celor două culturi dominante la vremea respectivă: cea anglofonă și cea francofonă. Era nevoie, așadar, de o minte versată care să știe să exploateze, cu maximum de eficacitate, fără să mintă și fără să supraliciteze penibil, sensibilitatea elitelor executive ale marilor puteri, iar asta într-un timp foarte scurt. De aici, printre altele, și necesitatea distribuției în peste 144 de țări importante pentru România la momentul respectiv.

Aici se impun, iarăși, câteva precizări. Foarte importante, pentru România erau, la vremea aceea, aproximativ 20 de țări. Dar, dacă  distribuția s-ar fi limitat numai la acestea, atunci s-ar fi întâmplat următoarele două lucruri: pe de o parte, țările respective ar fi tras concluzia că România le lingușește doar pe ele, pentru banii și puterea pe care o reprezentau, iar pe de altă parte, țările mijlocii și mici, care ar fi aflat oricum de existența și amploarea cărții, s-ar fi simțit, toate, profund jignite. De aceea, Adrian Costea a optat pentru o distribuție democratică și egalitară, din care nu ai decât de câștigat dacă te comporți, oficial și public, de aceeași manieră față de un stat mic, ca și față de un stat mare sau foarte mare. Statele Unite sau Germania au acest tip de comportament egalitar, dar asta ține de o îndelungată și temeinică educație politică. Distribuția în 144 de țări rămâne însă o chestiune subtilă,  dar esențială, un domino politic pe care nu-l puteau înțelege politicienii României de la sfârșitul ultimului deceniu al secolului trecut, care s-au amuzat copios când au aflat de livrarea acestei cărți în Luxembourg, Olanda, Vietnam, Costa Rica, Madagascar sau Qatar.

Mai trebuie menționat și faptul că aproximativ 60% din totalul cheltuielilor a fost alocat distribuției nominale, ca să nu mai vorbim de dificultatea în sine a operației. Căci nu era suficient să vrei să distribui, mai trebuia să și știi cum să găsești adresa personală de acasă și de la birou, dar și numele, prenumele, sexul, funcția și rangul fiecăruia dintre cei 110.000 de destinatari finali. Distribuția, deci transportul, a fost și este în continuare un element de logistică extrem de costisitor, mai ales dacă trebuie să trimiți un colet de aproape 8 kg la o distanță de mii și zeci de mii de kilometri. Acest tip de logistică este complex și necesită timp. De aceea distribuția s-a derulat, eșalonat, pe parcursul anilor  1997, 1998, 1999 și 2000.
______________________________________

P.S.3 Câteva elemente explicative ale noțiunilor de logo, logotip și brand au fost prezentate de subsemnatul în articolul „Despre primate, mancurți și branding”. Cred că, în acest context, ar fi oportună dezvoltarea subiectului în direcția standardelor mondiale privind costurile de branding sau rebranding ale unei companii sau ale unei țări.

Acestea sunt impuse de cel puțin două criterii fundamentale: unul este numărul de angajați (sau de locuitori, în cazul unui brand de țară) iar al doilea este cifra de afaceri (PIB-ul, în cazul unei țări). Cifra de afaceri a României, adică PIB-ul ei, la nivelul anului 1997, era de 31,2 miliarde de euro, iar populația era de aproximativ 20.000.000 de locuitori. Pentru a face o proiecție a costurilor reale, la nivelul anilor 1995-1996, pentru „rebranduirea” României, voi expune, pe scurt, cazul unei companii multinaționale franceze celebre, care a fost nevoită, în aceeași perioadă, să-și schimbe numele, deci, implicit, imaginea.

E vorba de Compagnie Générale des Eaux care a decis, în urma unor grave și succesive probleme de corupție, să-și refacă imaginea la nivel internațional, urmare a prăbușirii sistematice a cifrei de afaceri. În urma mai multor analize de specialitate, s-a ajuns la concluzia că schimbarea de imagine trebuie să înceapă, înainte de orice, cu schimbarea numelui societății. Așa s-a declanșat, prin intermediul unei firme specializate în domeniu, căutarea unui logo/nume nou, care să-l înlocuiască, treptat, până la dispariție, pe cel vechi, care devenise toxic și „autoexploziv”.

Firma specializată a prezentat o listă de 5.400 de nume (logo-uri) diverse, după 12 luni de căutare. În urma unor laborioase dezbateri, s-a ales, în final, numele (cuvântul) „VIVENDIˮ. Cazul, care este un caz-școală în mediile de specialitate, a fost pe larg prezentat în presa internațională. Una dintre cele mai cuprinzătoare analize a fost făcută în articolul „Vivendi, un changement d’identité à 400 millionsˮ, apărut în ziarul economic „La Tribune”, la data de 6.04.1998.

