CLUBUL PRESEI TRANSATLANTICE. Declaraţie de principii

CE ESTE CPT
Clubul Presei Transatlantice este o punte de comunicare între locuitorii a două continente. Deosebirea de oricare altă structură similară este aceea că nu reprezintă doar o denumire, ci un program coerent de acţiune, cu direcţii bine stabilite şi cu o o strategie pe termen scurt, mediu şi lung.

PREMIZE
1. Clubul Presei Transatlantice nu este un scop, ci o cale.

2. Clubul Presei Transatlantice este un factor de polarizare a unor idealuri şi scopuri comune. Acestea sunt în primă instanţă identitare şi în ultimă instanţă universale.

3. Orice popor se defineşte prin valorile sale, cu care a contribuit la patrimoniul spiritual al umanităţii. Orice individ aparţinând unei naţiuni, dar care e adoptat de spaţiul social şi cultural al unei alte ţări (sau care contribuie la prosperitatea şi evoluţia unei alte ţări decât cea de origine) se defineşte în acel spaţiu prin contribuţia personală şi merită gradul de preţuire conform acelei contribuţii.

4. Cultura, civilizaţia şi spiritualitatea românească au fost, de-a lungul istoriei, “focare” de emergenţă pentru cultura, civilizaţia şi spiritualitatea altor popoare şi ţări. Ele s-au constituit în valori individuale care au generat, la rândul lor, valori perene ale altor civilizaţii. Civilizaţia Americii a fost, la rândul ei servită de personalităţi ale spaţiului nostru identitar. Aceste personalităţi au contribuit, împreună cu ceilalţi cetăţeni ai Lumii Noi, la nivelul actual de civilizaţie al Americii.

5. Comunicarea, dialogul pe care-l propune Clubul Presei Transatlatice se bazează pe contribuţia românească la cultura şi civilizaţia umanităţii şi a Americii. Aceste contribuţii constituie creditul nostru moral, sau, mai exact, limita de credit până la care solicităm respect şi recunoaştere.

6. Pentru a elimina din start orice suspiciune privind onestitatea conceptului, Clubul Presei Transatlantice porneşte în demersul său de la cunoaşterea reciprocă şi corectă a relaţiei dintre românii din America şi America, pe de o parte, şi a Americii cu românii din Europa pe de altă parte. Cunoaşterea noastră are sensul unei confesiuni publice, nu al unei atitudini revendicative. Dorim ca, aflând mai multe despre români, America (în perspectivă şi celelalte continente) să-şi cunoască mai bine istoria, valorile şi locuitorii.

SCOPUL
1. Scopul final al CPT este de a se constitui într-un INFO-LAND al comunicării, în care membrii comunităţii virtuale să-şi poată transmite, să preia şi să disemineze, într-un cadru coerent, informaţiile esenţiale şi de interes general.
2. Scopul proxim al CPT este acela de a crea acţiuni comune, de interes identitar şi universal care să ajute, să propună sau să rezolve cazuri şi situaţii ce vizează persoane, instituţii, comunităţi, să facă publice şi să disemineze descoperiri, soluţii, invenţii importante, mari nedreptăţi sociale sau individuale etc. Clubul Presei Transatlantice îşi propune să fie purtătorul de cuvânt al marilor idei care se nasc sub ochii noştri dar care, din lipsa de comunicare, se sting înainte de a trece pragul faptei.

CINE POATE FACE PARTE DIN CLUBUL PRESEI TRANSATLANTICE
Pot face parte, din Clubul Presei Transatlantice:
1. Orice jurnalist român sau străin, indiferent de etnie, care aderă la ideile şi principiile enumerate mai sus şi care poate face dovada practicii în domeniu (publicistică, fotografie de presă, radio, televiziune).
2. Orice publicaţie, trust de presă, agenţie de presă, post de radio, televiziune, asociaţie profesională înrudită cu activitatea de presă, care subscrie la ideile şi principiile CPT şi sprijină promovarea acestora.
3. Elevii şi studenţii care - având aptitudini şi chemare pentru activitatea în presă sau literatură - doresc să facă parte din CPT dar care, dintr-un motiv sau altul, nu au publicat nimic până acum. Aceştia pot fi validaţi în spaţiul public prin apariţia textelor pe site-ul CPT, sau în publicaţiile membre. După o perioadă de “stagiu”, cuantificabilă prin numărul de texte publicate, pot deveni automat membri ai CPT.

