VideoPoezie: CINA DIAVOLULUI

VideoPoezie de Miron Manega. In lectura autorului.

PSEUDO-SPECIALIŞTI, PSEUDO-FALSURI ŞI “POVESTEA PORCULUI”

George Bernard Shaw spunea că nimeni nu poate fi specialist pur, fără a fi idiot în sensul strict al cuvântului. Afirmaţia, cu toată plasticitatea ei, este discutabilă, dar ofertantă în perspectiva unui viitor subiect. Un alt aspect al problemei este cel referitor la impostura în materie de specialişti, aspect care a ieşit la iveală în urma ultimelor licitaţii cu obiecte de artă. Nu ştim ce părere ar fi avut Bernard Shaw despre această problemă, dar credem că se impune cu necesitate existenţa unor specialişti în materie de… specialişti. Eventual o facultate de experţi…

Miron Manega

Căldura insuportabilă a verii menţine, se pare, în actualitate “problema spinoasă a nudurilor” despre care am scris cu ceva timp în urmă în SĂPTĂMÂNA FINANCIARĂ. Spun aceasta pentru că, în urma acelui articol, subsemnatul am fost “certat” pe un site de artă de un “semnatar” anonim, în următorii termeni: “Ceea ce nu ştie, sau trece în mod vinovat cu vederea domnul Manega, este faptul că lucrarea de la Goldart este un fals. De ce? Pentru că originalul se află într-una dintre cele mai cunoscute colecţii din ţară, colecţia domnului dr. Ştefan Chicoş. Mai mult, această colecţie este expusă la Muzeul de Artă Vizuală din Galaţi. Mi se pare jenantă această dezinformare din partea unui jurnalist de investigaţii!”.

Cine dezinformează?
La scurtă vreme, am primit la redacţie un mail, de data asta semnat, şi încă de un specialist în artă contemporană, după cum se declară. Specialistul se numeşte Maria Valentina Iancu şi este curator la departamentul de artă românească modernă al Muzeului Naţional de Artă. Iată ce-mi scrie doamna sau domnişoara curator: “Ca jurnalist de investigaţie, a face nişte afirmaţii în necunoştiinţă de cauză poate se cheamă dezinformare! Dar, în mod normal, înainte să faci o analiză, documentezi puţin problema. Şi de data asta problema este cât se poate de clară. Ca specialist în arta românească modernă, deşi nu am văzut lucrarea pusă în vânzare de Goldart, pot să vă spun că este vorba de un fals. De ce? Pentru că aceeaşi lucrare se afla într-o binecunoscută colecţie din Galaţi, mai precis cea a d-lui dr. Ştefan Chicoş. Nud culcat este una dintre piesele cele mai importante ale colecţiei şi a fost expusă acum câteva luni la Muzeul de Artă din Galaţi”. În finalul scrisorii, specialista în artă contemporană mă iartă pentru incompetenţa profesională, cu condiţia să repar greşala: “Bineînţeles, greşelile poate sunt admisibile şi totdeauna pot fi reparate. Vă consider un jurnalist de calitate, sigurul specializat în ultimii ani în piaţa de artă, de aceea consider că ar trebui să vă reparaţi greşeala (ezit deocamdată să o numesc gafă) şi să fiţi puţin mai atent pe viitor. Nu vă mai avântaţi în subiecte pe care nu le stăpâniţi. În afară de faptul că dezinformaţi necunoscătorii, vă scade credibilitatea!”

Pricina supărării
Mă fac că nu observ identitatea de topică şi retorică a celor două texte, vocabularul şi argumentaţiile comune, şi accept, ca ipoteză de lucru, că e vorba de doi oameni care sunt solidari în aceeaşi prostie. Şi dacă e prostie trebuie, nu-i aşa? – s-o demonstrăm şi s-o corectăm. Cele “două” persoane fac referire la următorul comentariu al subsemnatului, apărut în SĂPTĂMÂNA FINANCIARĂ din 27 iulie: “Nud culcat al lui Camil Ressu, de pildă, era chiar o capodoperă, mult mai aşezată în stil şi mai reprezentativă - după părerea cunoscătorilor - decât Aişe de la Artmark, care avea trimiteri evidente către pictura lui Dominique Ingres. Şi totuşi Aişe s-a vândut la Artmark cu 160.000 euro, iar Nud culcat de la Goldart nu a fost licitat de nimeni, deşi oferta era aproape un chilipir: 23.600 euro. E adevărat, avea în spate reputaţia celei mai scumpe lucrări vândute în perioada interbelică, faptul că a fost cea mai scumpă achiziţie a lui Iosif Dona, mai scumpă chiar decât Pissaro şi decât Cezanne-ul lui Zambaccian, la care se adaugă expunerea permanentă la Muzeul Naţional de Artă şi prezenţa în zecile de antologii de pictură românească etc.
Pe de altă parte, era o lucrare perfectă, cu o certitudine a autenticităţii aproape fără echivoc. Şi totuşi, nu s-a apropiat nimeni de ea, în ciuda preţului prietenos, uşor sub cota de piaţă a artistului, care se situează în jurul sumei de 30.000 euro… Explicaţii, în contextul prezentat, nu există”.