Articolul subliniază faptul că, pentru acest logo alcătuit din numai 7 litere, s-au plătit, în anul 1997, 400 de milioane de franci francezi, echivalentul a 62 de milioane de euro. Tot de aici aflăm că suma plătită era conformă uzanțelor și normelor de piață, care variază însă în funcție de dimensiunea societății în cauză (număr de salariați și cifră de afaceri).

În cazul VIVENDI era vorba de 8.500 de angajați și o cifră de afaceri de aproximativ 3 miliarde de euro. În continuare, în același text, se arată că vor trebui să treacă 2-3 ani până când acest nou logo (imagine publică) să-l înlocuiască pe cel vechi. Dificultatea esențială în găsirea unui nume - se mai spune în articol - a fost condiția ca expresia lui, în multitudinea de limbi utilizate pe pământ, să nu aibă cumva o rezonanță urâtă, vulgară sau compromițătoare.

Articolul nu ne spune, însă, cât urma să coste distribuția acestui nou logo în următorii 3 ani, pe întreaga suprafață a pământului. După trecerea celor trei ani în chestiune, au apărut, în presă, și primele indicații despre aceste costuri. Suma anunțată a fost în jur de 300 de milioane de euro.

Dacă recapitulăm, creația logo-ului VIVENDI a costat 62 milioane de euro și a necesitat un an de căutări, iar distribuția sa a costat 300 de  milioane de euro și a durat trei ani. Total general: 362 milioane de euro și o perioadă de timp de 4 ani. Rezultă, de aici, atât necesitatea imperioasă a refacerii și întreținerii unei imagini, cât și costurile practicate în mod legal și curent pentru creația și distribuția unui logo de 7 litere, la nivel internațional. Cel care s-a angajat să impună schimbarea numelui, ca să poată relansa Compagnie Générale des Eaux, aflată în cădere liberă, a fost tânărul ei director general Jean-Marie Messier care, la vremea aceea (1997), avea 41 de ani și era considerat, pe plan mondial, una dintre mințile cele mai strălucite ale momentului. Transformarea vechii companii (înființată în 1853) în VIVENDI a fost o reușită spectaculoasă, dar în condițiile costurilor prezentate. Cu aceiași bani se putea ajunge și la un eșec spectaculos, dacă nu știai ce, cum și cu cine să faci.

Amintesc în treacăt că VIVENDI S.A. (cunoscută și ca Vivendi Universal) este un conglomerat media francez, al cărui domeniu de activitate se întinde pe tot pământul și cuprinde, între altele, televiziunea, telecomunicațiile, muzica, internet-ul și jocurile video. Recent, în 2016, Vivendi a achiziționat pachetul majoritar de acțiuni ale companiei Gameloft, al treilea mare producător mondial de jocuri video. Centrul de producție al jocurilor Gameloft se află în București, pe Bulevardul Expoziției.

Revenind la România, ar trebui făcută o precizare în legătură cu distribuția logo-ului doamnei Udrea (frunza): conform tuturor standardelor internaționale, prețul de 75 milioane de euro numai pentru distribuția mondială a frunzei este unul corect. Faptul eventual că distribuția s-a făcut prost și s-au cheltuit banii în gol, este o cu totul altă discuție.

Cât privește „Eternelle et Fascinante Roumanieˮ, având perspectiva costurilor de la VIVENDI, oare cât ar fi trebuit să coste numai imaginea de pe coperta acestei cărți (creația conceptului propriu-zis), care este compusă din logo-nume (sonoritate excepțională, în orice fel de traducere) întrepătruns, indisociabil, cu două imagini complementare de impact estetic și simbolic puternic (natura locală specifică și portretul), dacă România s-ar fi adresat aceleiași societăți de specialitate la care a apelat Compagnie Générale des Eaux, devenită ulterior Vivendi? Cât ar fi trebuit să coste creația acestui vector vizual de comunicare internațională de 500 de imagini, care, odată ajuns în biblioteca profesională sau familială a destinatarului, va dăinui multă vreme ca obiect inedit, surprinzător și fără egal ca demers, dacă întreaga operație ar fi fost executată de o companie de specialitate occidentală?