Condiţiile de parteneriat cu publicaţiile, agenţiile de presă, trusturile sau asociaţiile care doresc să se înscrie în Clubul Presei Transatlantice vor fi negociate separat cu fiecare solicitant în parte. În principiu, fiecare va avea obligaţia de a crea, pe prima pagină a site-ului propriu, un link având denumirea Clubul Presei Transatlantice, care să trimită direct la site-ul acestuia. Obligaţii similare va avea şi Clubul Presei Transatlantice, pentru fiecare membru în parte. Solicitările de înscriere în Clubul Presei Transatlantice pot fi trimise pe adresa: clubulpreseitransatlantice@gmail.com

P.S. Mai multe detalii despre activitatea acestei noi structuri de presă puteţi afla de pe blogul Clubului, http://clubuldepresatransatlantic.wordpress.com/, care va funcţiona provizoriu până la terminarea construcţiei site-ului. Până atunci, publicaţia online CERTITUDNEA (care reprezită capul de pod românesc al Clubului) şi-a creat un domeniu special având denumirea CLUBUL PRESEI TRANSATLANTICE. Am optat pentru această strategie uşor redundantă de promovare, în ideea de a crea o vizibilitate cât mai mare a conceptului în spaţiul public şi de a oferi publicaţiilor membre un eşantion consistent de materiale publicistice adecvate principiilor CPT, pe care CERTITUDINEA le-a publicat încă înainte de apariţia Clubului.

DOUĂ ATITUDINI ETNICE: cum se raportează ungurii şi armenii la poporul român

KELEMEN HUNOR: “Sunt maghiar şi secui, aşa cum în general orice om aparţine unei etnii, unei comunităţi naţionale. Asta înseamnă mărturisirea apartenenţei la o limbă, la o cultură, la o comunitate. În secolul XXI cred, însă, că suntem cu toţii cetăţeni europeni”.
VARUJAN VOSGANIAN: “Nefiind marcaţi de nostalgii imperiale, ca ungurii din Transilvania sau ca ruşii din Moldova, armenii s-au identificat cu istoria românilor într-un mod exemplar. Nu veţi găsi, în istoria modernă a românilor, niciun eveniment important în care să nu dai de numele unui armean, începând cu Ioan Vodă cel Cumplit”.


Kelemen Hunor: “Aceste informaţii nu au relevanţă în privinţa activităţii mele din minister”

În urmă cu un an, i-am luat lui Kelemen Hunor, actualul ministru al Culturii, un interviu (apărut în “Săptămâna Financiară”) în cadrul căruia a avut loc şi următorul schimb de replici:

"Domnule ministru, aparţineţi, din punct de vedere etnic, unui popor cu care românii, de-a lungul istoriei, au avut coliziuni culturale. Sunteţi, în acelaşi timp, ministrul Culturii în guvernul României. Cu scuzele de rigoare pentru obrăznicia întrebării, aţi putea să vă precizaţi poziţia faţă de “teoria spaţiului vid” a lui Roesler? Mai exact, faţă de ipoteza conform căreia românii ar fi imigrat în Transilvania după cucerirea acesteia de către unguri…?

K.H. Nu intru eu în polemici istorice despre cine a venit primul în Transilvania şi cine va pleca ultimul. Nu e treaba mea. Istoricii trebuie să se pronunţe asupra acestui aspect...

Sunteţi din judeţul Harghita. Presupun, aşadar, că sunteţi secui. Dar sunteţi şi cetăţean român. Vă pun o întrebare pe care i-am pus-o, prin similitudine, şi lui Varujan Vosganian: în ce măsură sunteţi secui şi în ce măsură sunteţi român? Unde se întâlnesc cele două componente ale identităţii dumneavoastră?

K.H. Sunt maghiar şi secui, aşa cum în general orice om aparţine unei etnii, unei comunităţi naţionale. Asta înseamnă mărturisirea apartenenţei la o limbă, la o cultură, la o comunitate. În secolul XXI cred, însă, că suntem cu toţii cetăţeni europeni şi că recunoaşterea reciprocă este o condiţie a dezvoltării şi îmbogăţirii tuturor popoarelor. Pe de altă parte, însă, aceste informaţii nu au relevanţă în privinţa activităţii mele din minister. Aşa cum nici dumneavoastră nu vă vor fi de folos în evaluarea activităţii mele manageriale”.
Rezumat la esenţă, răspunsul lui Kelemen Hunor se traduce aşa: sunt maghiar, sunt secui, sunt cetăţean european. Nu sunt cetăţean român. Şi totuşi, Kelemen Hunor este ministru al Culturii în guvernul României. Cele de mai sus aruncă o lumină foarte clară asupra intenţiilor pe termen lung ale UDMR, relativ la noua Lege a Educaţiei.