“Ca specialist în arta contemporană…”
Doamnă/domnişoară curator, deşi eu nu sunt decât un simplu jurnalist care scrie despre ceea ce vede şi înţelege din dinamica cifrelor pe piaţa de artă, îmi permit să mă adresez dumneavoastră cu aceleaşi cuvinte cu care aţi binevoit să mă onoraţi: “nu vă mai avântaţi în subiecte pe care nu le stăpâniţi. În afară de faptul că dezinformaţi necunoscătorii, vă scade credibilitatea”. Păi cum îşi permite un specialist în arta contemporană să spună că un tablou este fals, dacă nu l-a văzut? Vă mai citez o dată: “Ca specialist în arta românească modernă, deşi nu am văzut lucrarea pusă în vânzare de Goldart, pot să vă spun că este vorba de un fals. De ce? Pentru că aceeaşi lucrare se află într-o binecunoscută colecţie din Galaţi, mai precis cea a d-lui dr. Ştefan Chicoş“. Se poate, doamnă/domnişoară curator, să vă susţineţi afirmaţia categorică doar pe o simplă deducţie? Sigur sunteţi specialist?

Care-i falsul?
În altă ordine de idei, n-aţi observat că tablourile sunt diferite? După părerea mea (şi a altor nespecialişti), un falsificator încearcă să facă un tablou identic cu originalul, nu o variantă a aceluiaşi tablou. Variante fac autorii originali. Asta din cultura mea generală…
Cât priveşte documentarea subsemnatului în abordarea unui subiect, nu vă faceţi griji. Bunăoară, în cazul variantelor de care spuneam, informaţiile noastre “pe surse” ne-au relevat faptul că reluarea aceluiaşi motiv în mai multe lucrări ale unui artist este o practică obişnuita şi veche în arta universală. În 2004, de pildă, la New York, casa Christie’s a vândut cu 20 de milioane de dolari un tablou de Monet reprezentând sediul Parlamentului londonez. Acest tablou era una dintre cele 19 variante ale aceluiaşi peisaj, realizate de acelaşi artist. Sau: ştiaţi că Leonardo da Vinci a pictat-o pe Mona Lisa în mai multe variante, inclusiv una nud (iarăşi nud, vara e de vină…) şi că la începutul lunii iunie, anul curent, aceasta din urmă a fost expusă pentru prima dată la Museo Ideale din Toscana? Portretul a aparţinut unchiului lui Napoleon, cardinalul Joseph Fesch (1763-1839) şi a fost ascuns în peretele de lemn al bibliotecii personale a acestuia, unde a fost uitat timp de peste un secol. Fesch achiziţionase „Portretul Mona Lisei, amanta lui Francis I, de Leonardo da Vinci” de la Rospigliosi, un influent membru al aristocraţiei romane, şi a rămas în posesia sa până la moarte. Pictura a fost cumpărată apoi de Napoleon al III-lea, pentru ca, în final, să ajungă în muzeul particular al contelui Giuseppe Primoli, descendent al lui Luciano Bonaparte, unul dintre fraţii lui Napoleon. Conform raţionamentului de specialist al doamnei/domnişoarei curator de la MNAR, unul dintre aceste tablouri este neapărat fals. Care?...