Ar trebui să ne întrebăm și cât ar fi costat, în aceleași condiții, numai distribuția nominală a 880.000 kg în 144 de țări? Sunt, desigur, întrebări retorice, căci răspunsul faptelor, atitudinea generală față de această carte de excepție, ne plasează din oficiu, cred eu, într-o monumentală antologie a rușinii mondiale. În textul din „La Tribuneˮ se precizează că prețul este proporțional cu dimensiunea clientului. În acest context, repet, Vivendi a cheltuit 362 milioane de euro pentru o cifră de afaceri de 3 miliarde de euro și 8.500 de salariați. Printr-o elementară regula de trei simplă, cât ar fi trebuit să plătească statul român, pentru țara numită România, a cărei cifră de afacei (PIB) era, la acea vreme, de 31,2 miliarde euro și avea o populație de 20 de milioane de locuitori?

______________________________________

P.S.4 Mă opresc, în final, asupra copertei, pentru a arăta de ce ea nu este o simplă „poză”, ci un concept cu rădăcini istorice. În Franța, de pildă, „portretul” Republicii este ilustrat de chipul unei femei simbolice, frumoasă și impunătoare, care are pe cap o bonetă frigiană. Ea poartă numele de „Marianne” și reprezintă simbolul libertății, al familiei și al maternității. Prima „Marianne” a fost ipostaziată de Eugene Delacroix în tabloul „Libertatea conducând poporul”. Începând din secolul trecut, în fiecare an, se comandă unui sculptor un bust (de fiecare dată altul) al unei femei tinere și frumoase care să reprezinte Franța în anul respectiv. Portretul e multiplicat și distribuit apoi de statul francez pe tot teritoriul național. Printre femeile celebre care au fost „Marianne” se numără Brigitte Bardot (în 1968), Mireille Mathieu (1978), Catherine Deneuve (1985), Laetitia Casta (2000),  Sophie Marceau (2012) etc.

„Marianne” - Catherine Deneuve (1985)

„Marianne” - Laetitia Casta (2000)

Modelul „Marianne” a fost exportat în SUA în 1886, prin Statuia Libertății, realizată de sculptorul Frederic Auguste Bartholdi și inginerul Gustave Eiffel (care a construit armătura de oțel) și ridicată în mica insulă Liberty Island din New York, la sud-est de Manhattan.

România a creat, după modelul francez, propria „Marianne”, realizată de pictorul evreu Constantin Daniel Rosenthal, unul dintre cei mai mari patrioți români pașoptiști. De fapt, el a creat două prototipuri picturale: „România Revoluţionară”  și „România rupându-și lanțurile pe Câmpia Libertății”, în ambele având-o ca model pe Maria, soția lui C.A. Rosetti. Tot Daniel Roshental este și autorul primei statui de for public din România, intitulată „Statuia Libertății” sau „România Deliverată”, inaugurată în ziua de 23 iunie 1848 în Piața Vorniciei din București. Statuia, în stil neoclasic, reprezenta o alegorie a ideilor pașoptiste, sub chipul unei femei ținând în mâini o cumpănă și o cruce. Dar, de frica unei intervenții a trupelor otomane sau rusești, caimacamul conservator Emanoil Băleanu a dispus ca, în noaptea de 28 spre 29 iunie 1848, statuia să fie distrusă. Și distrusă a rămas, până în ziua de azi.

  „România Revoluţionară”  de Daniel Roshental

În România, neexistând cultura simbolului, prototipurile create de Daniel Rosenthal nu au fost reânnoite de-a lungul timpului. O nouă Românie emblematică, având chipul unei femei frumoase, a îndrăznit să conceptualizeze artistul francez de origine română Adrian Costea, pe coperta cărții „Eternelle et Fascinante Roumanieˮ. Tânăra de pe copertă, de a cărei frumusețe nu s-a putut atinge nici cristian tudor popescu (la adresa ei a făcut SINGURA afirmație care nu e insultă: „Este o frumoasă fată din România”) va rămâne, definitiv și irevocabil, peste tot în lume,  acolo unde a ajuns, imaginea emblematică a acestei țări, atâta timp cât cartea va supraviețui în bibliotecile planetei.

Iată de ce coperta cărții „Eternelle et Fascinante Roumanieˮ nu este o „poză”, ci un concept. Este o „Marianne” a „eternei și fascinantei Românii”. Iar numele ei este LAURA.