Varujan Vosganian: „Eu, în România, sunt armean şi reprezint comunitatea armeană în Parlament. Dar în afara României reprezint România”
Răspunsul lui Varujan Vosganian la întrebarea similară, privind identitatea sa, fusese următorul: „Când vrei să ştii ce este cu adevărat un om, întreabă-l în ce limbă vorbeşte cu animalele şi copiii… Eu vorbesc armeneşte”…
Recent, în cadrul unui dialog despre „Cartea şoaptelor”, am reluat vechea temă a dublei identităţi, întrebându-l pe Varujan Vosganian cum se raportează minoritatea armenească la poporul român. Răspunsul pe care mi l-a dat a fost clar, curat şi de o exemplară onestitate:
„Iată cum privesc armenii spaţiul cultural şi geografic românesc. În momentele grele ale armenilor, ei au găsit aici un adăpost generos. Şi armenii care au emigrat după căderea regatului Bagratizilor (în secolul XI), venind prin nordul Mării Negre şi drumul Liovului, până în nordul Moldovei, şi armenii care au scăpat din masacre, şi care, apatrizi fiind, au fost primiţi în portul Constanţa - România fiind fost prima ţară care i-a primit pe apatrizii armeni - , şi în 1991 când România a fost prima ţară din spaţiul ex-sovietic care a recunoscut Armenia independentă. Aşadar, pentru noi, România a fost un adăpost. Nefiind marcaţi de nostalgii imperiale, ca ruşii din Moldova sau ca ungurii din Transilvania, armenii s-au identificat cu istoria românilor într-un mod exemplar. Nu veţi găsi, în istoria modernă a românilor, niciun eveniment important în care să nu dai de numele unui armean, începând cu Ioan Vodă cel Cumplit, voievodul martir care îşi spunea rugăciunile în armeneşte, dar a murit în luptă la Roşcani, pentru Moldova. La 1843, Frăţia îi avea în frunte pe Nicolae Bălcescu, pe Mitiţă Filipescu şi pe armeanul Iacob Melik, în casa căruia se ţineau întâlnirile. Au existat armeni în Divanele ad-hoc. Cel care a primit sabia din mâna lui Osman Paşa, la Plevna, în Războiul de Independenţă a fost colonelul Cerchez, care era de origine armeană. Prima legislaţie a muncii din România a fost făcută de armeanul Grigore Trancu-Iaşi. Au existat armeni care, chiar dacă nu s-au născut în România, au murit apărând pământul românesc. Au fost personalităţi care au făcut şcoală românească: Gheorghe Asachi, unul din marii făuritori de şcoală naţională, Iacob Iacobovici, mare chirurg şi fondator al Facultăţii de medicină din Cluj, Vasile Conta, pionier al şcolii româneşti de filosofie... Aşadar, între a fi armean şi a fi român nu există niciun fel de incompatibilitate. Şi pot spune liniştit, ca Steinhardt, că poţi fi sută la sută armean şi mie la sută român... Am fost şi eu pus, la un moment dat, în situaţia, nu de a opta, ci de a cântări între două componente ale identităţii... În 1991, când am vizitat Armenia independentă, Levon Ter-Petrosian, preşedintele de atunci, mi-a propus să fiu ambasadorul neoficial al Armeniei pentru spaţiul Europei de Est. Mai erau Charles Aznavour pentru zona de Vest şi Akam Mestrobian pentru zona Europei Centrale... I-am spus lui Levon Ter-Petrosian aşa: . E ca la fotbal: nu poţi să reprezinţi două echipe naţionale în acelaşi timp”.