Duplicate româneşti
În privinţa artei româneşti, clasice şi contemporane, situaţia este la fel de concludentă. Ştiţi câte “Care cu boi” a pictat Grigorescu? Sute! Care, dintre cele realizate cu mâna lui, este fals? Sau, mai încoace: Nicolae Dărăscu, Tonitza, Pallady, Petraşcu, Ştefan Dimitrescu, Francisc Şirato, Băncila, Jean Alexandru Steriadi şi mulţi alţii, fie din dorinţa de a repeta o formă plastică reuşită, fie din alte motive, au procedat identitc, reluând cu exactitate motivele sau schimbând detalii mai mult sau mai puţin importante. Iar în cadrul recentei expoziţii “Nicoale Dărăscu – magician al culorii”, de la Muzeul Naţional Cotroceni, unele “Veneţii” sau “Balcicuri” ale sale nu diferă decât în amănunte. Două exemple din această expoziţie atrag în mod special atenţia: tabloul “Case din Iaşi” aparţinând Muzeului de Artă din Timişoara seamănă izbitor cu “Case vechi din Tulcea” de la Muzeul Municipiului Bucureşti. Ele au fost intitulate mai tarziu, de persoane care ignorau evidenţa fundalului identic. Un alt exemplu este “Peisajul cu case din Tulcea”, de la Muzeul de Artă din Craiova, care are un “duplicat” pe aceeaşi simeză, în “Peisaj cu case” de la Muzeul Brukenthal. Diferenţa dintre ele constă în prezenţa discretă a unui măgar în cea de-a doua. Primul este datat 1916, cel de-al doilea 1918. Autorul a repetat primul tablou la interval de doi ani, probabil ca urmare a unei comenzi.

Recurs la poveste
Acestea fiind spuse, eu nu cred, doamnă/domnişoară curator, că sunteţi specialist. Sunteţi doar posesor de diplomă, ceea ce v-a permis să obţineţi un post la MNAR. De altfel, impostura devine aici un fel de circumstanţă atenuantă pentru că, din corelarea unor detalii evidente, pare că susţineţi cauza cuiva. O faceţi însă la modul la care am relatat deja, ceea ce mă legitimează să vă adresez, în final (parafrazând o replică din “Povestea porcului” de Ion Creangă), următoarele cuvinte: dacă v-a învăţat cineva, rău v-a învăţat, iar de-aţi făcut-o din capul dumneavoastră, rău cap aţi avut!

VideoPoezie: DRAGOSTE ÎN BERNĂ

Piesa muzicala de GABRIEL TORA pe versuri de MIRON MANEGA.
Slide-show de Miron Manega.
Fotografii de Aurel Miron Manea, preluate de pe site-ul La vie en gris

VIOLATORII AU ÎNTOTDEAUNA DREPTATE

Scrisoare deschisă către instituţii

Naţiunea română e ca o curcă beată. O spun cu toată responsabilitatea, în urma unei experienţe halucinante pe care o trăiesc punctual şi continuu de mai bine de şase ani. Aparent,urâţenia realităţii care ne înconjoară este atât de de bine articulată, încât pare un sistem organizat de o minte diabolică. Personal cred că e vorba de o mafie a prostiei constituită natural, dar întreţinută cu bani publici. Adică prin instituţiile care trăiesc din impozitele şi taxele noastre. Nu am întâlnit în nicio literatură a lumii oameni care să-şi dea amenzi singuri, care să se fure singuri, care să-şi taie singuri apa caldă, care să încalce legea, nu pentru a câştiga ceva ci, dimpotrivă, pentru a mai pierde ceva, pentru a mai plăti ceva. Şi, ceea ce e mai de neînţeles, pentru a-l plăti în continuare pe cel care-i fură. Şi e vorba nu de nişte adolescenţi imberbi, nici despre bătrâni senili, ci de oameni în toată firea şi în toată puterea, oameni cu familii şi responsabilităţi. Nici Caragiale, nici Kafka, nici Eugen Ionescu nu au avut viziunea unei asemenea ficţiuni. Spun toate acestea din postura de victimă directă, nicidecum colaterală sau ca observator. Situaţia halucinantă la care mă refer i-a prilejuit colegului Tudor Octavian una dintre savuroasele-i pastile de la pagina 3 a Jurnalului Naţional, "România Scara A şi B". Situaţia nu este însă câtuşi de puţin savuroasă, ci grotescă. De aceea încerc, fără prea mari aşteptări, să o semnalez public, printr-o scrisoare deschisă către instituţiile statului.

Onorată Justiţie, stimată Procuratură, dragă Poliţie,

Subsemnatul Miron Manega, de profesie jurnalist, cetăţean al României şi contribuabil, cu deplină responsabilitate şi în profundă cunoştinţă de cauză, vă aduc la cunoştinţă următoarele:
Din neputinţă, rea voinţă, laşitate, indiferenţă, incompetenţă sau complicitate la infracţiune, timp de şase ani, mi-aţi adus grave prejudicii morale şi materiale, ceea ce pot dovedi cu fapte şi cu acte. De şase ani vă bateţi joc de mine într-un mod care sfidează logica elementară a faptelor, a legii şi a bunului simţ. Mă aflu în situaţia absurdă a victimei care, după ce a fost jefuită, este acţionată în justiţie de infractor, pentru a mai plăti o dată suma de care a fost jefuită, plus daune morale.