_______________________________________

ADDENDA

Psihologia și sociologia au demonstrat de multă vreme  că, dacă-i repeţi cuiva, pe mai multe canale, aceeaşi minciună, oricât de aberantă ar fi, aceasta capătă, la un moment dat, valoare de adevăr. Același lucru s-a întâmplat cu „Eternelle et Fascinante Roumanieˮ. Ceea ce a făcut cristian tudor popescu la Digi 24 a fost (sau a vrut să fie) doar lovitura finală, ghilotina unei minciuni proclamată adevăr. A făcut-o vehement și inchizitorial, fără nicio tresărire de conștiință, fără nicio ezitare morală, fără niciun minim respect pentru principiul juridic universal auditur alteram partem. Eu nu cred că acest om, înainte de a da cu piatra sau cu securea în ceva sau în cineva, și-a pus pus vreodată omeneasca și tulburătoarea întrebare: oare nu cumva greșesc?

Personal, până la un punct, îl înțeleg, pentru că în România nu mai funcționează demult, ca dimensiune a conștiinței umane, prezumția de măreție. Nimeni, sau aproape nimeni, nu mai poate „suspecta” pe un altul că ar fi dispus să facă un lucru măreț, generos, emblematic, istoric și, mai ales, altruist. De aceea, personalităților istorice, care au făcut cât de cât ceva pentru nația asta, li se atribuie motivații meschine, vulgare, maladive chiar, reducându-li-se, temeinic și calculat, anvergura istorică a faptelor la omeneștile lor slăbiciuni și defecte. Capacitatea spiritului uman de a se dedica unui ideal sau unui scop superior a fost ștearsă din conștiința românilor, începând din 1947, printr-un proces lung și sistematic de lobotomizare, aplicat după acel sinistru manual intitulat „Directivele NKVD pentru Europa de Est”. Proces care, după cum se vede, continuă și astăzi. Coceptele de măreție și altruism au fost înlocuite cu cele de grandomanie și escrocherie.

De aceea este extrem de anevoios să pledezi pentru un adevăr, oricare ar fi el, acolo unde minciuna este proclamată adevăr. Automat, adevărul va fi considerat minciună.

Și totuși, dacă tot mi-am asumat acest risc, măcar să-l duc până la capăt. În primul rând vreau să clarific care era statutul internațional a lui Adrian Costea în momentul declanșării scandalului, pentru că și acest aspect a fost ocultat și minimalizat. Statutul diplomatic, numărul și natura exactă a misiunilor lui Adrian Costea erau toate înscrise în ultimul său mandat prezidențial. Acesta era semnat, pentru numire și înputernicire, de președintele Emil Constantinescu și contrasemnat de Adrian Costea, pentru acord și acceptare. Statutul, funcțiile și misiunile menționate în mandatul prezidențial erau următoarele:

ADRIAN COSTEA
AMBASSSADEUR AT LARGE DU PRESIDENT DE LA REPUBLIQUE DE ROUMANIE
CONSEILLER EXTRAORDINAIRE DU PRESIDENT DE LA REPUBLIQUE DE ROUMANIE
AFFAIRES POLITIQUES, ECONOMIQUES, FINANCIERS, DIPLOMATIQUES ET DE SECURITE NATIONALE
POLÊ ETRANGERE

Precizare: Adrian Costea nu a fost niciodată salariat al statului român. Nu a cerut și nu a primit niciodată vreo formă de recompensă, nici în bani, nici în natură, nici direct, nici indirect.

Termenul de „Ambassadeur at Large” necesită și el câteva explicații sumare, căci reprezintă un statut special, necunoscut și nepopularizat, utilizat însă în cazuri complexe, delicate și importante, de către cei mai mulți dintre președinții de stat sau de omologii lor. „Ambassadeur at Large” nu are o țară anume în care să fie numit și în care să-și manifeste prerogativele, așa cum au ambasadorii obișnuiți. Aceștia din urmă sunt limitați strict la țara de acreditare, nu primesc ordine și nu răspund pentru activitatea lor decât în fața Ministrului de Externe al țării care i-a numit.

În schimb, A. at L. poate acționa pe teritoriul tuturor țărilor din lume, el fiind umbra personală a președintelui țării care l-a numit și pentru care el execută numai misiuni speciale, pe bază de mandat.

A. at L. nu primește ordine și nu dă socoteală decât în fața acestui președinte. Întâlnirile de lucru dintre cei doi sunt numai între patru ochi și se desfășoară sub forma unui dialog de la egal la egal, cu o mare deschidere, între doi oameni care se apreciază și se respectă reciproc.

Nu există niciun fel de coliziune sau amestec posibil între A. at L. și restul staffului președintelui sau Guvernului. A. at L. acționează numai pentru și în numele instituției prezidențiale și a președintelui.