Citeste si pe www.certitudinea.ro

Urarea de Crăciun a lui Toader Şteţca pentru români

M-a sunat Toader Şteţca de la Paris. Ca în fiecare an de Crăciun şi de Paşti, şi-a sunat prietenii din ţară. Sunt zilele în care dorul capătă o dimensiune sacerdotală, mistică, şi Toader sună atunci ca după pomelnic. Eu eram cam al 60-lea. Înainte de mine îl sunase la Braşov pe Mircea Sevaciuc, la care tocmai veniseră colindătorii… I-au ascultat împreună şi astfel Toader, care se afla în Franţa, a fost colindat în România… Pe urmă m-a sunat pe mine, cum v-am spus. “Toadere - zic - , ce le-ai ura tu românilor de Crăciun?”. A stat câteva clipe pe gânduri şi mi-a spus: “M-am uitat şi eu la televizor şi am văzut cum s-a aruncat băiatul acela de la balcon. Mă gândesc că ceva se întâmplă, ceva se apropie… Le-aş ura românilor mei să fie pregătiţi cu sufletul, să fie demni. Să le dea Dumnezeu sănătate şi să nu mai stea cu mâna întinsă!”

Citeste si pe CERTITUDINEA

S-au pus bazele Clubului online al Presei Transatlantice

În perioada 26-27 Noiembrie 2010 a avut loc prima Conferinţă Internaţională „Crossing Boundaries in Culture and Communication”, organizată de Universitatea Româno-Americană, departamentul de limbi străine din Bucureşti. „Suntem organizatorii acestei prime ediţii a Conferinţei Internaţionale şi avem deja confirmarea a peste 100 de invitaţi de la universităţi prestigioase din străinătate” – declara, în urmă cu zece zile, pentru Romanian Global News (Agenţia de Presă a Românilor de pretutindeni) Prof. Univ. dr. Adriana Chiriacescu, preşedintele comitetului ştiinţific al conferinţei.„Ceea ce înseamnă că sunt premise pentru dezvoltarea unui schimb de experienţă la Universitatea Româno-Americană din Bucureşti, care să însemne o experienţă pozitivă pentru toate secţiunile Conferinţei: română, engleză, franceză, spaniolă, germană şi italiană”.

La iniţiativa profesorului Ioan Iacob, asistent la catedra de limbi străine a Universităţii (şi preşedinte al fundaţiei culturale HESPERUS), o secţiune separată a fost dedicată presei. Ziare din SUA precum "Clipa", "NY Magazin", "Gândacul de Colorado", "Mioriţa USA", postul de televiziune în limba română din Chicago "RomSatTV", au fost prezentate, în cadrul lucrărilor Conferinţei, de Mădălina Corina Diaconu. „Ideea unei secţiuni dedicate PRESEI mi-a venit firesc, ţinând cont de contribuţia imensă a mass-media la tot ceea ce înseamnă realizarea unei societăţi democratice în fostele ţări socialiste din Europa de Est” – a declarat pentru Romanian Global News profesorul Ioan Iacob. „Ţinând cont de specificul unic al URA, m-am gândit să punem bazele unui schimb de experienţă între presa din România şi cea din SUA, militând în perspectivă chiar pentru dezvoltarea relaţiilor dintre jurnaliştii de pe cele două ţărmuri ale Atlanticului. Probabil că viitorul, în acest context, trece şi prin noi”.

La sfârşitul Conferinţei, a fost semnată „Carta Jurnalismului Transatlantic” şi s-au pus bazele CLUBULUI ONLINE AL PRESEI TRANSATLANTICE, din care fac parte, deocamdată, publicaţiile americane "Gândacul de Colorado", "Mioriţa USA", "Clipa", "NY Magazin", postul de televiziune "RomSatTV" (reprezentate la conferinţă de Mădălina Corina Diaconu) şi revista online „Certitudinea” (România).
Semnatarii Cartei au fost participanţii la secţiunea „Comunicare, jurnalism, media” din cadrul Conferinţei Internaţionale „Crossing Boundaries in Culture and Communication”: Mădălina Corina Diaconu, Ioan Iacob, Miron Manega, Luciana Irina Valuţanu, Ileana Topologeanu, Raluca Alexandra Stanciu, Ioana Avram, Lucian Soare, Matei Marcu, Paul Stanciu, George Zaharia, Andra Popescu, Ovidiu Solonar, Arthur Suciu.