"NOI SUNTEM MAI MULŢI!"
Şi acum faptele:
Pe data de 19.12.2002, la iniţiativa majorităţii proprietarilor, mobilizaţi de o femeie pe nume Nemţeanu Elena, s-a constituit, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, Asociaţia Bloc 23 Scara A de pe Str. Barbu Lăutaru Nr. 8, având ca preşedinte pe Buşe Michaela Rodica. Adică s-au separat scările. Prin mecanismul legii, vechea asociaţie (Bloc 23 Scara A+B) a devenit nulă de drept ca atare, ea urmând să funcţioneze doar pentru proprietarii de pe scara B. Aşa ar fi trebuit să fie, dar n-a fost aşa. Nemţeanu Elena (care iniţiase acest demers), împreună cu o parte din cei care semnaseră de separare, s-au răzgândit şi nu au mai recunoscut asociaţia pe care o înfiinţaseră. Au continuat să funcţioneze (ilegal) pe asociaţia care deja nu mai exista, refuzînd să predea situaţia financiar-contabilă asociaţiei nou înfiinţate. Între timp a "dispărut" fondul de rulment... În ianuarie 2005, situaţia părea să intre pe un făgaş normal, căci furnizorii au trimis, în sfârşit, facturile la asociaţia de drept (Bloc 23 Scara A). Dar anomalia abia acum urma să capete amploare. Nemţeanu Elena, împreună cu un grup de susţinători, s-au erijat în reprezentanţi ai Asociaţiei Bloc 23 Scara A şi au făcut acţiune în instanţă pentru... dizolvarea asociaţiei. Preşedintele asociaţiei (Buşe Michaela Rodica) află de această acţiune, merge în instanţă ca intervenient şi cîştigă prin sentinţă definitivă şi irevocabilă. Nemţeanu Elena convoacă, în iunie, pe membrii grupului de susţinători şi face o şedinţă pentru a schimba preşedintele (pe Buşe Michaela Rodica) şi a fi aleasă ea. A fost aleasă, într-adevăr, de cei prezenţi, dar şedinţa a fost anulată în instanţă ca nestatutară şi nelegală. În afară de lipsa de cvorum, doar cîţiva dintre susţinătorii lui Nemţeanu Elena aveau calitatea de membri ai asociaţiei legale, din simplul motiv că ceilalţi nu făcuseră cerere de înscriere, aşa cum prevede legea. Personal, am încercat să le explic că nu poţi schimba preşedintele unei asociaţii din care nu faci parte. "Noi suntem mai mulţi - mi-au răspuns. În democraţie cei mai mulţi decid". "Nu şi în cazul unui viol - am replicat. La un viol colectiv victima are dreptate, nu violatorii. Iar voi violaţi legea. Şi nici nu sunteţi mai mulţi".