A. at L. vehiculează, în cadrul activității sale, numai secrete și/sau situații confidențiale.

A. at L. îl poate reprezenta pe președinte și instituția acestuia la orice fel de reuniune sau conferință internațională, inclusiv la Națiunile Unite sau Uniunea Europeană. Specialitatea acestei funcții o constituie misiunile despre care statul respectiv nu vrea să se știe. Henry Kissinger, de pildă, a fost A. at L. al lui Richard Nixon încă din primele lor încercări de tratative secrete USA – China. Dacă aceste tratative nu ar fi reușit, probabil că nimeni nu ar fi aflat vreodată că Henry Kissinger a existat.

Numele principalilor A. at L. din lume, numiți și legați ombilical de un președinte de stat, au fost și rămân secrete cu, poate, două sau trei excepții.

Titlul de A. at L. al unui președinte de stat este un statut extrem de important, dar riscant și ocult. Particularitatea cea mai importantă a unui A. at L. al unui președinte de stat este aceea că el poate fi trimis oriunde, inclusiv în statele cu care țara care-l trimite se află în stare de război sau cu care nu are și nu vrea să aibă nici un fel de relații oficiale. Un exemplu elocvent este relația permanentă, dar ocultă, dintre Israel și Arabia Saudită, sau dintre Israel și Qatar.

Există, evident, riscul ca un A. at L. să nu se mai întoarcă dintr-o misiune precum cele semnalate mai sus. Așa erau, cândva, solii sau emisarii trimiși de la un regat la altul sau de la un imperiu la altul, fără nici cea mai mică plasă de siguranță.

În cazul unui A. at L. al unui președinte de stat, identitatea sa, natura, numărul și locul misiunilor sale sunt ținute departe de ochii lumii și sunt supuse legilor nescrise ale unei omerte clasice și severe. Așa se joacă acest joc, în care existența funcțiilor și prerogativelor de A. at L. sunt negate sau diminuate, uneori vehement, atât de ignoranți, cât și de cei informați, începând chiar cu cei direct implicați. În cazul unui eșec al misiunii unui A. at L., nu-l mai cunoaște și nu-l recunoaște nimeni, începând cu însuși șeful de stat care l-a numit.

Numirea în această funcție și cu aceste prerogative se face numai la cererea expresă a unui președinte de țară. În cazul lui Adrian Costea  a fost vorba, la timpul respectiv, atât de Ion Iliescu, cât și de Emil Constantinescu.

Statutul de „Ambassadeur at Large” al unui președinte de stat nu are nicio legătură cu acel „Ambassadeur at Large” numit punctual, pentru o anume misiune publică, de un guvern sau de o instituție/organizație de stat. Numele acestui A. at L. este public de la momentul numirii, așa cum este și misiunea sa, care are, însă, un caracter limitat și punctual. „Ambassadeur at Large” al unui președinte de stat este, așa cum am arătat, cu totul altceva.

Revin la „Eternelle et Fascinante Roumanieˮ. Cele 110.000 de exemplare pe care Adrian Costea le-a trimis în 144 de state ale lumii erau însoțite de câte o scrisoare, alta decât cea primită de cristian tudor popescu (acesta nu a primit decât o simplă și singură foie de hârtie cu antet, ca informare nominativă), având fiecare între 10 și 15 pagini, în funcție de limba în care era scrisă, de funcția și chiar de sexul destinatarului final. Asta înseamnă, la o primă strigare, peste 1.000.000 de pagini.

În esență, fiecare scrisoare, intitulată „Lettre ouverte à la democratie et au monde libreˮ (era vorba despre o pledoarie agresivă, dar politicoasă și subtilă, în favoarea acordării de ajutoare în urgență României) atrăgea atenția destinatarului, pe un ton protocolar, dar plin de fermitate, că mai există și o altă Românie decât cea pe care el a etichetat-o deja, o Românie „eternă și fascinantă”, de al cărei patrimoniu de valori este responsabil fiecare lider decident al planetei.

Scrisorile cuprindeau, într-un limbaj elegant, reproșul discret că România n-a fost nici cunoscută, nici percepută, nici înțeleasă la adevărata ei valoare și că reconfigurarea acestei cunoașteri ar fi imperios necesară din partea celor dispuși să respecte valorile universale.