Preşedinte interimar al Clubului Presei Transatlantice a fost aleasă Mădălina Corina Diaconu , celelalte competenţe fiind atribuite după cum urmează: director pentru relaţii internaţionale – Ioan Iacob; director pentru relaţiile cu televiziunile nord-americane - Dick Russ, Managing Editor and News Anchor on Cleveland's NBC affiliate, WKYC-TV, Channel 3 (U.S.A.); director adjunct pentru Statele Unite ale Americii - Vivian Roşca, studentă la Universitatea Româno-Americana (U.S.A.), iar director pentru România - subsemnatul. Membri de onoare: Ceci Connolly de la „Washington Post” (U.S.A.), Claudia Vaida, editor la „Las Vegas Romanian Journal” (U.S.A.) şi Lucian Oprea, editor la "Gândacul de Colorado" (U.S.A.).
Vom reveni cu amănunte referitoare la crearea acestei punţi importante de comunicare între cele două ţărmuri ale Atlanticului. Clubul va funcţiona iniţial online, dar are toate şansele să se transforme într-o structură complexă, cu întâlniri, congrese şi tipărituri specifice.

Sursa: CERTITUDINEA

COBZA RELANSEAZĂ SPIRITUL DALLES

Vineri, 26 noiembrie 2010, la ora 18,00, la Sala de spectacole a Universităţii Populare “Ioan I. Dalles”, va avea loc concertul-dezbatere "ION CREŢEANU şi LIRA TRACĂ - Cântece ţărăneşti acompaniate la cobză". Este primul eveniment al proiectului RENAŞTEREA SPIRITULUI DALLES, iniţiat de Asociaţia IRSCA Gifted Education, în parteneriat cu Universitatea Populară “Ioan I. Dalles”. Proiectul se derulează sub egida ACADEMIEI ROMÂNE. Biletele se găsesc la Casa de bilete a Universităţii Populare “Ioan I. Dalles”, Bd. Nicolae Bălcescu nr. 18, Sector 1, Bucureşti. Preţul biletului: 15 lei

AUROLACI CU JEEP-URI ÎN JURUL SPITALULUI CLINIC CF 2

Spitalul Clinic CF 2 este prost aşezat. Este prea vizibil şi se intersectează cu interesele bogătaşilor snobi, ale dezvoltatorilor imobiliari şi ale primarilor. Nu impresionează pe niciunul dintre ei faptul că este un spital de referinţă al Capitalei şi că are superspecialişti, în ciuda eforturilor concertate de a i se compromite imaginea. Pentru că tot ce se întâmplă de câteva luni pare scenariul unui proiect diabolic de distrugere, cu planuri şi variante de rezervă.

Vinovaţii şi „acarii”
Planul A ar putea fi asociat cu scandalul din aprilie, când artista Amelia Antoniu şi Alice Roxana Preda au contractat infecţii nosocomiale în perioada de spitalizare, infecţii care le-au pus în pericol viaţa. Toată presa a căşunat pe „spitalul morţii” (aşa a fost „supranumit” CF 2-ul, deşi, până una-alta, n-a murit nimeni în contextul cauzei, dar asta e o altă poveste) şi, implicit, pe aspectul de neglijenţă şi iresponsabilitate al personalului medical. În realitate, vina era la „vârf”, aşa cum s-a constatat ulterior, în speţă a managerului, Dr.Constantin Tănase, a directorului financiar-contabil, a directorului de îngrijiri (decedat între timp) şi a directorului administrativ, care, în solidar, ar trebui acuzaţi de tentativă de omor cu premeditare. Echipa de control din cadrul Direcţiei Asistenţă Medico-Socială a Ministerului Transporturilor, care a realizat inspecţia la nivelul spitalului CF 2, în perioada 28-30 aprilie, a constatat vinovăţiile, dar i-a sancţionat pe nevinovaţi. “Directorul adminstrativ şi directorul financiar-contabil nu a pus la dispoziţie secţiilor şi laboratoarelor materialul dezinfectant necesar, invocându-se lipsa fondurilor, deşi în timpul controlului a rezultat că atât ministerul cât şi CASMTCT au transmis fonduri către spital, existând astfel în cont sumele necesare achiziţionării unor astfel de materiale”, se precizează în raportul prezentat de Direcţia Asistenţă Medico-Socială (DAMS) din Ministerul Transporturilor privind controlul de la spitalul CF 2. Şi totuşi, constată şi ziarul PUTEREA, din măsurile raportului parafat de fostul ministru al Transporturilor, Radu Berceanu, şi de directorul DAMS, Victoria Iacob, rezultă că fostul director Constantin Tănase şi reprezentanţii Comitetului Director ai spitalului pot dormi liniştiţi: în urma evenimentelor care au „uşurat” bugetul Ministerului Transporturilor de circa 40.000 euro (costul tratamentelor celor două paciente în alte spitale) şi i-au adus grave prejudicii de imagine, singurele sancţiuni dispuse de Direcţia Asistenţă Medico-Socială, condusă de Victoria Iacob, sunt o amendă cu 10% din salariu, pe termen de o lună, pentru doi medici care nu au nicio vină că managerul spitalului CF 2 nu a alocat fonduri pentru material dezinfectant, deşi planul de prevenire a infecţiilor fusese depus din ianuarie. Cei doi „acari Păun” ai Spitalului CF 2 sunt medicul şef al laboratorului de analize medicale (care a şi demisionat) şi şefa laboratorului de nosocomiale.
Denisa Popovici, preşedintele Uniunii Sindicatelor din Spitalele CFR (în mijloc)