Restul articolululi poate fi citit in JURNALUL NATIONAL

DE CE SE PROSTESC BĂRBAŢII LA BĂTRÂNEŢE

Există situaţii paradoxale în care oamenii îţi iartă, ca pe o gafă, ceea ce ai făcut tu mai bun. Există şi situaţii în care aceeaşi oameni te compătimesc atunci când eşti fericit. Este imposibil să-i contrazici sau să-i corectezi, pentru că ei gândesc şi activează conform obişnuinţelor şi logicii curente. Nu e nimic blamabil în asta, pentru că, în majoritatea cazurilor, au dreptate. Să încercăm să răspundem, de pildă, la următoarea întrebare: de ce se prostesc bărbaţii la bătrâneţe? Nimic nu pare mai jalnic şi mai ridicol decât un cuplu în care el are 50 sau 60 de ani, iar ea numai 24 sau 25. Lumea gândeşte: "Îi toacă banii". Sau: "Îşi bate joc de el". Sau: "Al dracu’ boşorog, cu ce trufanda umblă!". Interesant e că relaţia este contestată unanim, atât de cei de vârsta "boşorogului" (în special de femei), cât şi de cei de vârsta "trufandalei" (în special de bărbaţi). Motivaţiile, chiar dacă au girul majorităţii statistice, sunt departe de a fi obiective. E ca atunci când, dacă mai mulţi inşi îţi spun că eşti beat, cică trebuie să te duci să te culci. Poate au motivele lor să creadă asta, dar dacă tu ştii că n-ai băut? Nu-ţi rămân decât două posibilităţi: ori să sfidezi pe toată lumea, ştiind bine că n-ai băut, ori să te duci să te culci, supunându-te majorităţii care greşeşte. În primul caz eşti un învingător chinuit de huiduielile majorităţii. În al doilea caz eşti un învins respectat. Cînd un bărbat în pragul vârstei a treia umblă cu o puştoaică, ori el este pedofil, ori ea este gerontofilă, ori el are bani, ori ea e curvă interesată. În orice caz relaţia e scandaloasă şi sfidătoare la adresa cutumelor sociale. Deci, din acest punct de vedere, atitudinea de respingere este justificată. Trecînd peste "amănuntul" că incriminările, deşi subiective, sunt de cele mai multe ori reale, ele exclud cu desăvârşire excepţia. Nimeni nu ia în considerare, măcar ca ipoteză de lucru, faptul că ei se iubesc. Ca şi când sentimentele ar avea embargo după o anumită vârstă, ca şi când fericirea n-ar mai fi posibilă dacă ai ratat-o la tinereţe.
Este firesc ca oamenii să se iubească atunci când sunt tineri. Este, de asemenea, în firea lucrurilor ca liliacul să înflorească primăvara. Dar nu este exclus ca acest lucru să se întâmple, de pildă, în noiembrie. Chiar dacă este o excepţie de la regulă, tot liliac înflorit este. Cine ştie ce haos al anotimpurilor s-a întâmplat în existenţa lui? Poate n-a înflorit la timp şi s-a trezit abia acum, când, teoretic, i-a trecut timpul. Poate că bărbatul tomnatic n-a iubit când era tînăr sau a ratat bucuria iubirii, din inconştienţă sau prostie, şi vrea să-şi repare greşeala. Iar lumea îl huiduie, îl pune la punct sau, în cel mai bun caz, îl compătimeşte. "Săracul! Uite în ce hal a ajuns!". Chiar aşa: el, "săracul", e fericit, iar lumea îl compătimeşte!
La întrebarea: de ce se prostesc bărbaţii la bătrâneţe?, răspunsurile sunt multe şi nuanţate, dar se pot încadra în trei categorii: unii vor să se dea cocoşi (şi sunt ridicoli), alţii vor să demonstreze că au bani şi pot cumpăra orice femeie (şi sunt jalnici), iar alţii, cei mai puţini, au descoperit că încă mai au şansa de a simţi gustul fericirii. Şi nu se sfiesc să rişte. Puţin le pasă (sau poate că le pasă, dar sfidează) de ce zic alţii sau de ce cred alţii. Goethe s-a îndrăgostit la 80 de ani, de o fată de 17 ani. Vai, ce scandalos! Dar aşa a apărut "Elegia de la Marienbad".
Un liliac înflorit în noiembrie nu este o curiozitate de bâlci, este doar o absurditate sublimă. Ca o zeiţă goală pe stradă, să zicem, deşi aşa ceva chiar că nu există (sau, poate, cine ştie?). Un liliac înflorit în noiembrie este un liliac sinucigaş. Ştie că vine iarna şi că gerul îl va îngheţa. Dar una e să îngheţi normal şi alta e să îngheţi înflorit.
COROLAR: Omologul feminin al liliacului înflorit în noiembrie este femeia care îl primeşte în dar. Căci toate femeile primesc flori, dar nu tuturor le este dat să primească un liliac de noiembrie. De ce se prostesc, deci, bărbaţii la bătrâneţe, înfruntînd legile firii şi protocolul vârstei? Dar femeile tinere care le acceptă prosteala?

EFEB ÎNCOLŢIT DE MOŞNEGI

VideoPoezie de Miron Manega. In lectura autorului.

Fotografie de Aurel Miron Manea.

HAINELE ÎMPĂRATULUI

Barcelona nu înseamna doar Sagrada Familia şi celelalte construcţii paradoxale ale lui Antoni Gaudi. Mai înseamna şi… ceea ce vedeţi în fotoreportajul pe care vă sugerez să-l urmăriţi. Individul din imagini nu e un nebun tragic sau un protestatar excentric. Este, după toate probabilităţile, un agent publicitar, angajat al primăriei din Barcelona. Face marketing pentru turismul local. Barcelona este, cum se ştie, oraşul libertăţii absolute (ca şi Amsterdamul, dar într-un sens ceva mai flower-power), iar bătrânul din imagine este un simbol turistic al acestei libertăţi. La Barcelona chestia asta se numeşte cultură stradală. La Bucureşti s-ar numi atentat la bunele moravuri. Ceea ce e interesant e că individul se comportă ca şi când ar fi îmbrăcat. De altfel, are şi ceas la mână. În altă ordine de idei, bătrânul nu are prea multe motive să se ruşineze, iar reacţiile trecătorilor (şi trecătoarelor) sunt concludente în acest sens.

Restul vedeţi pe http://www.aurelm.com/