Scrisorile au acționat ca un amplificator de percepție al conținutului cărții. Adrian Costea, în urma distribuției cărții și scrisorii, a primit în jur de 180.000 de scrisori de răspuns, deci mult mai multe decât numărul coletelor trimise. Cartea penetrase mediile în care se mișcau destinatarii direcți, iar cei care au luat contact cu ea nu s-au putut abține să o salute și să-l felicite, și ei, pe inițiator.

Voi prezenta doar 11 dintre scrisorile primite în urma ultimului val al distribuției, cel din toamna anului 1999 și cel din primăvara anului 2000. Fac asta pentru a supune comparației două tipuri de atitudine, în fața aceluiași „spectacol”: cea a lui cristian tudor popescu (pe care am prezentat-o deja), și cea a unor oameni care... au mai văzut girafe.

• Pe data de 21.01.2000, Jean-François Burgelin, Procuror General al Franței și membru al Comisiei Naționale Consultative a Drepturilor Omului (CNCDH), îi trimite lui Adrian Costea o scrisoare de mulțumire pentru „Eternelle et Fascinante Roumanieˮ. Impresionat, el îi propune o colaborare judiciară între Franța și România, arătându-și disponibilitatea de a facilita această colaborare și îndrumându-l pe Costea către serviciul Afacerilor Europene și Internaționale din cadrul Ministerului Justiției. În această scrisoare, Jean-François Burgelin i se adresează lui Adrian Costea cu apelativul „M. Adrian Costea, Conseiller extraordinaire …”. Acestui contact i-au urmat două întrevederi private între cei doi.

• Jacques Delors, Președintele Grupului de Studii și Cercetări „Notre Europe”, Deputat European și Ministru de Finanțe, una dintre eminențele procesului de creare a Uniunii Europene, îi scrie lui Adrian Costea, pe 8.02.2000, adresându-i-se cu formula „Monsieur l'Ambassadeur”. El răspunde reproșului discret al lui Costea privind ignorarea adevăratei imagini a României. Precizează, de asemenea, că în Franța, sunt numeroase personalități care cunosc și consacră multă atenție aspectelor pe care, „cu forță și claritate” le-a semnalat Adrian Costea în scrisoare, precum și faptul că are cunoștință de afinitățile care există între România și Franța.

• O altă scrisoare îi este trimisă lui Adrian Costea pe 17.03.2000, de Senatorul André Rouviere, care vorbește despre „magnifica și importanta carte Eternelle et Fascinante Roumanieˮ, despre „bogăția și varietatea fotografiilor și textelor, care fac din ea o lucrare excepțională” și pe care el, senatorul, a început „să o consulte cu curiozitate crescândă”. „Înțeleg foarte bine importanța misiunii dumneavoastră - adaugă André Rouviere. Ea îmi pare dificilă și exaltantă în același timp. Dacă pot să contribui cu ceva la acest demers, o voi face cu toată inima. Istoria țării dumneavoastră, calitatea populației sale, voința conducătorilor ei, sunt tot atâtea atuuri care-mi permit să afirm valoarea demersului dumneavoastră. Vă urez succes deplin”.

• Senatorul Jacques Larché, Președinte al Comisiei de Legi Constituționale a Franței, îi răspunde lui Adrian Costea pe 15.03.2000: „Dincolo de impecabila iconografie care lasă să vorbească de la sine chipurile și locurile, eu am înțeles bine dificultățile de care vă izbiți după perioada inițială deschisă de evenimentele din 1989. Nu este niciodată lesne de acceptat, mai ales în epoca aceasta a comunicării accelerate, imaginea livrată de mass-media, cu specificul ei de a exagera subiectele și vremurile. Este și mai dificil să revii asupra unei imagini pentru a arăta evoluția, sau pentru a explica în ce măsură acea imagine reclamă nu respingere, ci înțelegere, ajutor și cooperare crescută. Credeți-mă, Domnule Consilier, că îmi dau seama de amploarea sarcinii pe care v-a încredințat-o Domnul Președinte al Republicii, a cărui inițiativă o salut, și permiteți-mi să-i mulțumesc, prin dumneavoastră, pentru acest dar deosebit de elocvent”. N-avea de unde să știe senatorul Jacques Larché că „amploarea sarcinii” nu i-a fost încredințată de nimeni lui Adrian Costea. A fost visul și nebunia lui. Senatorul Jacques Larché i se adresează lui Adrian Costea cu apelativul „Ambassadeur at Large, Conseiller extraordinaire”.