Anonimii din Voluntari şi adevăraţii stăpâni
„Planul era să se întâmple ceva, ca să se închidă spitalul – declară pentru CERTITUDINEA Denisa Popovici, preşedintele Uniunii Sindicatelor din Spitalele CFR. Altfel, ce să cred? Eu am semnalat că existau bani în cont pentru materialul dezinfectant, materiale sanitare şi medicamente, iar controlul a constatat existenţa a nu mai puţin de 11 miliarde. Iată că până la urmă s-a întâmplat ceva grav, dar din fericire n-a murit nimeni. Nu cred în simpla neglijenţă sau iresponsabilitate, de vreme ce eu însumi am făcut, la conducerea Ministerului şi a spitalului, presiuni mari pentru deblocarea fondurilor. Rezultatul a fost nul iar consecinţele sunt cele pe care le cunoaşteţi. Dar, în ciuda prejudiciilor de imagine pe care le-a adus spitalului un management dezastruos, eu susţin în continuare că avem un personal supracalificat, de elită, care va face ca CF 2 să-şi recâştige prestigiul de altă dată – spital de referinţă al Capitalei”.
Pentru a înţelege mai bine roiul de interese care „bâzâie” în jurul Spitalului CF 2, reamintim câteva detalii. În 2002, s-a reuşit cu chiu cu vai intabularea cadastrală, dar nu în totalitate. 4.500 de metri pătraţi au rămas pe spaţiul public, care au fost retrocedaţi, în 2008, unor cetăţeni din Voluntari. La scurtă vreme, cei 4.500 mp au intrat în posesia unor personaje mai puţin anonime şi anume Verginica Tanţi Dumitrescu şi Adrian Ciorobea. Era şi firesc, nu puteau ieşi în faţă de la început, s-au folosit de nişte intermediari anonimi.

Cine a pus magiun pe clanţă?
Şi acum, câteva cuvinte despre un posibil Plan B. În acest moment, pe terenul astfel pierdut, societatea Bog Art Office a început să se ocupe serios de ridicarea unui imobil de 16 etaje. Absolut întâmplător, luni seara, pe la ora 21,30, lângă magazia cu materiale a spitalului, aflată în imediata vecinătate a noilor proprietari, a izbucnit un incendiu. De fapt, era un foc mocnit, aranjat din lemne şi material plastic. Focul n-a apucat să se extindă, graţie atât vigilenţei personalului medical, cât şi a celorlalţi angajaţi care, în cunoştinţă de cauză despre cei care poftesc la terenul spitalului, suflă şi în iaurt. Au simţit miros de fum, s-au dus să vadă de unde provine şi au anunţat pompierii. Incendiul a fost „strangulat” din faşă. Zvonul explicativ care a fost lansat dă vina pe nişte aurolaci care cică ar fi vrut să se încălzească. Aşa o fi, dar aurolacii se încălzesc de obicei la foc cu flacără, nu la foc mocnit, care scoate doar fum. Or fi nişte aurolaci cu jeep-uri? Greu de răspuns, dar e bine de luat în considerare şi această eventualitate, măcar ca ipoteză de lucru.
Denisa Popovici, care apără cu dinţii spitalul şi drepturile angajaţilor de aici, nu se consideră singură în cauza ei. „Spitalul ăsta a fost sfinţit, în decembrie 2009, când a fost turnată piatra de temelie a viitoarei capele – spune ea. E un loc protejat şi apărat de Dumnezeu. Cei care au intenţii necurate ar fi bine să se gândească de două ori înainte de a acţiona”.