• Pe 07.02.2000, trimite scrisoare de mulțumire Bernard Stasi, mediator al Republicii Franceze și Deputat în Parlamentul Franței, Ministru, Deputat European. Are și el, referitor la „Eternelle et Fascinante Roumanie”, aprecieri elogioase, total diferite de cele ale lui cristian tudor popescu: „Această carte, de o excepțională calitate, își atinge din plin scopul de a conferi României imaginea unei țări dinamice și deschise către Europa și, de asemenea, imaginea unui popor curajos, care merită susținerea Uniunii Europene. Permiteți-mi să adaug că, în ceea ce mă privește și în numele profundei simpatii ce o port României, pe care am vizitat-o de mai multe ori, mă bucur de inițiativa Președintelui Emil Constantinescu de a face România mai bine cunoscută și apreciată. Îmi exprim speranța în succesul misiunii care v-a fost personal încredințată, aceea de a-i întâlni pe responsabilii politici și economici ai Franței, pentru a le face mai bine cunoscută complexitatea realității românești și importanța geostrategică a României. În cele din urmă, permiteți-mi să vă spun că voi fi foarte fericit să vă întâlnesc personal într-un viitor apropiat”. Ceea ce s-a întâmplat de mai multe ori.

• Pe 15.02.2000, Alain Barrau, Președintele Delegației pentru Uniunea Europeană din Parlamentul Franței, îi trimite lui Adrian Costea o lungă și emoționantă scrisoare de recunoștință, în care subliniază că „Eternelle et Fascinante Roumanie” este, de fapt, o chemare destinată să determine căderea zidului internațional de neînțelegere care înconjoară „victima” numită România.  Alain Barrau  mai spune că niciun veritabil prieten al României nu poate să rămână insensibil în fața acestei lucrări. Semnalează, de asemenea, gravitatea evenimentelor din 1989, pe cea a mineriadelor și a orfelinatelor care, spune el, au impresionat profund negativ opinia publică. Alain Barrau își exprimă și el disponibilitatea de a purta cu Adrian Costea o discuție directă și personală, pentru a examina împreună mijloacele de informare reciprocă între cele două țări, în cadrul procesului de aderare a României la Uniunea Europeană. Ceea ce, de asemenea, s-a întâmplat, în mai multe rânduri, unde au fost aprofundate modalitățile de integrare și aderare ale României.

• Michèle Sabban, Director general în Ministerul Economiei, Finanțelor și Industriei, îi transmite lui Adrian Costea sincere mulțumiri pentru încrederea de a o lua asociată (pe Michèle Sabban) în misiunea pentru care Costea fusese mandatat de Președintele Emil Constantinescu (precizare: în practica diplomatică franceză, un cadou precum „Eternelle et Fascinante Roumanie” are sensul unei invitații la parteneriat în misiune). „A da națiunii și poporului român o adevărată și nouă imagine și să faci ca această imagine să devină realitate, iată o misiune pentru care nu putem decât să vă felicităm” - mai scrie Michèle Sabban. Ea ține să-și declare susținerea personală față de Adrian Costea în demersul său, precizând că factorii economici și politici sunt legați inextricabil între ei. În final îi mulțumește pentru carte, pe care o consideră „de o mare bogăție simbolică”. Michèle Sabban i se adresează lui Adrian Costea cu apelativul „...Ambassadeur at Large, Conseiller Extraordinaire”.

• François Nicoullaud, Director general în Ministerul Afacerilor Externe, fost ambasador în mai multe țări și Președintele al Agenției pentru Educație în limba francează/diaspora, îi adresa, la data de 6.03.2000, mulțumiri călduroase, atât pentru carte cât, mai ales, pentru scrisoarea însoțitoare („Lettre ouverte à la democratie et au monde libreˮ). El susține că, în afară de frumusețea și interesul intrinsec al cărții, care sare în ochi, mai importante sunt ideea care a dat naștere acestei cărți, principiile care au stat la baza concepției, precum și natura convingerilor care au însoțit-o. François Nicoullaud mărturisește că l-a sensibilizat în mod deosebit faptul că această lucrare a fost publicată de un grup editorial din Franța.

• Claude Pompidou, văduva fostului președinte al Franței, îi transmite lui Adrian Costea, pe data de 17.02.2000, că are cunoștință de existența misiunii sale, încredințate de Președintele Emil Constantinescu, și îl felicită atât pentru calitatea remarcabilă a cărții, cât și pentru intenția care a stat la baza editării ei. (Oare ce ar comenta cristian tudor popescu dacă ar vedea că pe antetul scrisorii scrie „Madame Georges Pompidou”?).

• Pe 1.02.2000, Alain Juppé, Deputat în Parlamentul Franței, Ministru, Prim Ministru și Europarlamentar, îi răspunde lui Adrian Costea, mulțumindu-i și el pentru faptul de a-l fi luat partener în misiunea încredințată de Președintele României. Alain Juppé  semnalează legăturile istorice dintre Franța de România, contribuția considerabilă la cultura Franței, adusă de scriitorii francezi de origine română, dar și faptul că, cel puțin în Franța, atât opinia publică, cât și conducătorii nu prea cunosc țările din Europa centrală și că, în privința României, această necunoaștere trebuie să se oprească. În final, Alain Juppé citează din scrisoarea lui Costea („Lettre ouverte à la democratie et au monde libreˮ) arătând că, într-adevăr, soluția cea mai potrivită pentru țara noastră este aceea „d‘aider la Roumanie en lui rendant justiceˮ.

• În sfârșit, un alt beneficiar al cărții „Eternelle et Fascinante Roumanie” a fost Nicolas Sarkozy, fost ministru, fost deputat și, la vremea aceea, primar al orașului Neuilly-sur-Seine. El îi răspunde lui Adrian Costea pe 20.01.2000, confirmând primirea cărții și mulțumind pentru ea. Consideră foarte util faptul că România face acest demers prin care să-i fie cunoscută și recunoscută identitatea profundă, apreciind că Franța are un rol priveligiat în distribuția acestei imagini. Își exprimă, de asemenea, disponibilitatea și dorința de a se întâlni cu Adrian Costea și de a discuta împreună despre proiectul misiunii sale, ceea ce s-a și întâmplat.

Aceste scrisori sunt doar câteva vagi ecouri din avalanșa de răspunsuri pe care le-a primit Adrian Costea în anii 1997, 1998, 1999 și primele săptămâni ale anului 2000, de la cei care au primit cartea și scrisoarea, dar și de la alții, care doar au intrat în contact cu ea. Între cele aproximativ 180.000 de scrisori primite de pe tot mapamondul, una singură a venit din România. DOAR UNA SINGURĂ, din cele aproximativ 15.000 de exemplare ale cărții dăruite pe teritoriul României! Niciun lider politic, conducător de instituție, personalitate științifică sau culturală, dintre cei care au primit (cadou) „Eternelle et Fascinante Roumanie”, nu a găsit de cuviință să trimită un răspuns, fie el de mulțumire sau de reproș. Cu o singură excepție, așa cum am spus: o frumoasă scrisoare de mulțumire din partea Patriarhului Teoctist.

A existat, bineînțeles, reacția gregară a presei: demonizarea unanimă, pe toate canalele de comunicare media din România, a cărții „Eternelle et Fascinante Roumanie”. O campanie furibundă și inexplicabilă de nimicire a  proiectului, în sute de pagini de ziare, fără ca autorii acestei campanii să știe ceva despre carte și despre menirea ei. Încununarea acestei campanii a fost atitudinea de torționar ideologic a lui cristian tudor popescu, în data de 26 mai 2017, la Digi 24.

Aici mi-aș exprima și eu, retoric, următoarea mirare: oare de ce n-o fi cumpărat Adrian Costea „poze dă oameni, dă garduri” de la Rompres/Agerpres, de unde putea să le procure pe mai nimic, ci a preferat să umble de nebun, timp  de 5 ani de zile, de-a lungul și de-a latul României, ca să selecteze, în final, 500 de imagini din cele 240.000 de fotografii pe care le-a făcut? Este, cum spuneam, o întrebare retorică...

Mă jenez să trag concluzii despre atitudinea poporului din care fac parte, față de „Eternelle et Fascinante Roumanie”. De aceea am considerat moralmente obligatoriu să pun alături, pentru oricine vrea să vadă, răstignirea la care a fost supusă cartea, în țara căreia i i-a fost dedicată, și cele 180.000 de elogii primite din întreaga lume. Această alăturare reprezintă, de fapt, oglinda propriei noastre conștiințe comunitare. O oglindă în care trebuie să ne asumăm ceea ce vedem, chiar dacă nu ne convine. E vorba, în ultimă instanță, de a face dreptate României, căci despre România e vorba în „Eternelle et Fascinante Roumanie”. Sau, cum spunea Adrian Costea în „Lettre ouverte à la democratie et au monde libreˮ, „d‘aider la Roumanie en lui rendant justiceˮ.

Vezi și APROAPE TOTUL DESPRE SCULPTORUL ADRIAN COSTEA