Citeste si pe CERTITUDINEA

DE CE URÂM FEMEILE? Frumuseţe şi modă

Este clar că, pentru a prezenta interes în ochii unui bărbat, o femeie trebuie să fie în primul rând frumoasă. Iar dacă e frumoasă intră automat în competiţie cu alte femei, la fel de dornice să prezinte interes. Aici începe să-şi spună cuvântul moda, care introduce repere artificiale de evaluare. Din acest moment, competiţia devine inechitabilă şi are câştig de cauză frumoasa cea mai sponsorizată. Ceea ce le determină şi pe celelalte concurente să-şi caute sponsori. Se ajunge, în cele din urmă, la o falsă competiţie şi la un fals sistem de valori.

Moda şi frumuseţea nu au fost întotdeauna complementare. Şi nu e sigur că acum ar fi. De altfel, amândouă sunt greu de definit.
Frumuseţea, zicea Aristotel, e un dar al zeilor, Socrate o considera o domnie de scurtă durată, Platon, o superioritate de la natură, Theofrast, o înşelăciune mută, Theocritos o pedeapsă de fildeş (ce frumos!), iar Carneade, o domnie fără paznici. „Frumuseţea seamănă cu fructele văratice – scrie Francis Bacon în Eseuri – care se strică lesne şi nu pot să ţină multă vreme; şi, de cele mai multe ori, ea dă naştere la o tinereţe desfrânată şi la o bătrâneţe ruinată”.
Aflăm dintr o emisiune TV că totalitatea elementelor şi substanţelor chimice care alcătuiesc corpul uman, evaluată la preţurile actuale, costă mai puţin de un milion de lei. Ce tulburătoare constatare că frumuseţea unei femei, oricine ar fi ea, e alcătuită din aceleaşi elemente şi costă tot atât!

Şi totuşi, frumuseţea a zăpăcit minţile multor bărbaţi, a declanşat războaie, a dărâmat imperii. „Tot ce-i deosebeşte pe oameni pare neînsemnat – observa şi Vauvenargues. Din ce e făcută frumuseţea sau urâţenia, sănătatea sau infirmitatea, deşteptăciunea sau tâmpenia? O uşoară diferenţă între organe, ceva mai multă sau mai puţină fiere etc. Şi, totuşi, acest ceva mai mult sau mai puţin are o însemnătate neţărmurită pentru oameni. Iar când judecă altfel greşesc”. Marele Balzac s-a recunoscut înfrânt de frumuseţe şi-i a acceptat supremaţia. A avut puterea şi demnitatea de a nu adopta filosofia vulpii care n ajunge la struguri: „Frumuseţea nu se poate dobândi. Este recunoscută pretutindeni şi valorează adesea mai mult decât averea şi talentul . N-are nevoie decât să se arate, pentru a dobândi. Nu i se cere decât să existe”.
Moda este şi mai greu de definit, întrucât, spunea scriitorul maghiar Aszalay Jozsef, „este un monstru care se naşte din sine însuşi şi, precum Saturn, îşi mănâncă propriii copii încă înainte ca noi să-i putem vedea. Monstrul e originar din Franţa, Dumnezeul lui e Frivolitatea, marele lui preot se numeşte Capriciu, Templul lui e Parisul şi piaţa de vechituri e cimitirul lui”.

Esenţa unui lucru e definită uneori de întâmplările pe care le generează. În cazul modei, relatarea lui Mihail Sevastos despre o întâmplare din perioada interbelică este cât se poate de cuprinzătoare. El povesteşte că, dintr-o greşeală de paginaţie, un model de pălărie feminină a apărut într-un ziar bucureştean cu fundul în sus. „Partea curioasă a chestiei – comentează autorul – este că, peste puţin timp, un număr important de doamne au apărut pe Calea Victoriei cu pălării întoarse. Care nu erau, de altfel, întru nimic mai puţin stranii decât unele pălării puse normal. Iată încă un mod de a lansa o pălărie nouă de damă” – îşi încheie Mihail Sevastos relatarea.
Dar cea mai lapidară şi mai plastică definiţie a modei îi aparţine însă lui Tudor Muşatescu: „Moda e una căreia îi eşti fidel, schimbînd-o”.

(Din cartea "DE CE URÂM FEMEILE?", în curs de apariţie)

Citeşte şi pe CERTITUDINEA